Timisoara in linii mari (2)
Amintiri impermeabile
Daca un monolog in mare masura autobiografic, scris la persoana intâi, care elimina deliberat relatiile si conflictul, pentru a creste strict din substanta epic-subiectiva reprezinta marota tinerilor nostri autori dramatici, „In aer“ de Alexandra Pâzgu, regia m. chris. nedeea, Teatrul National Timisoara, se dovedeste un spectacol exemplar pentru aceasta paradigma. O fata de douazeci si doi de ani isi rememoreaza, cu ingenuitatea si naivitatea specifice diferitelor vârste, copilaria, momentul Revolutiei petrecute la Timisoara si descoperirile de dupa.
Cum face regizorul m. chris. nedeea sa dinamizeze un monolog pe care, in eventualitatea interpretarii clasice, l-ar fi pândit, poate, pericolul monotoniei? Intâi si intâi, multiplica personajul prin sase actrite (Ana Munteanu, Ana Maria Cojocaru, Alina Chelba, Malina Manovici, Iuliana Craescu si Sabina Bijan). In interpretarea plina de vivacitate a fetelor, tânara isi livreaza confesiunea in fata publicului prin fragmente de amintiri reactualizate cu ochii copilului. Reiese astfel un personaj paradoxal, individual si colectiv totodata, care da seama, cu o acuitate de sase ori sporita, de senzatiile fulgurante ale fetei nascute in 1980. Când e vorba de transmis impresii de insemnatate mai mare sau flashback-uri percutante, fiecare interpreta reia aceeasi fraza. Nu e unicul atu al perspectivei multiple. Numarul sporit al actritelor ramâne un plus si pentru liniile de miscare atât de vii pe care coregrafa Andrea Gavriliu le concepe in dialogul permanent al fetelor cu DJ-ul spectacolului, Alexandru Halka, sau pentru relatiile care se stabilesc ad hoc intre diferitele fatete ale personajului.
O alta solutie regizorala extrem de ingenioasa o reprezinta perdeaua de apa care magnetizeaza ochii spectatorilor. Un efect rar intâlnit pe scenele de la noi. Nu e singura imagine fascinanta: crucile pentru mortii Revolutiei facute de fete din bucatele de ciocolata o concureaza fericit. Toate acestea reprezinta tehnici regizorale care au avut forta sa vitalizeze monologul scris de Alexandra Pâzgu, trezind interesul si mentinând atentia publicului.
Doze tari in fire subtile
Sa spui ca teatrul este senzitiv si comunica subliminal inseamna curata platitudine. Dar exista spectacole care aduc la suprafata, cu o pregnanta rara, asemenea cunostinte invatate in perioada ABC-ului teatral. Acesta este cazul si cu „Inventatorul iubirii“ dupa Gherasim Luca, regia Horatiu Mihaiu, Teatrul de Arta Deva, unul dintre cele mai percutante spectacole prezentate in Festivalul de la Timisoara. O suita polifonica de straturi care transmit prin ele insele, dar mai ales prin articulatiile cu care regizorul le imbina. Spectacolul e construit din imagini sintetice si motive clasice ingenios reactualizate. Miscarile sau liniile repetitive ale trupei, intrarile intr-un anumit moment, pe un anume gest, felul in care interpretii se asaza, pozitionarea unui actor fata de altul, aruncând lumina asupra relatiei, ajung – constient sau nu, in ceea ce il priveste pe spectator -, leitmotive care tes unitatea de adâncime a intregii constructii. O ridica pas cu pas creând o simfonie a senzatiilor conturata pe ascuns, ce se cristalizeaza incet-incet in privitor.
