G. Sion, Suvenire contimpurane, ediţie integrală, Iaşi, Editura Polirom, 2014, 456 p.
E incredibil că, de la prima apariţie, din 1888, Suvenire contimpurane se află abia la a doua reeditare integrală. Cea dintâi a fost îngrijită de filologul P. V. Haneş, în 1915. A trecut un secol de atunci. Bineînţeles, pot enumera câteva clişee despre întârzierea unor astfel de recuperări. Totuşi, n-aş dramatiza. Nu suntem nici o sută de persoane astăzi care să ne fi dorit ca volumul lui G. Sion să reintre în circuit. Dispariţia spiritului istoric/ istorist a făcut ca evenimentele să aibă termene de garanţie tot mai reduse. Prin urmare, sfârşitul secolului al XIX-lea a ajuns contemporan cu medievalitatea. Transmisiunile în direct, scornirea ştirilor din orice, pluralismul haotic al canalelor de informare au cam stârpit curiozitatea. Şi, odată cu aceasta din urmă, au înlăturat nevoia de precizie şi de corectitudine. Departe de mine gândul de a diminua meritele editurii şi bucuria mea la vederea cărţii. Numai că nu ştiu cui datorăm restituirea completă. De aici, intervin tot felul de îndoieli şi precauţii referitoare la transliterări, adaptări şi actualizări neavenite, de vreme ce ultima sursă întrebuinţată pentru Suvenire contimpurane (2014) este ediţia lui Radu Albala (I-II, E.S.P.L.A., 1956). Mă tem că astfel ne confruntăm, în sens filologic, cu un text controversat.
Savantlâcul simplităţii
Norocul cititorului interesat constă în contactul cu un scriitor din protipendadă, deplin conştient de mijloacele sale, executând trucuri ale excelenţei literare. În Scurtă istorie: panorama alternativă a literaturii române, Mihai Zamfir m-a nedumerit prin multitudinea contradicţiilor şi a observaţiilor imprudente. Pornind de la prezumţia formaţiei precare, exegetul conchide medalionul: „I-a fost dat acestui ingenuu narator, care scria fără efort şi fără înflorituri, în stil pedestru, să prelungească descrierea realităţii din jur până în pragul povestirii fantastice. Tot decupând ferestrele luminate de ficţiune literară în cotidianul fără multă strălucire, el a transformat lumea banală într-o poveste: aceasta rămâne, probabil, apanajul conştiinţelor simple, neîncărcate de o cultură deosebită şi la care povestitul a devenit treptat a doua natură“. Eroarea comisă porneşte de la confuzia impardonabilă între oralitate şi scripturalitate. Marii creatori întreţin – nu neapărat din modestie, cât din exuberanţa jocului – iluzia că simplitatea înseamnă lipsă de rafinament. Gafa lui Maiorescu legată de „ţărăniile“ lui Creangă rămâne definitorie.
Autodidacticismul lui G. Sion, specific paşoptiştilor, nu trebuie, deci, perceput ca sărăcie intelectuală. Pentru ei, setea de cunoaştere era o butadă curată. Apoi, nici nu se cuvine să-l suspectăm de carenţe ale pregătirii socioprofesionale, când, berbant, în pribegia din 1848, caută să intre în graţiile unei nobile maghiare din Cluj: „Înţelegând că nu ştie româneşte, cercai a-i vorbi nemţeşte, greceşte, italieneşte. Ea însă îmi răspunse tot cu nemtudum. În fine îi adresai cuvântul în limba franceză. Această limbă, deşi o vorbea cu greutate, tot o vorbea puţin“ (p. 292). Arta autorului reiese în multe dintre episoadele erotice. Frazele şi aluziile sale sunt ca o minijupă. Arată aproape tot, ascunzând esenţialul. Modalităţile lui de a masca sexualitatea, printr-un limbaj codificat univoc, asortat cu ocheadele complice ale femeilor, marchează, din nou, o apropiere de I. Creangă. Tabuurile nu se reprimă, dar ale tinereţii valuri se năpustesc fără a spurca.
Presupusa ingenuitate devine ingenuozitate. L-aş bănui în mică măsură pe prozator că se preocupă de retorica modestiei, semănând cu un tenor care, ajungând la notele înalte, preferă să cânte în falset, şi nu în vibrato. Discursul circumspect al paşoptiştilor, ilustrat în special cu perpetuarea formulei „iubite cititorule“ din vechiul scris românesc, îşi găseşte explicaţia prin teama de „mania autorlâcului“, decretată de I. Heliade-Rădulescu. Alături de respectiva tradiţie culturală, ar fi cazul să ne gândim şi la nevoia de persuasiune a publicului, exercitată de generaţia Revoluţiei de la 1848. (G. Sion s-a aflat printre participanţii la conspiraţiile de la Iaşi din martie 1848). Literatura lor – distribuită în ziare şi reviste – avea funcţii şi interese sociale imediate. De aceea, scriind cum am zice astăzi în „timp real“, ţinteau să mobilizeze conştiinţa civică. I. Ghica,
