Amintirile colonelului Lăcusteanu, text stabilit, note şi indici de Rodica Pandele Peligrad, Prefaţă de Mircea Anghelescu, Editura Polirom, Iaşi, 2015, 318 p.
Amintirile colonelului Lăcusteanu apar acum în versiune integrală, editată după manuscris, graţie Rodicăi Pandele Peligrad. În 1934, Radu Crutzescu, dădea publicităţii, sub acest titlu (la Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Carol II“), o selecţie din cele două caiete-manuscris, redactate între 1865 şi 1874. Ar fi de evitat discuţii privitoare la neglijarea posterităţii acestor însemnări. O carte mai consistentă – Peregrinul transilvan (Ion Codru Drăguşanu) – nu a primit atenţia necesară, deşi a trecut pe sub ochii câtorva specialişti: Nicolae Iorga, Şerban Cioculescu şi Romul Munteanu. La prima tipărire, Amintirile… puteau fi considerate o revelaţie de Camil Petrescu. Intervenţia lui din Revista Fundaţiilor Regale a creat o tradiţie firavă în a cultiva respectiva scriere. Textul propus de Radu Crutzescu aducea un contrapunct, aparţinând unui martor-cheie al epocii, referitor la părerea unanimă asupra revoluţionarilor de la 1848. Lucrurile sunt acum destul de clare. Lăcusteanu se exprimă într-o retorică tranzitivă, consemnând idei, oameni, fapte şi averi. El rămâne un om al perioadei, care învaţă să adune, fără prejudecăţi şi resentimente, câştigurile şi pierderile. Eventualele reuşite estetice ale Amintirilor… provin din amestecul de limbă religioasă, de neologisme latine şi franceze, de cuvinte slave şi de sintaxă a limbii literare din secolul al XVIII-lea.
Cronică de familie
Este necesar să punctăm faptul că Amintirile… nu intră nici în categoria postumelor, nici în aceea mai largă a scrierilor care, dintr-o serie de circumstanţe incontrolabile, n-ar fi avut un destin pe potrivă. Născut în 1813, Grigore Lăcusteanu era în etate de 52 de ani când s-a aşezat la masa de scris. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, speranţa de viaţă nu depăşea cifrele din suta precedentă. Apoi, educat în respectul faţă de înaintaşi, ofiţerul pensionar nu îndrăznea să rămână delăsător, bănuind că, asmenea tatălui, slugerul Ştefan Lăcusteanu (1772-1825), intrase în anul morţii. Buna-cuviinţă şi frica faţă de îngăduinţa lui Dumnezeu sunt valori esenţiale în text. Fostul militar de carieră, se afla în pragul încheierii majorităţii socotelilor: „Voiesc numai a desemna în puţine cuvinte copiilor şi nepoţilor mei două lucruri: a. memoria şi respectul străbunilor vine totdauna un izvor de generoase inspiraţii; b. să cunoască coborâtorii mei origina familiei lor, care în ţara noastră sunt foarte puţine familii care îşi cunosc neamul lor“ (p. 20). Citatul ales oferă, din punctul meu de vedere, multe (in)adecvări de receptare.
Lectura improprie porneşte de la transferul sensibilităţii actuale asupra codurilor acelor vremuri. Grandomania colonelului Lăcusteanu reprezintă o suprainterpretare. Există accente deranjante în discursul său. Le-aş numi, mai degrabă, justificări excesive. Mândria lui este, în realitate, cinstea de a se număra printre cei recrutaţi, sub ocrotire ţaristă, după pacea de la Adrianopole (1829), în prima oaste regulamentară a Valahiei, de la Mihai Viteazul încoace. Se explică astfel de ce Vasile Cârlova alegea, în scurtul răgaz creator, să compună poezia Marşul oştirii române. Ajuns la senectute, profesionistul armelor retrăieşte sentimentul întemeietor, nutrind certitudinea că soarta neamului său a luat o turnură decisivă prin intervenţia Rusiei imperiale: „Istoria adevăraţilor români creştini au vorbit, va vorbi şi va binecuvânta pravoslavnica Rusie, care au jertfit preţiosul ei sânge pentru salvarea creştinătăţii de supt sabia păgânismului“ (p. 48). Merită reţinut amănuntul că elogiul precedent este inclus între paranteze. De asemenea, trebuie să ne acomodăm cu recunoştinţa soldăţească. Lăcusteanu respiră duhul ierarhiei din Cer şi de pe Pământ. Respectul faţă de superiori nu se confundă cu supunerea.