O silueta cel mai adesea muta, cea a actorului Cornel Raileanu, extrem de sugestiv in atitudini si miscari – textul ocupând un loc restrâns in economia discursului scenic imaginat de Horatiu Mihaiu –, comunica plastic cu sensibilitatea publicului. Spectacolul reface prin mijloace vizuale, prin miscari si relatii subintelese, parcursul poetului evreu suprarealist, Gerasim Luca, cu diferitele vârste, de la baiatul cu pantaloni scurti, bretele si ciorapei trei sferturi care deseneaza cu creta, la plecarea in Franta, iar apoi la gândul repetat al sinuciderii, rezultat, in mare parte, din dispretul public. Perioada de sterilitate literara, când scena se umple expresiv de foile rupte si aruncate peste tot, semn al neputintei creatoare si angoasei generate de ea, umilinta in momentul evacuarii din casa, infrângerile in relatiile sociale, eterna pauperitate din indelungatul exil francez, in timpul caruia Gherasim Luca nu a avut niciodata acte in regula, stau toate sub corolarul trecerii anilor. Si, evident, al aniversarilor recurente, când prietenii ii cânta „Multi ani traiasca!“ adunati in jurul tortului cu o singura lumânare.
In aceasta istorisire suprarealist-biografica, febra erotica, al carei obiect poetul a ramas o viata, se numara printre cele mai ofertante paliere vizuale. Emblema himerica ce l-a insotit pe scriitor din adolescenta, atunci când elevul mângâia si adulmeca parul colegelor, ca in versul „Miros parul iubitei“, femeia incarcerata in reveria, nelinistea interioara si dorintele creatorului troneaza in lumina plina, materializata in cutia incandescenta din miezul scenei. Prezenta ei apare in plan simetric opus cu cel al autoritatii blânde care vegheaza ingrijorat asupra poetului, tatal croitor asezat la vechea masina de cusut. Dubletul model feminin fantasmatic – femeie in carne si oase face parte dintre permanentele plastice ale montarii, vizibil si in scena in care, odata indepartat tabloul din perete, in spatele sau publicul descopera femeia vie. Apoi, cupluri surprinse in febra dragostei, cu miscari sublimate, multiplicându-se in imaginatia poetului, umplu scena ca o replica la celebra secventa din „ Zabriskie Point“ al lui Antonioni. Jocul realitate/irealitate ramâne printre cele mai subtile atuuri ale spectacolului imaginat de Horatiu Mihaiu. Din el nu avea cum sa lipseasca nici suprapunerea Eros – Thanatos incarnata prin femeia in negru, cu parul cazându-i languros si ochii machiati cu un negru adânc, cu care poetul pare sa aiba o relatie din ce in ce mai familiara odata cu trecerea timpului.
Aerul straniu, o muzica cu acorduri obsesive si jazz-ul care ia mintile (Esbjörn Svensson, Eberhard Weber) insotesc leitmotivele miscarii. Spectacolul se construieste prin motive recurente si acumulare de miscari repetitive, ca sariturile copilandrilor, intrarile fetelor si ale baietilor, fiecare purtându-si scaunul, sau ale tinerilor care apar unul dupa altul, cu aceeasi valiza si gesturi siameze. O mentiune speciala merita trupa (Loredana Grigoriu, Alexandra Tarce, Ana Nicolae, Alice Solomon, Raluca Eremei, Vlad Birzanu, Razvan Popa, Valdevira Garcia si Laurentiu Tudor) care functioneaza excelent. Cu asemenea fotografii, ca atunci când toti elevii stau insirati in clasa cu mâinile la spate sau ca miscarile la ralenti ale elevilor, in timp ce profesoara scrie interminabil la tabla, arhitectul-regizor Horatiu Mihaiu isi deseneaza compozitiile, vehicule infailibile de sens, in spatele carora se ghiceste impresionanta sa cultura plastica. Iar finalul unde o femeie din realitatea tridimensionala intra in dialog cu spatiul virtual tragând dungi rosii pe ecranul video alb reprezinta legatura – y compris doza de superba ironie ludica –, cu semnele vizuale ale vremii. Scena pastreaza aceeasi ambivalenta intre concret si imaginar, prezenta pe tot parcursul spectacolului, prin bulele acvatice din video, ca prevestire a sfârsitului, prin oamenii de pe ecranul acum alb-negru, tâsniti din memoria poetului sau prin sinuciderea poetului al carui corp se scufunda lent in Sena. Intreaga armonie dintre imagini si sens califica „Inventatorul iubirii“ ca pe una dintre cele mai subtile, sofisticate si valoroase montari ale lui Horatiu Mihaiu.