Joshua Foa Dienstag în dialog cu Ciprian Vălcan
Joshua Foa Dienstag este profesor de Political Science and Law la University of California, Los Angeles. A publicat volumul Pessimism: Philosophy, Ethic, Spirit, precum şi alte cărţi si articole despre istoria filosofiei politice, film şi postmodernism. În prezent este fellow la Center for Advanced Study in the Behavioral Sciences la Stanford University.
Ciprian Vălcan: Cum aţi descoperit opera lui Cioran ?
Joshua Foa Dienstag: Cunoşteam vag câte ceva din opera lui Cioran încă de acum câţiva ani, înainte să încep să o aprofundez în mod serios. Majoritatea cărţilor sale scrise în limba franceză au fost publicate şi în limba engleză şi îmi aduc aminte în special de momentul în care a apărut Lacrimi şi sfinţi (în 1995): a atras numeroase recenzii şi, pentru puţin timp, Cioran s-a bucurat de ceva atenţie şi în Statele Unite. Până în acel moment, avusesem intenţia de a scrie despre pesimism, dar nu făcusem prea multe în legătură cu acest subiect. Cred că am cumpărat cartea şi poate că am răsfoit-o, iar apoi am lăsat-o pe un raft. Mai târziu, când am început cercetarea pentru cartea care în cele din urmă s-a numit Pesimism: Filosofie, Etică, Spirit (Princeton University Press, 2005), am început să văd că numele lui Cioran este menţionat în diverse locuri şi m-am convins că trebuie să mă familiarizez cu opera lui. Am început cu predatul şi am discutat Despre neajunsul de a te fi născut într-un seminar, iar până la sfârşitul semestrului am ştiut atât că voiam, cât şi că trebuia să îi acord mai multă atenţie lui Cioran. Mi-a fost foarte clar că el făcea parte dintr-o tradiţie pesimistă mai mare, aşa încât am vrut să atrag atenţia asupra unuia dintre cei mai importanţi reprezentanţi din secolul XX.
C.V.: Cum interpretaţi opera lui Cioran ?
J.F.D.: Pentru mine, primul pas înspre înţelegerea perspectivei lui Cioran este să înţeleg tradiţia din care el face parte. Stilul său aforistic nu se pretează la multe citări, aşa încât cred că unii cititori care cunosc mai puţin această tradiţie ar putea crede că Cioran este în întregime sui generis. Însă pentru cineva care cunoaşte tradiţia pesimismului (care, pentru mine, începe cu Rousseau şi îi include pe Leopardi, Schopenhauer, Nietzsche şi Unamuno, printre alţii), nu este ca şi cum Cioran şi-ar ascunde influenţele. Multe dintre subiectele care îl preocupă pe Cioran în mod special – conştiinţa timpului, suicidul, plictiseala, decăderea – sunt subiecte pe care o parte a filosofiei moderne le ia în serios de mult timp. Şi, bineînţeles, Cioran a fost extrem de bine educat în spiritul acestei tradiţii, în România.
Lăsând la o parte flirtul regretabil dintre Cioran şi naţionalismul românesc (pe care trebuie să îl luăm în considerare), mi se pare că cea mai importantă contribuţie a sa este să se confsrunte cu problemele pesimismului fără confortul metafizic (sau religios) al secolului XIX, ca să spunem aşa. Cu siguranţă că Schopenhauer şi alţii au avut o imagine destul de clară a dificultăţilor din viaţa ordinară, chiar şi în cele mai bune condiţii. Dar ei au elaborat sisteme mentale foarte complexe, dacă putem spune aşa, pentru a încerca să le combată. Era tot un fel de evitare sau poate o lipsă de onestitate. Chiar şi Nietzsche, de la care Cioran a învăţat atât de multe, apare în unele critici din rândurile cărţii Despre neajunsul de a te fi născut. După părerea mea, opera lui Cioran apărută după cel de-al Doilea Război Mondial este o lungă încercare de a supravieţui condiţiei umane dependente de timp – cu cât mai puţină auto-amăgire posibil – şi de a informa despre experienţa acestei supravieţuiri. Pentru mine, este cel mai bun exemplu modern pentru ideea de filozofie ca stil de viaţă, o idee pe care Pierre Hadot şi alţii au readus-o recent la modă.
Însă, spre deosebire de Epicur şi alţi filosofi de modă veche, Cioran refuză confortul unei naturi ordonate cu care omul s-ar putea contopi. Fraza „liber într-un deşert“ – şi prin „deşert“ se înţelege o lume lipsită de confortul natural, chiar şi de confortul intelectual – îmi exemplifică ce este mai important pentru Cioran. Libertatea nu este în mod necesar ceva ce ne face fericiţi, aşa cum preferă să creadă teoreticienii liberali. Libertatea este ceva obţinut cu costuri mari. Şi totuşi, chiar şi în acest deşert există momente de mare frumuseţe – frumuseţe care nu apare ca rezultat al unui sistem de gândire sau producţie – la care să putem participa şi pe care să îl putem aprecia.
