Cine se dopeaza si cum, prietene?

Mai intâi de toate, sunt dator cu scuze cititorilor mei. Lor le promiteam acum doua saptamâni, imediat dupa revenirea mea de la Roland Garros, un interviu-fulger cu un excelent comentator si analist de tenis, francezul Georges Homsi, mult timp purtator de cuvânt al ATP, in prezent olimpian free-lancer in materie de publicistica internationala. A intervenit insa finala de la Porte d’Auteuil, de duminica, 6 iunie, in care Nadal a maturat pe jos cu Söderling, recâstigându-si totodata nu numai coroana de „rege al zgurei“, ci si locul de excelenta al circuitului profesionist, detronându-l astfel pe asul elvetian Roger Federer. Aceasta teribila victorie mi-a oferit pretextul unei confesiuni mai extinse in marginea starilor de lucruri din lumea ATP, dar si legate de sentimentul de admiratie ce-l nutresc fata de campionul iberic.
In textul de saptamâna trecuta am trecut in revista aproape douasprezece luni extrem de intense si dramatice, cu toate intâmplarile semnificative din viata si cariera atletului din Manacor, Majorca, pe numele sau Rafael Nadal. Adica: accidentarea la genunchi, o recidiva a unei indisponibilitati mai vechi, divortul parintilor sai, cu grave consecinte asupra mentalului acestui bun copil care-a fost si-a ramas Rafa, schimbarea stilului de joc, insuccesele in fata unor jucatori din Top Ten pe care, altadata, insularul ii domina fara drept de apel, caderea in ATP Rankings pâna pe locul 4, apoi revenirea pe 2, din nou o coborâre, dar pe 3, seceta cumplita de victorii in turnee, care a durat unsprezece luni – si renasterea nadaliana in sezonul pe zgura 2010. O renastere de poveste, cu noi recorduri incredibile (triumful de sase ori la rând intr-un turneu, cel de la Monte-Carlo, fapt fara precedent in intreaga istorie a tenisului, realizarea Marelui Slem Rosu, recte câstigarea succesiva a turneelor de la Monte-Carlo, Roma, Madrid si Roland Garros, eveniment in premiera absoluta, doborârea recordului detinut de Andre Agassi cât priveste numarul de turnee Masters Series câstigate, caci Nadal detine 18 in prezent, egalarea recordului stabilit de Borg, respectiv câstigarea de doua ori a Roland Garros-ului fara a pierde vreun set). Etc.
Al doilea motiv pentru care n-am onorat promisiunea facuta cititorilor este unul de ordin tehnic: afurisitul de micro-reportofon Sony cu care am realizat interviul refuza sa-si lase materialele transferate pe hard-ul PC-ului meu. Ce program de instalare? Ce cablu USB? Nimic nu e suficient. Totul este enigmatic. Si va rog sa-mi permiteti un urlet de revolta, cât mai gutural cu putinta: uite d-aia iubesc eu sculele electronice de tip handy, facute pentru tot prostul, tata!; apesi pe un buton sau pe o tasta si treaba e gata. In fine, ce s-o mai lungesc, sper sa rezolv cândva problema si sa pot transcrie acel interviu – pentru ca intr-adevar merita. Parerea mea…
De aceea, dupa aceasta necesara mea culpa – stiti ce bine ma simt când ma gândesc ca Basescu, Boc &comp. nu si-au cerut niciodata scuze pentru minciunile, razgândelile si incoerentele lor, spre deosebire de mine! –, voi starui astazi asupra unei teme extrem de sensibile: dopajul in tenis. Prilej imi este un articol scris de Cristian Geambasu in „Gazeta sporturilor“ de saptamina trecuta. Jurnalistul asta chiar imi place, este unul dintre tipii de calitate din echipa „Gazetei“, iar maniera in care-si argumenteaza articolele, dincolo de retorica placuta in care le scrie, s-a dovedit mai mereu una rationala, cumpanita. Tocmai de aceea m-a surprins neplacut felul in care, subliniind calitatea de intrus a suedezului Söderling in lumea buna a finalistilor de Grand Slam, dl. Geambasu si-a ingaduit o gluma destul de verde la adresa lui Nadal, din care reiesea ca