V. Alecsandri şi G. Sion, care au trăit aproape de 1900, au păstrat tendinţa oratorică dominantă până la moarte.
Forjărie
Totuşi, aşa cum reiese din Epilog, G. Sion şi-a modificat noţiunea de literatură odată cu redactarea şi dorinţa de a tipări Suvenire contimpurane. Deşi rămâne fidel triadei clasice – a instrui, a moraliza, a delecta –, intelectualul se gândeşte la posteritate. E primul semn al maturizării literare, care, declanşată la senectute, intră în alertă din pricina conflictului de gust şi de educaţie purtat cu tinerii. În preajma lui 1890 asistăm la o criză a cărţii, din pricina abundenţei presei. Întâlnim, de fapt, tot povestea accesului rapid la informaţie, aproape fatală pentru lectura literaturii: „Materie de a mai scoate un volum aş găsi, dar nu ştiu de voi urma cu această întreprindere. După esperienţa ce am, văd că publicul nu se prea grăbeşte a citi la cărţi, mulţămindu-se cu literatura jurnalelor“
(p. 442). Cât a durat această pacoste a modernizării literaturii române, în perioada modernităţii instituţionale şi tehnologice, ne lămureşte detaliul că, înainte de a apărea în volum, romanul Hortensiei Papadat-Bengescu, Fecioarele despletite (1925), a fost încredinţat foiletonului în ziarul Universul (în 1924). Modernismul prozei s-a conformat, iniţial, aşteptărilor mulţimii.
Două lucruri sunt obligatorii în receptarea adecvată a Suvenirelor contimpurane. În primul rând, G. Sion se revendică de la civilizaţia scrisului. Ceea ce înseamnă, printre altele, o desăvârşită atenţie la încheieturile pasajelor. De asemenea, scrisul este văzut ca datorie, indiferent de instanţa în folosul căreia se execută. Scrisul este trudă. Cine avea carte avea parte. Sunt binecunoscute schiţele lui I. L. Caragiale despre copişti. G. Sion pare decupat de acolo, obţinând, în 1842, un post la Departamentul Dreptăţii din Moldova: „Mai răpede decât m-aş fi aşteptat, m-am văzut într-o bună dimineaţă numit în stat, adică scriitor regular. Dintre vreo zece practicanţi mult mai vechi, am fost preferit în consideraţiune că scriam mai curat şi mai iute decât toţi; am simţit însă că la aceasta a contribuit (fără a mi se spune, negreşit) şi protecţiunea delicată a nobilei consoarte a directorului meu, la care mâncam de datorie în toată săptămâna şi care părea că mă afecţiona“ (p. 392).
Curtenitor incurabil, inclusiv cu cititorii, G. Sion îşi minimalizează apetenţa pentru studiu, aşa cum deja proceda
I. L. Caragiale. Poza de loază îngrijită de dame se numără printre constantele epice ale cărţii. În plus, desele lui ezitări, izvorâte din toposul naraţiunii ca amânare a morţii (venit la noi prin versiuni greceşti şi româneşti ale Halimei) îl trădează pe G. Sion în ipostaza celui care aruncă momeli pentru a-şi proteja identitatea scriitoricească. În virtutea relaţiei cu prima funcţie publică, el pretinde că nu scorneşte, ci porneşte de la documente, pe care le-a primit direct, le-a cercetat în arhive sau le-a găsit întâmplător în manuscrise, reproducându-le, evident (!), după variantele originale. Totodată, dacă nu dispune de un martor pe hârtie, cuvântul-legământ al povestitorilor îl încredinţează pe colportor. Relatarea fraţilor paricizi Cuciuc caracterizează această atitudine a prezentării fals documentare: „Ne-a mai spus cineva despre aceasta, dar este un neadevăr şi o curată infamie, inventată de cei ce le place să bârfească. Şi dacă cumva îţi va veni ideea să scrii trista noastră istorie, te conjur să spui că de asemenea infamie n-a fost capabilă biata femeie“ (p. 131).
În al doilea rând, Suvenire contimpurane nu sunt memorii. G. Sion nu povesteşte. Evocă. Discursul despre lumea din preajma lui 1848 este agresat de ceaţă. Ochiul său priveşte printr-un binoclu fără lentile. Depărtarea este inevitabilă. Fragmentele referitoare la secolul al XVIII-lea au noimă, fiindcă aparţin unui protocol al convivialităţii. Participarea la ceremonialul spunerii credibilizează. Cu toate că susţine că fuge de basne (p. 111), mistificările abundă. În două pasaje (p. 190 şi
p. 414), G. Sion descrie cum i s-a jignit virilitatea, renunţând „întâia“ dată la barbă, în 1848, respectiv câţiva ani mai devreme. La 1848, de nevoie, procedând singur, pentru a se ascunde de agia Moldovei. Înainte de 1848, la ordinul marelui logofăt Costachi Sturza, Ministrul Departamentului din Lăuntru.
Acestea ar fi alte argumente pentru a considera Suvenire contimpurane o carte brici.