… culege furtună, spune un proverb. Care se verifică zilele astea din plin, doar că adevărul lui nu ne şi ajută. Evenimentele se precipită cu o asemenea viteză, încât aproape că nu le mai poţi urmări. Nici măcar ca participant pasiv, rol care de altfel ţi-a fost rezervat din pornire, de cei care „seamană vânt“.
Dacă stai şi moţăi la televizor, urmărind ştirile, ajungi să faci parte, aşa cum spun politicienii din Grecia, dintr-un popor obosit. Da, suntem un popor obosit de prea multe şi vane dezbateri. Dacă ieşi în stradă… Ei, dacă ieşi în stradă te confrunţi cu intolerabilul. Îmi fac socotelile, pot să plătesc o sută de sandviciuri, cobor în parcul din centrul Atenei, la refugiaţi. Am un băiat tânăr, de la o brutărie, care să mă ajute. Ne pomenim singuri, înconjuraţi de câteva sute de oameni, bărbaţi, femei, mulţi copii. Nu tu biserică, nu tu organizaţii guvernamentale, nu tu voluntari. E duminică dimineaţa, sunt 38 de grade. Oamenii lâncezesc pe iarbă, nu au aşternuturi, nu au haine de schimb. N-au unde face o baie. Se adună în jurul nostru. Aflu că n-au mai mâncat de câteva zile. O firmă le-a adus nişte sticle de apă.
Sunt câteva sute. S-au grupat pe ţări. Cei printre care am nimerit noi sunt din Afganistan. Copiii au ochii lucioşi de foame. Încep să le împart sandviciuri. Stau toţi cu mâna întinsă, dar eu nu am decât o sută de bucăţi. Şi ei vin şi tot vin, de prin toate colţurile, de prin toate boschetele. Părinţii se trag în spate. Sunt la fel de flămânzi. Dar… ca peste tot pe acest pământ, îşi împing copiii în faţă, măcar ei să apuce o îmbucătură. Femeile nu ştiu nici o limbă străină. Bărbaţii tineri nici ei nu vorbesc alte limbi, dar înţeleg când îi întreb de unde au ajuns la noi, în ţara asta amărâtă şi fără scăpare. „Din Afganistan“. De departe deci. Cum au făcut să ajungă până în Grecia, numai ei ştiu. După deceniile în care nu a contenit în ţara lor bogată, de la încrucişare de drumuri, războiul, probabil că nimic nu te mai poate opri decât moartea.
Plec dintre refugiaţi cu imaginea ochilor lor sticlind de foame. Ştiu că nu am să mă mai mântui de ea niciodată. Ajung acasă. Deschid televizorul. Aflu că iar a mai venit pe coasta unei insule un vas cu câteva mii. Câteva sute s-au înecat, dar ei nu mai intră în calcul, au uşurat deci numărul celor pentru care va trebui găsit un adăpost. Zilnic în Grecia intră între 2.500 şi 3.000. Imaginaţi-vă piaţa unei insule, cu eternul platan, cu tavernele din jur, cu băncile din faţa intrărilor, unde în timpuri bune se fumează, se citeşte ziarul şi se bea un ouzo. Imaginaţi-vă că în această piaţă vin dintr-odată o sută de oameni, deci ea se umple. Imaginaţi-vă că aici, în jurul platanului, vin zilnic câteva mii. Nu ca să bea ouzo. Ci ca să trăiască, după ce nu mai au unde să se întoarcă, după ce i-au pierdut pe cei dragi, după ce au fost pescuiţi din ape de bărcile de salvare.