spaniolul a revenit la traditionala lui friptura in sânge. Pe scurt, era vorba despre o aluzie la posibilitatea dopajului, o posibilitate de care catalanul ar fi uzat pentru a-si ameliora performantele sportive. Dar ca sa nu vorbesc in desert, iata citatul: „… Curse perfecte catre mingi dinainte pierdute, pe care le intorcea nu se stie cum peste fileu. Un mecanism impecabil, caruia ii mai intra din când in când sortul in fund. Rafa a pus la loc muschii pierduti, poate juca doua partide intr-o zi, iar acel baiat subtiat si subtirel, vulnerabil si previzibil a ramas o amintire. Punct in care daca-ti exprimi vreo indoiala esti pus la colt. Deci, oda vitaminelor si muschiului de vaca in sânge!“
Sa o recunoastem, stilul este perfect literar, iar aparenta de rationalitate este una aproape desavârsita. Jurnalistul român il admira pe Nadal, se bucura ca a revenit la forma ce l-a consacrat, dar isi declina orice libertate de a contesta posibilitatea dopajului in cazul catalanului. Asta, de teama de a nu fi linsat (oare de cine?). Asa ca de ce sa fie pus la colt pentru afirmatia transanta, de tipul „Da, eu cred ca nu este omeneste sa alergi atâta si in felul in care o face Nadal, eu nu cred ca un om lipsit de aportul energizantelor interzise ar putea alerga maratonul la care se auto-condamna mereu Nadal!“. Asa ca el prefera un imn (pardon, o oda!) vitaminelor si muschiului de vaca in sânge.
Acum, sigur ca rezistenta iesita din comun a tânarului din Baleare, viteza sa exceptionala, musculatura lui de decatlonist, toate astea dau de gândit. Dar oare este legitim sa ne indoim de capacitatile nadaliene, de caracterul lor natural? Pai nu vorbim despre un campion? Iar un campion nu este, prin definitie si prin forta faptelor, mai bun, mai destept, mai tehnic, mai stabil psihic si mai impovarat de palmares decât ceilalti competitori? Raspunsul, fatalmente, este unul pozitiv. Dar ce te faci, va sustine in continuare avocatul diavolului, cu acei mari campioni care au fost dovediti ca au trisat, recurgând la tot felul de substante interzise? Intr-adevar, aici este o problema. Se aplica ea oare si tenisului profesionist?
Realitatea este ca se aplica. Numai „legiunea“ argentiniana a ultimilor ani, formata din baieti frumosi si talentati, a furnizat câteva exemple devenite clasice. Guillermo Coria, finalist la Roland Garros, Guillermo Cañas, fost numar 10 mondial si, cu voia d-voastra, Mariano Puerta, si el finalist la Paris pe zgura, toti au fost prinsi dopati si suspendati. Coria s-a retras inainte de vreme, Cañas a avut taria sa revina dupa o suspendare cu cântec (vina fusese a medicului de turneu, un mexican tembel, nu a sa, caci l-a anuntat pe „mariachi“ ca are de gând sa ia un medicament contra gripei!), dar a ramas foarte putin timp in vârf, iar Puerta, ei bine, Puerta inca rataceste prin turnee challanger sud-americane, nemaizbutind sa-si regaseasca frumoasa forma de odinioara. Da, acestea sunt fapte, dar jucatorii gaucho au fost prinsi in urma analizei urinei. Nici urma de indoiala, Comitetul de profil al ATP-ului a trebuit doar sa discearna unde a existat intentie deliberata si unde a fost accident.
Din 2005 de când a intrat in high-life-ul tenisului mondial, Rafa a trecut zeci de asemenea teste. Nici unul nu l-a dovedit vinovat, nici o umbra de indoiala nu a planat oficial nici macar o clipa asupra sa! Mai mult decât atât, Nadal a fost extrem de suparat când intr-o revista frantuzeasca un jurnalist in cautare de senzational a incercat sa-l lege de doctorul barcelonez la care au recurs numerosi ciclisti profesionisti. Politia si procuratura spaniola n-au gasit in dosarele si fisele medicului nici un tenisman, nicidecum pe Rafael Nadal! Dar aria calomniei lucreaza usor, insidios si eficient.
