Horia Pătraşcu, Terapia prin Cioran. Forţa gândirii negative, Editura Trei, 2014, prefaţă de Doina Uricariu, 320 p
În Terapia prin Cioran. Forţa gândirii negative (Editura TREI, 2014), Horia Pătraşcu urmăreşte două obiective importante şi aparent contradictorii: 1. să scrie teza de doctorat, pe care Cioran n-a scris-o niciodată; 2. să argumenteze dimensiunea terapeutică a filosofiei, în particular a filosofiei lui Cioran. Evident, ambele obiective au un caracter ironic. Avem, mai întâi, de-a face cu o teză originală de filosofie a lui Horia Pătraşcu, plecând desigur de la Cioran. Apoi, însăşi terapia, ca dorinţă de vindecare, este – în acord cu acelaşi Cioran – o iluzie. Nu voi insista aici asupra acestei ultime teme. Voi face doar o remarcă. În acord cu tradiţia freudiană, unii cititori s-ar putea aştepta la mult sex. Ce-i drept, Horia Pătraşcu realizează un inventar al extazelor, aşa cum au fost analizate de Cioran în cărţile scrise în română (extazul religios, extazul muzical etc.). Printre ele, se află şi extazul sexual. Cioran avea o părere bună despre sex, lucru mai rar printre filosofi, dar a scris totuşi extrem de puţin pe această temă (el deplânge asta în Caiete). Terapia sa nu este deloc freudiană (este chiar, până la un punct, anti-freudiană), ci existenţială, în fond o terapie prin scris. Sexul joacă, desigur, rolul său, dar se situează oarecum în afara discursului. El ţine de practica vieţii, iar Cioran a fost, măcar în acest domeniu, un practicant. Desigur, un freudian ar putea realiza o analiză psihologică interesantă a tăcerii acestui fiu de preot în problema sexului. Sunt însă convins că misterul nu e nici pe departe la fel de adânc ca la Kierkegaard sau Gogol. În fond, Cioran avea o prietenă, era, cum spunea chiar el, semi-căsătorit.
Cartea lui Horia Pătraşcu nu este nici apologetică, nici hagiografie; nici anecdotică, nici politică. Ea abandonează pistele deja uzate ale primei perioade a posterităţii lui Cioran şi se instalează hotărât în ceea ce reprezintă, fără îndoială, dimensiunea principală a operei lui Cioran: cea filosofică. Miza lui Pătraşcu este de-a argumenta nu doar caracterul sistematic sau sistematizabil al operei lui Cioran (cel puţin al operei de tinereţe), ci şi intenţia de sistematizare, pe care a avut-o Cioran însuşi. El scoate la lumină şi explicitează un adevărat program de cercetare al lui Cioran, centrat pe tema extazului (p. 232), şi subliniază influenţa considerabilă pe care doi filosofi sistematici, Bergson şi Blaga, au avut-o asupra sa. Abordarea lui Pătraşcu vine în contradicţie cu ideea, impusă la noi de Gabriel Liiceanu, potrivit căreia Cioran a abandonat, imediat după terminarea studiilor, filosofia sistematică de tip universitar. În realitate, lucrurile nu sunt deloc atât de simple. În primul rând, Cioran a continuat mult timp să studieze la universitate, ca doctorand (la Berlin şi la Paris). Proiectele sale de cercetare (nefinalizate) erau, în mod firesc, legate de preocupările sale filosofice, care se regăsesc exprimate în cărţile pe care le-a scris. Aceste cărţi includ, de fapt, sau chiar reprezintă cercetarea lui Cioran, iar caracterul lor fragmentar sau utilizarea limbajului poetic nu trebuie să ne ducă în eroare. Pentru a argumenta această teză, Horia Pătraşcu întreprinde o analiză extrem de detaliată a cărţii de debut a lui Cioran, Pe culmile disperării. Departe de a fi o despărţire de filosofie, această carte stabileşte temele definitorii ale filosofiei lui Cioran, teme care vor fi dezvoltate, rând pe rând, în cărţile scrise în română, până la Îndreptar pătimaş şi Razne. Teza lui Pătraşcu este, după părerea mea, corectă. Ea explică cel puţin tensiunea dintre teoretic şi eroic, evidentă în opera de tinereţe a lui Cioran şi rezolvată, prin adoptarea unui discurs ironic abia în opera franceză. La drept vorbind, Cioran a rămas nehotărât în privinţa carierei sale foarte mult timp. Caietele dezvăluie dorinţa sa, rămasă nerealizată, de a intra în cercetare. Cioran credea că Lucien Goldmann i-a blocat accesul în sistemul de cercetare francez (probabil invocând motive care ţin de convingerile politice ale lui Cioran). Nu ştim cât de legitimă era credinţa sa. Cert este că abia în opera franceză constatăm o rarefiere a tensiunilor discursive, dominante în scrierile anterioare, şi adoptarea, la schimb, a discursului existenţial ironic. Opera de tinereţe a lui Cioran a fost, din păcate, citită numai din perspectiva operei franceze, ca un tip de discurs ironic (încă nematurizat), pierzându-se din vedere programul filosofic iniţial. Cartea lui Horia Pătraşcu aduce lumină în această chestiune atât de importantă pentru înţelegerea gândirii lui Cioran. În ciuda continuităţii temelor şi a structurii generale a discursului, este tot mai clar că trebuie să vorbim despre două perioade distincte în viaţa, ca şi în opera acestuia.