Aud la ştiri că peste două săptămâni miniştrii de Externe ai Europei se vor întâlni în „sesiune de urgenţă“. Până atunci unii dintre cei pentru care vor să găsească dânşii soluţii vor da ortul popii. Închişi prin furgonete în care se asfixiază, doborâţi de foame şi boli. Aud că doamna Merkel face un gest regesc şi primeşte sirienii. Sunt cu pielea albă, au mai mulţi bani, sunt mai şcoliţi. Dar cu ceilalţi ce-o să se întâmple? Aud că ţările bogate fac apel la „solidaritatea europeană“. Frumos concept. Tocmai ce s-a manifestat el în plină vigoare în cazul Greciei. De ce adică nu ar fi la fel de eficient şi când e vorba de emigranţi? Care nici măcar nu sunt din Europa, n-au inventat deci toate conceptele socio-politice cu care se operează pe aceste pământuri, nu au dat filozofia şi cultura de care încă (până când?) ne mai slujim, identificându-ne drept europeni. Ei, refugiaţii, nici măcar nu fac parte din Europa. Aşa că Europa de ce s-ar arăta solidară cu ei dacă domnul Schäuble, doar acum o lună, îi uşuia afară pe greci?
Situaţia din ultimele zile a creat un alt ţap işpăşitor. Şi-o cam luase el în cap, domnul Orbán. Începuse să fluiere în biserică. Deci ideea de a construi un gard, idioată în sine, a devenit bun prilej pentru a i se declara război. El, Orbán, e de vină de drama lumii. El nu găseşte soluţii. Şi uite că a găsit. I-a urcat pe cei care se mai ţin pe picioare în trenuri. I-a trimis în Germania. Doar că tratatul de la Dublin funcţionează în diverse feluri. Pentru sirieni el s-a desfiinţat. Pentru ceilalţi, el stă lumânare, să se întoarcă ei, vasăzică, în ţara în care au pus prima dată piciorul. Să nu agaseze Europa centrală. În Europa centrală au loc sirienii. Dar cu afganii ce facem? Dar cu cei din Mali, unde trimitem atâta armament, dar cu cei din ţările din jurul Mediteranei, ale căror economii, după atâta „primăvară“ au devenit varză? Fac ce fac şi-mi aduc aminte de copiii flămânzi din parcul din centrul Atenei. N-am să le uit niciodată ochii strălucitori. N-am să le uit părinţii, nemâncaţi de câteva zile.
„De unde sunteţi?“
„Din Afganistan“.
M-am săturat de ştirile de la televizor. Deschid ziarele româneşti. Citesc că a fost numit un general tânăr comandant al Diviziei multinaţionale Nato. După nume e un băiet de prin părţile mele. Ardelean. Cariera lui e strălucită, spun cu ifos mare ziarele. Are la activ misiuni supraapreciate în Afganistan. Unde a condus batalionul Şoimii Carpaţilor (!). El a mai luptat cu succes şi în Bosnia Herţegovina. (Vremuri de frumoasă amintire pentru Europa şi acelea, nu-i vorbă!) Şi ne promite în cuvântul său la numire că în comandamentul Diviziei multinaţionale vor fi selectaţi militarii care au luptat în „prima linie“ în Irak şi Afganistan. Iar scopul misiunii lui este acela de a se pune „la dispoziţia Alianţei“. Căreia îi promitem că în 2018 vom fi pregătiţi să ne îndeplinim misiunile. Nu vreau să mă opresc la comentariile apărute la articolele despre acest eveniment. (Ce bucurie pe noi, ce bine că numirea s-a făcut „de afară“, de către Aliaţi, ce bine că dânşii ne supervizează, spun ele. Ce urări de succes tănărului nostru erou. Care, nu-i aşa, n-a ajuns unde a ajuns doar pentru că a umblat prin lume să culeagă muşeţel, ceva crime vor fi făcut oamenii dânsului, de-a fost atât de apreciat.)
Întrebarea mea este însă pentru ce misiune se pregăteşte dânsul atât de vârtos, spre a-i face faţă în 2018? Ce vânt semănăm noi după care ne mirăm că vom culege furtună? În 2018, dragă domnule general, noi ne pregătim să ne trăim vieţile, să ne căsătorim copiii, să ne ducem nepoţii la şcoală. Luaţi aminte la asta. Şi vedeţi ce faceţi, până nu va fi prea târziu, cu adăpostirea victimelor dvs. şi ale Aliaţilor, refugiaţii din Afganistan, din Irak, din Siria, care sunt pe străzile Europei, cu ochii sticlind de foame. Ei vor hotărî soarta Europei, nu Aliaţii.
Autor: MONICA SÃVULESCU VOUDOURIApărut în nr. 531