Adevarul este ca atletul din insule se bucura de o inzestrare naturala absolut incredibila. Doctorul catalan Cotorro, care se ocupa de Rafa de când era junior, de la vârsta de 15 ani, spune: „Rafael este o forta a naturii. Este la fel de rezistent ca un maratonist. A mostenit calitati de exceptie“. Acest medic l-a consultat prima oara la Centrul de la Sant Cugat, caci Federatia spaniola de tenis ii ceruse pustiului din Manacor un examen medical complet, pe care trebuiau sa-l treaca toti jucatorii sai. In cazul sau, cifrele datelor fizice sunt de mare mirare. In stare de odihna, inima lui Rafa bate de 60 de ori pe minut. In meci fiind, cordul sau pulseaza la un interval cuprins intre 180 si 200, atunci când efortul este deosebit de intens. Rezultatele realizate de tenisman la testul Bosco, un test ce masoara forta in general a trupului, dar mai cu seama forta picioarelor, au indicat faptul ca balearul poseda o putere situata cu mult deasupra mediei jucatorilor din circuit. Viteza de deplasare in meci la nivel de sprint este egala cu viteza atletului specializat in saritura in lungime (va mai amintiti de un anumit Carl Lewis, un afro-american campion olimpic si la probele de sprint, si la lungime?). Rafael Nadal consuma 72 ml de oxigen/kg  intr-un minut, in timp ce majoritatea adversarilor sai nu depasesc niciodata 60 de ml. Din punctul de vedere al doctorului Cotorro, Nadal este perfect comparabil cu un ciclist profesionist de vârf sau cu un campion al curselor de fond. Unde este atunci dopajul pe care prietenul Cristian Geambasu, din tara celor mai geniali eseisti, numita discret România, nu are curajul sa-l invoce explicit? Desigur, doar in mintea sa infierbântata, poate si de proximitatea stilistica debordanta a marelui TRU, alt delirant metaforic de calibru…
Si un ultim argument pentru ca dl. Geambasu sa nu mai sufere in tacere sau pe invers ca Nadal se dopeaza si dânsul nu poate clama ca regele este gol. Am revazut in privat aseara integral finala de la Roland Garros, editia 2005, intre Rafa Nadal si Mariano Puerta. Era prima finala de Mare Slem disputata de catalan, era prima lui iesire in lumea buna. De-abia implinise 18 ani, cu câteva zile in urma. Pentru cine nu-si aminteste, 2005 este anul in care Nadal a devenit delfinul lui Federer, urcând pe locul 2 mondial si câstigând nu mai putin de unsprezece turnee, printre care un Grand Slam si patru Masters Series. Asta s-a intâmplat pe când protejatul lui Tony Nadal avea 17-18 ani.
Deci, finala de la Paris. Un meci de o frumusete salbatica, cu lovituri incredibile, de o parte si cealalta. Puerta ataca lovind cu reverul sau imperial, cu o singura mâna, iar Rafa se apara neverosimil, alergând de doua ori mai mult si mai repede decât astazi, când dl. Geambasu nu indrazneste sa-l acuze direct de dopaj. Nadal se incrunta, se strâmba, facea gesturi fotbalistice la bucurie, fiind extrem de uman si de pustan in trairi, iar Puerta era ca in transa, se misca teleghidat, elegant, eficient, dar foarte rigid. N-a tresarit nici macar când a plonjat la fileu, punând un stop ce i-a adus primul set. Doar s-a ridicat si s-a indreptat mecanic spre scaun. Nici macar nu s-a scuturat de zgura ce-i murdarea sortul. Din perspectiva mea, a fost cea mai frumoasa finala de la Roland Garros a primului deceniu al mileniului. Nadal a câstigat cu 3 la 1 la seturi, iar la sase luni de la acea isprava, argentinianul a fost suspendat doi ani pentru dopaj. Dupa finala pierduta, a fost gasit pozitiv, a fost obligat sa inapoieze banii si punctele cucerite la Paris. Ma intreb: oare de ce Nadal nu a fost gasit pozitiv, atunci? Dar dupa, in celelalte opt finale de Grand Slam disputate pâna azi? Dar in celelalte nouasprezece finale de Masters Series jucate din acel moment? Dar la Olimpiada de la Shanghai, acolo unde Rafa a cucerit medalia de aur la simplu pentru culorile iberice? Chiar asa de genial-malefic sa fie medicul ce-i ofera substantele la care recurge tenismanul incât de sase ani incoace nici un control doping nu-l poate dovedi? Mai sa fie! Mai sa fie? Ori poate ca e vorba despre cinstita paranoie mioritica, maladie cacacioasa si intratabila, nici macar atunci când stilul cel mai elegant sustine delirul cel mai sumbru?! Aferim, maestre TRU!