Ediţia Pleiade a operei lui Cioran nu include Schimbarea la faţă a României. Această carte a fost considerată mult timp o ciudăţenie în opera sa atât din cauza tematicii politice, care joacă altfel un rol deloc important în ansamblul operei, cât şi a abordării relativ sistematice, iarăşi nespecifică lui Cioran. Evident, afirmaţiile sale antisemite şi xenofobe au cântărit cel mai mult în evitarea republicării cărţii, dar – dincolo de acest considerent – este evident că Schimbarea la faţă a fost văzută de mai toată lumea – şi de Cioran însuşi – ca un corp străin. Meritul lui Horia Pătraşcu este de a argumenta contrariul. El include această carte în programul filosofic al lui Cioran, arată că ea reprezintă una din dezvoltările fireşti ale filosofiei sale (analiza extazului politic). Capitolul „Ce-i de făcut?“ – trimitere la obsesiva întrebare a lui Cernâşevschi – reprezintă probabil cea mai clară prezentare a viziunii politice a lui Cioran scrisă până acum. Ea permite o înţelegere mai profundă a consecinţelor extremismului lui Cioran decât analizele istorice ale Martei Petreu, şi aceasta tocmai datorită abordării filosofice. Pătraşcu aduce câteva elemente noi sau insuficient evidenţiate până acum în înţelegerea acestui text controversat. El arată că „renaşterea României este (pentru Cioran – n.m.) în mod esenţial una spirituală, şi nu una politică“ (p. 157). Prin aceasta, nu se încearcă relativizarea afirmaţiilor scandaloase ale lui Cioran, ci doar plasarea textului la nivelul potrivit de interpretare. Ideea centrală, a „schimbării la faţă“ sau a „transfigurării“ României nici n-ar putea fi înţeleasă în termeni strict politici. Un alt element este utilizarea unor concepte – cum ar fi „dictatură“, „naţionalism“, „fanatism“ etc. – în sens instrumental, şi nu substanţial (p. 207). Aşa se face că, în cazul său, extremismul şi occidentalizarea pot ajunge să fie confundate. O critică politică a cărţii lui Cioran nu ar trebui să facă abstracţie, aşadar, de semnificaţia pe care termenii o au pentru acesta. Nici măcar „saltul“, atât de des invocat, ca soluţie nedemocratică de rezolvare a problemelor României, nu este utilizat de Cioran într-un sens atât de radical pe cât se crede. Horia Pătraşcu arată că Cioran era, în realitate, mult mai realist în privinţa viitorului României, motiv pentru care se vede nevoit să introducă termenul de „cultură intermediară“, pe lângă cei de „cultură majoră“ şi „cultură minoră“. „Saltul“ României este văzut de Cioran ca modalitatea de depăşire a culturii minore către o cultură intermediară (în plan politic, aceasta se traduce prin transformarea României într-un lider regional). Analiza subtilă a lui Horia Pătraşcu reuşeşte să disloce astfel marote interpretative care păreau fixate pentru totdeauna, punând inclusiv adeziunea lui Cioran la legionarism în alţi termeni.
Un ultim cuvânt. Foarte interesantă este, în această carte, prezentarea relaţiei dintre filosofia lui Cioran şi cea a lui Lucian Blaga. Pătraşcu numeşte „teza de doctorat“ a lui Cioran „Eonul extatic“, prin opoziţie cu Eonul dogmatic al lui Blaga. La rândul ei, Schimbarea la faţă este considerată de acesta un fel de „Spaţiu anti-mioritic“. Cioran a fost un admirator, dar şi un adversar al lui Blaga, iar stabilirea relaţiei dintre gândirea celor doi poate fi şi chiar trebuie să fie un subiect relevant de cercetare.