„Iubire, bibelou de porţelan,/ Obiect cu existenţa efemeră…“ Caldă şi inocent, pe de-o parte, incandescentă, vulcanică, de cealaltă. Mereu la graniţa dintre cele două borne, atent fixate de legile nescrise ale firii, sămânţa incertitudinii pare a se strecura cu uşurinţa unui acrobat în sufletului celui atins de boală, dând naştere unui adevărat conflict interior ce macină individul la oricare nou contact cu realitatea. Câte inimi, atâtea moduri de a iubi. Pentru nici una nu avem manual de utilizare. Suntem lăsaţi să ne frământăm, să ne dezintegrăm treptat într-o mare de trăiri şi senzaţii. Rupem câte o bucăţică din noi la fiecare răscruce, într-o hiperlucidă analiză, demnă de un Ştefan Gheorghidiu contemporan. În astfel de momente-limită oricare dintre noi devine, involuntar, un alter ego al personajului camilpetrescian. Dar oare mai stau lucrurile la fel când în locul unui el şi ea avem un el şi un el? Oare intensitatea trăirilor este aceeaşi sau asistăm la un crescendo emoţional cu cote aproape paroxistice în spectacolul lui Horia Suru de la Teatrul ACT?
Adaptare după piesa lui Mike Bartlett (câştigătoare a uneia dintre cele mai prestigioase distincţii britanice din arta dramatică, Premiul „Laurence Olivier“), Cockoşi (Cock în original) tratează o temă recurentă în peisajul autohton, chiar banală: momentul de cumpănă al unui cuplu stabil, specific relaţiilor de lungă durată. Dar autorul inserează încă din incipit ingredientul magic care îndepărtează spectacolul de barierele teatrului convenţional, oferind o perspectivă cu totul insolită în peisajul dramatic românesc. Mai exact, sunt aduse în faţa spectatorilor fragmente din viaţa unui cuplu gay, precum şi criza emoţională prin care partenerii trec ca urmare a degradării treptate a legăturii afective. În esenţă, aceasta este şi trama pe care o urmăreşte piesa lui Bartlett: o analiză cât mai în detaliu a relaţiilor interumane conectate la întreaga suită de elemente colaterale care influenţează destinul personajelor.
Decorul avangardist (Steliana Ştefănescu) aduce publicul aproape de actori, minimalizând distanţa şi făcându-l părtaş la episoadele de dragoste-ură-indiferenţă care se conturează în faţa sa. Regăsim pattern-ul propus de Henry James în The Art of Fiction (n.r. – Arta ficţiunii), conform căruia casa ficţiunii este dotată cu mai multe ferestre de la care privesc persoane înzestrate fie cu propriul văz, fie cu o serie de adjuvante (de tip binoclu, ochelari) ce aduc o perspectivă diferită în funcţie de ceea ce înregistrează fiecare constituent în parte. În Cockoşi, spectatorul-voyeur nu numai că participă la toată această combustie, ci poate chiar să emită judecăţi pe baza „probelor“ desfăşurate în faţa sa. Scena, un soi de cuşcă delimitată printr-o reţea de fire invizibile, participă semnificativ la ilustrarea neputinţei personajelor de a se sustrage unei relaţii, unei situaţii aflate la distanţă milimetrică de colapsul brusc, dar poate revigorant. Faptul că reţeaua care o înconjoară nu este constituită dintr-un material dur, securizant arată că personajul care vrea să evadeze din acest mediu măcinat de rutină, de saţietate sentimentală se complace cumva în starea de confuzie, satisfăcut de ideea de confort, de rutina deja ştiută şi trăită.
Treptat, atenţia se mută – odată cu jocul de lumini şi umbre care anunţă o nouă scenă, o nouă avalanşă, hibridă, de sentimente – asupra personajelor care populează decorul restrâns, dar în acelaşi timp sugestiv pentru înţelegerea textului din perspectivă postmodernă. Publicul face cunoştinţă ex abrupto cu personajele, asistând la unul dintre numeroasele conflictele ce vor condimenta de-a lungul celor nouăzeci de minute atmosfera dintru început încordată: „Nu, nu, să nu îndrăzneşti!“/„Eşti enervant. Super sâcâitor. Ooo, super sâcâitor!“/ „Mai devreme ţi-ai bătut joc de ce am încercat eu să fac aici, acum îţi baţi joc de cum vorbesc?!“. Relaţia de putere este trasată deja: M. punctează cu maliţie toate defectele lui John, le acutizează, pentru ca mai apoi să topească totul într-o revărsare vicleană de declaraţii de iubire. De-a lungul economiei discursului dramatic, ierarhizarea afectivă se va păstra neştirbită, reprezentând unul dintre principalele mecanisme care contribuie la decizia finală a lui John, consecinţă a manipulărilor la care este expus, fie deliberat, fie doar ca ironie a sorţii.
