CNDB, din nou pe drumuri

Telefoane, cabluri, geamantane, papusi fara mâini si fara cap, o sfera de circ pe care fetele o imping de colo-colo. In rotonda de la CNDB cinci dansatoare se misca transpuse, fiecare in felul ei, prin aglomeratia de obiecte din jur (decor Andrei Dinu), care trimit atât la haosul, cât si la jegul in care traim. Din când in când, isi reinnoiesc colectia, varsând noi puhoaie de lucruri. Poarta pantofi de leopard si peruci sclipicioase, body-uri cu pene de paun in spate sau rochite mini de blana. Maria Baroncea, Alexandra Pirici, Carmen Cotofana, Madalina Dan si Iuliana Stoianescu sunt, de data aceasta, aparitii sexi si intrigante, ca niste ursuleti de plus carora li s-au injectat nuri cu carul. Universul lor se incheaga intre atotstapânitorul cult al pitipoancei de pe plaiul mioritic si cochetaria copilareasca de Marilyn Monroe.
Ghiotura de obiecte de pe scena, peste care pluteste fum de discoteca (fetele mai cara fumurile si cu punga), e deliberat dublata de ghiveciul de practici balcanice. Acestea se deruleaza intre traditionala metafizica clitoridiana (deja cu douazeci de ani la activ) si ezoterismul de dugheana al mladitelor de Mamã Omida in formare. De altfel, spectacolul „Bun ramas! (sau despre discretele scapari ale sistemului limbic) – Farid Fairuz“ este prezentat de coregraf drept „feerie extrasenzoriala si descântec al culturii române, un show delir-glamour cu conotatii politice“. Din când in când, Farid Fairuz, cu barba si plete, intra pe scena in chip de DJ, rupt din societatea româneasca mistico-pornografica, pentru a pune biciul autoritatii pe fetele in care se amesteca lenes supunerea, sex-appeal-ul si inocenta. In acest spectacol de circ, unde dresura se face, din pacate, pe oameni, el e fachirul care cânta iar fetele sunt cele care danseaza pe post de cobre. Dansatoarele reusesc performanta de a dubla cu vulnerabilitate si delicatete crusta aranjata, polisata si incorsetata in cliseele de prostie si glamour dupa care media româneasca se da in vânt.
Fetisurile care compun lumea noastra, cu principiile ei de mucava, cu relatiile sociale si institutionale balcanice, etalarea lasciva la bara in mijlocul publicului – care inlocuieste toate valorile feminine –, protestul politic soptit pe sestache, in urechea spectatorului, ocultismul de mahala, toate invadeaza scena fara logica, exact ca in viata, intr-o degringolada fara margini. Coregraful parodiaza ludic-mostruos haosul din societatea româneasca, una fara nici o ordine, fara proiect, fara viziune, cu relatiile ei de autoritate mitocanesti-primitive si cu vesnica neputinta de a rezolva ceva. Din loc in loc, pseudoinvocatii, minisamanisme si o sfera cu lumini disco. Farid Fairuz reuseste sa reproduca la scara artistica o gradina zoo – exact aceea in care traim noi –, unde nimic nu e inchegat, totul e permis, iar fundalul se schimba in permanenta. Poate s-a servit de experienta directorului Mihai Mihalcea, cel ce, in timpul mandatului de cinci ani, a lucrat cu câtiva ministri ai Culturii, dintre care fiecare a promis ceva si nimic nu s-a concretizat?
CNDB nu are, din nou, sediu!
Asa a inteles Mihai Mihalcea, alias Farid Fairuz, creatorul „spectacolului de magie neagra (cu putin mov)“, sa-si rezume impresiile si sa-si ia ramas bun de la mandatul de director (pe care nu intentioneaza sa-l reinnoiasca) al Centrului National de Dans Bucuresti, unde a lucrat alaturi de directoarea artistica Vava Stefanescu. Sigur va amintiti: inainte de acesti cinci ani, nu exista nici un spatiu in care coregrafii sa creeze spectacole de dans contemporan. Lupta lor a fost una lunga si de rezistenta: au dansat afara, pe strada, in fata salilor unde se desfasura Festivalul Enescu, s-au intins pe jos in fata Ministerului, doar-doar or zgâltâi indiferenta functionarilor sai. In cei cinci ani de la infiintare, CNDB a devenit una dintre cele mai placute institutii de arta din Bucuresti, unde lucrurile se afla totdeauna in proces, niciodata incremenite, dialogurile sunt vii, iar artistii nu se impopotoneaza cu nici o morga. Intri si energiile pozitive ale locului se fac simtite instantaneu. Cu atât mai mult cu cât CNDB se gaseste in aceeasi cladire cu Teatrul National Bucuresti, unul dintre ilustrele exemple de imbâcsire, lipsa de viziune si deschidere la orice forma de nou. Acum TNB, sub directia lui Ion Caramitru, va incepe un proiect de reconsolidare a cladirii care dureaza trei ani. La sfârsitul sau, Teatrul National va avea sase sali, iar CNDB va fi exclus cu totul. Si astfel, Centrul de Dans, una dintre cele mai vii institutii de spectacol din România, este din nou in pericol sa-si piarda sediul.