Dispoziţii testamentare
Ar fi cazul să nu abuzăm de ideea curentă că Amintirile… s-ar încadra în genul beletristic, deşi, uneori, pare că memorialistul îmbină saga personală cu retorica scrierilor bisericeşti. Nevoia lui rămâne alcătuirea unei cronici de familie, de unde să reiasă conlucrarea între nobleţea de sânge şi cea de merit, între câştigurile întâmplărilor fericite şi confirmările datorate eforturilor proprii: „Într-o dimineaţă mă cheamă generalul Starov din lagăr la cfartira sa, în Craiova. Înfăţişându-mă, îmi zise aceste vorbe în limba rusească (care o vorbeam bine): «Lagastiane, te-am chemat să îţi arăt că sunt mulţumit de purtarea şi silinţa ta în oştire, şi dorind a te vedea ajuns departe şi pentru că în cavalerie nu ai perspectivă, te mut la infanterie». I-am mulţumit şi am primit, însă lacrimile curgea din ochii mei, căci dragă îmi era cavaleria“ (p. 52). Episoade ca acesta, cu tensiuni dramatice, exclud pecetea literaturii. Limbajul lor protocolar, bruiat de reacţii sentimentale, este prefabricat. Scopul constă în a evidenţia „utilitatea“ individului în comunitate, nicidecum „nepriceperea“ lui şi, în consecinţă, favorizarea lui de către superior printr-un gest de afecţiune. În loc să asistăm la o confruntare sau la o critică, suntem îmbrăţişaţi de doi oameni smeriţi. Pe de o parte, generalul se supune dreptului cutumiar („folosului de obşte“), ca să-şi manifeste puterea incontestabilă. Pe de altă parte, sublocotenentul („praporgicul“) acceptă ordinul, pregătindu-se să-şi dovească adevărata îndemânare în noua însărcinare.
Totuşi, Lăcusteanu ilustrează, în relatările privind Revoluţia de la 1848, că, deşi nu se tocmeşte cu rigorile uniformei militare şi că nu crâcneşte în faţa voinţei divine (resemnându-se), nu ascultă neclintit de braţul secular. Civilii care ţintesc să ajungă la guvernare în numele „liberalismului“ sunt suspectaţi de arivism. Pe aceştia nu-i recunoaşte în posturile de conducere, entuziasmându-se când colonelul Odobescu a sunat răzmeriţa împotriva guvernului provizoriu de tehnocraţi şi de militari, proclamat la 19 iunie 1848, pe care tocmai garda îl instalase cu un ceas înainte: „Odobescu pusese mâna în pieptul lui Tell şi îi striga: «O să te împuşc, tâlharule! Să vie un ofiţer să-l ducă la arestul cazărmii!» Tell plângea şi se ruga să-l ierte. Frate-meu Iancu Lăcusteanu luându-i sabia l-a luat, şi îl ducea la cazarmă între puşti, numai cu doi soldaţi. Magheru şi cu Ştefan Golescu îndată ce au văzut soldaţii au alergat şi s-au închis într-o odaie, pe dinăuntru. Solomon se muncea să spargă uşa, să omoare pe Magheru, căruia îi păstra o veche rancună“ (p. 155). Curat neconstituţional! Curat lovitură de palat! Da’ umflaţi-i! Desigur că noi citim asemenea întâmplări prin ochii lui Caragiale, dându-le nota literară pe care nu o au. Pentru Lăcusteanu, slăbiciunea morală a adversarilor (unii socotiţi „trădători“ ai armatei) marca forţa „agresorilor“. Deşi Amintirile… sunt contemporane cu evenimentele care au inspirat Boborul.
Stilul colonelului Lăcusteanu este indigest pentru cititorul de azi. Camil Petrescu îl transformase în calitate. Trecând peste observaţiile neconcludente ale prozatorului interbelic, ar fi de stăruit asupra hibridării. Crescut în frică de Dumnezeu, militarul îşi pomeneşte strămoşii cu formule desprinse din rânduiala bisericească. Amintirile… au şi o puternică dimensiune testamentară. Caietele-manuscris sunt lăsate moştenitorilor pentru a se îngriji de cei adormiţi: „Astfel au trecut prin haosul suferinţei acestei lumi preaiubita noastră maică. (Fie-i vecinică pomenirea şi rog pe urmaşii mei din vreme în vreme, la cazuri de pomeniri bisericeşti, să pomenească şi pe bunii şi pioşii mei părinţi)“ (p. 31). Poate că nu e deplasat să vorbim despre un manual al trecerii dincolo, în care ofiţerul a fost preocupat să-şi facă un proces de conştiinţă (fără a se învinovăţi) şi să le transmită rudelor câteva rugăminţi la ceasuri de cumpănă.
Dispariţia prematură a unicului fiu, la 20 de ani (1865), dezvăluie structura patetică a tatălui. Cronica de familie dă semne că şi-ar pierde tonul auroral, vestind împrăştierea sângelui. Este suficient să ne uităm la titlul subcapitolului ca să înţelegm intensitatea relaţiei, amintind de Tatăl şi de Fiul Sfintei Treimi: „Mişu fiul nostru cel iubit, întru care bine am nădăjduit“. Atitudinea şi cuvintele colonelului nu se mai subordonează niciunei autorităţi sau constrângeri când îşi aminteşte icoana copilului. Impulsul protector pare matern. Colonelul se bate pentru binele tânărului, căutând să-l promoveze, pe măsura inteligenţei, dar împotriva intereselor colaterale, care îl împiedicau să ardă etapele. Se ceartă cu dascăli, îşi compromite amiciţiile, îl admonestează pe locţiitorul Domniei. Pierderea moştenitorului deşteaptă porniri ţinute sub lacăt şi pentru că tatăl n-a putut să se bucure de succesul lui Mişu care, urma deja o carieră în cavalerie.
Amintirile colonelului Lăcusteanu nu mai sunt o legendă filologică. Cu documentul pe masă, vom şti ce să alegem, răspunzând măcar în parte speranţelor autorului.