C.V.: Ce aspecte din opera lui Cioran v-au atras atenţia la o primă lectură şi pe care dintre acestea le mai consideraţi importante şi astăzi ?
J.F.D: Cu referire la întrebarea anterioară, mai voiam să menţionez stilul lui Cioran, care este, bineînţeles, unul dintre primele lucruri ce poate fi observat în cărţile lui. Este o scriitură frumoasă, desigur, dar câteodată cred că acest lucru duce la o supraevaluare a lui Cioran ca „stilist“. Toată literatura şi filosofia noastră ar fi mai bune dacă am putea toţi scrie la fel de bine ca şi Cioran. Dar pentru mine acesta nu este un punct important.
Punctul important este că stilul lui Cioran se potriveşte perfect cu conţinutul filosofiei sale. Fiecare gând este exprimat în mod frumos, dar experienţa citirii unei cărţi de aforisme este una a disjuncţiei şi a contradicţiei, care se potriveşte cu gândirea centrală a lui Cioran. Această potrivire dintre formă şi substanţă este ceva ce filosofia contemporană aproape niciodată nici măcar nu încearcă şi, desigur cu câteva excepţii cum este Wittgenstein, aproape niciodată nu reuşeşte să facă. Pentru mine nu are rost să se elaboreze o filozofie a contradicţiei şi a decăderii în proză, ceea ce este sistematic şi deliberat. Poate că, dacă Cioran ar fi făcut parte din sistemul academic, ar fi fost forţat să facă acest lucru (spre exemplu, să spunem Adorno). Dar Cioran a avut libertatea exilului (nu doar din ţara sa, ci şi din toate instituţiile), pentru a putea potrivi perfect cuvântul şi ideea, fără a da atenţie convenţiilor academice.
Deseori spunem că majoritatea scrierilor academice are puţin impact, deoarece este prost scrisă. Poate că este adevărat – dar este şi important să înţelegem cum stilul şi conţinutul trebuie să meargă împreună pentru a ne da seama de impactul fiecăruia. Când am scris cartea despre pesimism, am ales pentru o parte stilul aforistic – unii oameni au fost uimiţi să vadă că presa academică a permis aşa ceva – dar dacă nu făceam acest lucru ar fi însemnat să trădez conţinutul. Fără îndoială, aforismele mele pălesc în faţa celor scrise de Cioran, dacă vorbim de frumuseţe, dar cel puţin am fost capabil să încerc o convergenţă a formei şi a conţinutului.
Chiar dacă s-ar respinge toate ideile lui Cioran despre conştientizare, plictiseală, suferinţă, şi altele asemenea, lecţia despre ce fel de criere filosofică este posibilă ar rămâne una importantă.
Dincolo de aceste lucruri, rămâne pentru mine întrebarea cum să admitem efectele unei conştiinţe care este legată de timp, o întrebare centrală eticii – însă una pe care majoritatea sistemelor de etică moderne cu greu o iau în considerare. În cele din urmă, opera lui Cioran descrie clar cât de complexe sunt aceste efecte şi cum ele se confundă cu majoritatea ideilor noastre despre bunătate, dreptate, progres şi aşa mai departe. Pentru a încorpora cu adevărat aceste idei în conceptele noastre despre democraţie şi libertate, de exemplu, este nevoie de o mică (sau nu atât de mică) revoluţie.
C.V.: Ce scriitor din secolul XX ar putea fi comparat cu Cioran în ceea ce priveşte temele de reflecţie şi stilul?
J.F.D.: În cartea mea am încercat să atrag atenţia asupra similarităţilor dintre Cioran şi Miguel de Unamuno sau Camus. Nu ştiu cât de bine cunoscut este Unamuno în Franţa, astăzi. Când a publicat Despre sentimentul tragic al vieţii în 1913, cartea a fost repede tradusă în multe limbi şi a fost citită în toate ţările din Europa. Din câte am înţeles (dar s-ar putea să nu am dreptate), Cioran a vrut iniţial să meargă în Spania pentru a studia cu Unamuno, însă Războiul Civil din Spania l-a împiedicat, aşa că a venit în Franţa. Chiar dacă povestea nu este reală, este foarte uşor să vezi de ce Unamuno l-ar fi atras pe Cioran. Deşi se numea pe sine un fel de catolic, Unamuno a dezvoltat o critică a conştiinţei şi a conştiinţei timpului care este foarte similară cu ceea ce se găseşte la Cioran. Ideea de viaţă umană ca ceva ce este în mod constant în război cu sine este bine dezvoltată acolo şi sunt destul de sigur că a avut nişte influenţe asupra lui Cioran.