Dincolo de abordarea colocvială, cotidiană, de limbajul colorat şi voit licenţios (fără a supăra însă pe nimeni) se poate întrezări un fir al Ariadnei care coboară până la o perspectivă arhetipală din care pare că îşi extrage seva întreaga piesă. Concret, sunt plasate în text cele două entităţi care formează echilibrul universal, animus, reprezentat de M. (Man) şi anima, pus sub masca femininului, ilustrat de W. (Woman).
M (interpretat savuros de Vlad Nemeş) este acea imagine a bărbatului în ipostaza sa de conducător, de cap al familiei care orchestrează şi dozează disputele cu sensibilul John (transpus cu măiestrie de Rareş Florin Stoica). Puternic ancorat în prezent, condus de deviza „Totul sau nimic“, gata să rişte şi să câştige – lucru aflat în gena sa, dată fiind situaţia înfloritoare pe care reuşeşte să şi-o clădească ca broker – este cel care, prin diversele şiretlicuri la care apelează, îl domină pe confuzul John, cel ce se află în centrul acţiunii, cel ce trebuie să-şi decidă, într-un fel sau altul, soarta, cel ce vede în M. un soi de sprijin. El este naivul dominat de incertitudine şi remuşcare, în timp ce M. este mintea pragmatică, strict legată de realitatea cotidiană, cel care nu îşi pune probleme de conştiinţă, dar care s-ar simţi descurajat dacă l-ar pierde.
Vă întrebaţi poate de ce este John atât de sfâşiat, de ce se confruntă cu toate aceste dileme existenţiale. Ei bine, răspunsul se află undeva în exteriorul relaţiei celor doi, mai exact în faptul că John experimentează un sentiment nou, total diferit de cel cu care se hrănise până atunci. Este vorba de W. (în interpretarea Fulviei Folosea), cea care nu numai că se îndrăgosteşte de John, dar care îşi proiectează în el toate visele, toate speranţele şi, cel mai important, imaginea unui viitor „normal“, pe care îl ratase în căsătoria anterioară. Imagine în oglindă a lui Man, Woman recurge la arme care ţin de sfera carnalului, a seducţiei, tocmai pentru a-i oferi acestuia ceea ce, în postura curentă, nu va putea avea niciodată: „Toate astea, tot viitorul, toate pleacă acum. Eu însărcinată, mâncând biscuiţi. Tot ce ne-am imaginat, tot ce mi-ai povestit… Tu ţinându-mă de mână şi naşterea lui Jack şi apoi Katherine şi, dupã aceea, copiii lor… Adunaţi în jurul mesei de Crăciun… Îi vezi? Şi totul în jurul nostru e atât de frumos, până când murim fericiţi împreună“.
Însă atracţia trecutului este mult mai puternică şi, atunci când lucrurile par a intra pe făgaşul firesc şi John pare că ar fi ales între cei doi, intervine ingredientul-surpriză, cel ce întoarce situaţia la 180 de grade, schimbând în totalitate datele problemei, spre uluiala spectatorului.
Mergeţi şi vizionaţi acest spectacol pentru că, în mod cert, nu veţi fi dezamăgiţi! Veţi asista la o discuţie inteligentă pe tema prieteniei, a dragostei, a identităţii şi a sacrificiului în numele unui ideal. Veţi vedea cum vulnerabilitatea şi manipularea merg mână în mână, mai ales atunci când la mijlocul tuturor acţiunilor se află dragostea. Şi mai ales veţi învăţa că pentru a putea trăi armonios, trebuie să vă dezbrăcaţi de prejudecăţi, pentru că „este mai important cine este o anumită persoană, nu dacă e bărbat sau femeie, ci cum e persoana asta“. În fond, esenţa fiecăruia dintre noi stă în suflet.
cockosi
Autor: ELENA MANEAApărut în nr. 469