La dezbaterea organizata de CNDB si „Observatorul Cultural“, moderata de Vlad Mixich si Iulia Popovici, cea din urma a repetat ca Centrul este o institutie singulara ce se adreseaza unei arte care, prin definitie, nu este de masa. Absolut adevarat! CNDB e singura institutie din România destinata dansului contemporan care, in ultimii cincizeci de ani, a produs mutatii zdravene si in celelalte arte ale spectacolului. De pe urma lor teatrul a avut cel mai mult de câstigat. Apoi CNDB e singura institutie de spectacole din tara noastra dedicata programatic experimentului si investigatiei noilor mijloace artistice, aflându-se pe aceeasi frecventa estetica cu cautarile interdisciplinare europene. A si facut probabil, in cinci ani de existenta, cele mai multe coproductii cu institutiile europene. Dar, in timp ce in diferitele tari europene, experimentul este evaluat cu atentie de catre cei ce administreaza si distribuie fondurile, in România, indiferenta forurilor culturale fata de nou si de caile de regenerare a artei atinge proportii apocaliptice. Intrebarea directoarei artistice CNDB, Vava Stefanescu, este mai mult decât indreptatita: „Cum dracu’ pentru o institutie care are o suta de nemâncati nu se gasesc loc si bani – aia putini –, in schimb se gasesc foarte multi bani pentru teatru in general?“. Raspunsul reprezentantei Ministerului Culturii, Carmen Croitoru, a sunat asa: „Se dau bani multi aparent pe teatru. Si teatrul si Opera fac productii care costa foarte mult. Exista doua motive pentru care se finanteaza: 1. 75% din bani se duc pe salarii. 2. Evaluarea se face in functie de numarul de spectatori. CNDB a avut intr-un an sase mii de spectatori. Cel mai mic teatru pe care il administreaza si finanteaza Ministerul a avut de o suta de ori mai mult. Banul public care se duce in Cultura are o singura ratiune: cultura sa ajunga la cât mai multi oameni.“
Uluitor acest raspuns! Va dati seama ca daca Van Gogh ar fi aplicat la Ministerul Culturii ar fi primit praful de pe toba: „Vincent baiete, n-ai public, n-ai vândut nici un tablou, nu prea te-au vazut multi oameni. Noi avem alte prioritati, cultura de mase!“. Si ca el, toti impresionistii pentru care acum, fie ploaie, fie vânt, facem câte o coada de o ora in fata la Orsay. Daca acesta e criteriul dupa care finanteaza Ministerul, accesul la mase, si nu calitatea operei, atunci e clar ca institutiile la care mergem ca „sa ne râdem si sa ne simtem bine“ merita cei mai multi bani. Dupa cum se vede si in nivelul de cultura al conationalilor pe care il deplângem cu surle si trâmbite ori de câte ori avem ocazia.
Adevarul a fost bine formulat de Mihai Mihalcea: „Se dau bani pe unde s-au creat deja santuri. Pe unde curg deja banii vor curge in continuare. Ca nu cumva sa facem loc si altora. Banii se consuma inertial. Se finanteaza inertial. Nu se face o evaluare atenta, in fiecare an, ca sa se observe in ce fel s-a modificat peisajul, ce lucruri noi au aparut. Administratorii fondurilor din Cultura ar trebui intâi de toate sa scaneze, sa vada, sa constate ce exista, ce tendinte noi se manifesta, ce structuri, ce forme inovatoare si pe urma sa gaseasca formule prin care sa administreze chibzuit resursele, sa le sutina, fara sa dea totdeauna banii in aceleasi locuri. Ca poate la un moment dat constata ca o institutie publica are o activitate – iertati-ma! –, de tot rahatul. Si intre timp, in cinci ani, de când n-a mai facut el o evaluare atenta, au aparut trei ONG-uri care acopera un palier si niste activitati pe care nici o alta institutie publica nu le acopera. Si poate ca ar trebui sa reanalizeze si sa regândeasca strategiile si sitemul de finantare in general.“
Cu siguranta, inertia autoritatilor culturale impreuna cu pericolul de disparitie al CNDB constituie una dintre cauzele pentru care societatea civila ar trebui sa ia pozitie si sa manifeste solidaritate.