În ciuda dificultăţilor personale pe care Cioran le-a avut cu Camus, în retrospectivă, cred că trebuie să le numim un fel de „rivalitate a diferenţelor minore“. Pentru mine, comparaţia dintre Cioran şi Camus este una dintre cele mai prolifice şi importante din filosofia secolului XX. Deşi cei doi ajung în locuri opuse – Camus activistul, Cioran „eroul lenei totale“ – analiza de bază pe care o fac asupra condiţiei umane este atât de similară, încât este vital să înţelegem cum ajung ei de la primul lor pas la ultimul. În primul rând, este vital să înţelegem că premisa unei conştiinţe legate de timp nu conduce în mod inexorabil la o singură concluzie, ci, de fapt, ne oferă o posibilitate de alegere dintre mai multe răspunsuri. Faptul că Cioran şi Camus au dus vieţi atât de diferite – în timp ce ambii încercau să adere în mod riguros la o filosofie pesimistă – este exact motivul pentru care comparaţia dintre ei este atât de importantă. Ambii ne oferă un fel de evadare din „cuşca de fier a modernităţii“, dar este ca şi cum unul ajunge la Polul Nord, iar celălalt la Polul Sud, când folosesc aceeaşi busolă.
C.V.: Consideraţi că este justă părerea exegeţilor care consideră că Cioran este principalul continuator al lui Nietzsche în secolul XX?
J.F.D.: Ei bine, această întrebare este departe de a fi una uşoară şi partea grea este să identific în răspuns care au fost cu adevărat cele mai importante contribuţii ale lui Nietzsche. Influenţa lui Nietzsche a fost atât de universală – însă şi atât de diversă, cu diferite elemente din opera sa care au diferite efecte în diferite domenii (cum ar fi clasicii, antropologia, filozofia şi aşa mai departe) –, încât devine dificil să definim principala sa moştenire sau principalii săi moştenitori.
Dacă vorbim în mod schematic, aş împărţi influenţa lui Nietzsche în cel puţin trei zone principale. În primul rând, este critica metafizicii şi a limbii, care a pregătit terenul pentru atât de mulţi filosofi din secolul XX, de la Heidegger până la Derrida. În al doilea rând, a fost influenţa sa ca filosof al culturii, care a dus la tot felul de dezvoltări în domeniul artelor şi al studiului artelor. Dar a treia zonă importantă, care îl prezintă pe Nietzsche ca pe un sceptic şi un stilist şi, din nou, ca pe un filosof ca mod de viaţă, face ca noţiunea că Cioran este principalul urmaş intelectual al lui Nietzsche să înceapă a fi justificată. Cred că este corect să spunem că Nietzsche a dorit să găsească o altă cale pentru ca oamenii să relaţioneze cu conştiinţa lor proprie la un nivel elementar – şi acesta a fost cu siguranţă un proiect pe care Cioran l-a dus mai departe.
Într-o altă abordare, mulţi dintre exegeţii lui Nietzsche împart opera acestuia în trei faze principale, timpurie, de mijloc şi târzie. Nietzsche din perioada de mijloc, în special din Omenesc, prea omenesc şi Aurora, este motivul cel mai bun pentru a susţine că Cioran este continuatorul lui Nietzsche. În perioada timpurie, Nietzsche încă mai are ataşamente metafizice, iar în perioada târzie, are teorii istorice şi ambiţii grandioase. Însă în perioada de mijloc, el rămâne sceptic la tot felul de dogme şi scrie într-un stil aforistic care ne face să ne gândim la Cioran. Ideea că scepticismul nu este doar o poziţie intelectuală, ci baza pentru un mod de viaţă, chiar dacă unul neobişnuit, este foarte importantă la amândoi şi este ceva ce ar trebui luat foarte serios în considerare.
C. V.: Cum este percepută opera lui Cioran în Statele Unite în prezent?
J.F.D.: Din păcate, trebuie să spunem că Cioran încă primeşte foarte puţină atenţie în Statele Unite, în domeniul meu. Desigur, este binecunoscut specialiştilor preocupaţi de limba română şi de literatura franceză. Totuşi, în lumea filosofiei şi a teoriei politice, din care fac eu parte, cu greu poţi găsi mulţi oameni care să îi fi citit opera, şi chiar mai puţini care să fi scris ceva despre ea. Stilul aforistic al lui Cioran nu este prea apreciat în aceste cercuri, deci, chiar şi atunci când cineva are contact cu una dintre cărţile sale, deseori îi lipseşte fundalul critic necesar pentru a o înţelege. Este destul de uşor să apreciezi scrierea ca un fel de „literatură“ dar, pentru cineva format în filosofia anglofonă, este deseori greu să înţelegi teoria cuprinsă acolo.
Am sperat că acest lucru s-ar putea schimba atunci când Ilinca Zarifopol-Johnston a publicat cartea Căutându-l pe Cioran (2009), însă moartea ei prematură a însemnat o carte incompletă şi accentul a fost pus mai mult pe biografie (care este destul de interesantă) şi mai puţin pe filosofie.
Desigur, pesimism în general este mai dificil de înţeles în Statele Unite, deci nu doar Cioran are această problemă. Am făcut tot posibilul să schimb acest lucru, însă cred că e nevoie de o generaţie cu alte priorităţi decât aceasta pentru a aprecia pe deplin ceea ce Cioran are de oferit.
Traducere din limba engleză
de Luiza Caraivan