Nu e prima oară când un vânt de panică politică bântuie în ţară. Nu e nici prima oară când numeroşi comentatori şi băgători de seamă care se ocupă zeloşi de prezentul democratic şi ţin cu dinţii ca viitorul să nu-i dezamăgească şi-au pierdut somnul sau sunt pe cale să-l piardă şi stau oricum de mult cu valizele pregătite. Vorbe mari, grele, ameninţătoare se aud din ce în ce mai des, pe tonuri din ce în ce mai alarmante şi mai patetice: dictatură, partid unic, regres istoric, distrugerea statului de drept, anormalitate constituţională, confiscare totală a valorilor, putinism, cetate asediată, conducător iubit, bolşevism, politruci, naţionalism, coloana a cincea, delir mitologic. Analize scorţoase şi enervate, insulte de mahala, ţipete de indignare, scâncete de neputinţă, spaime viscerale, chemări deschise la revoltă, panica a tulburat spiritele până la schizofrenie! Cineva mai sensibil şi mai puţin informat asupra moravurilor politice şi jurnalistice din ultimii douăzeci şi patru de ani ar putea crede că, urzit în tenebrele istoriei şi împrospătat de jalnice personaje cu trecut şi prezent dubios, un complot ameninţă sărmana Românie.
E grabă mare, e urgent, arde, doare, mai sunt câteva luni până la alegerile prezidenţiale şi cineva trebuie să salveze România de la catastrofa anunţată. Dar cine? Cine va opri uzurpatorul, plagiatorul, glumeţul, mincinosul, imaturul care se pretinde de stânga? Cei zece, deocamdată, candidaţi pretinşi de dreapta se devorează între ei, susţinătorii lor din presă şi de la televiziune se pierd în reproşuri, întrebări, acuzaţii, dezvăluiri, iluzii pierdute. „Societatea civilă“ – zecile, sutele, miile de organisme şi de asociaţii care s-au căţărat hulpave peste năuca lume românească în grupuscule de interese şi de toleranţe maladive – e vândută sau se pregăteşte să fie cumpărată. Elita, intelectualii în vogă, oficialii şi-au făcut plinul, şi-au construit vile somptuoase la oraş şi la munte, îşi plimbă posterioarele preţioase în automobile de lux şi sunt ocupaţi până peste cap cu lecturi filozofice şi consideraţii morale universale. Ceilalţi oameni de cărţi, mai tineri, mai vârstnici, au fost de mult marginalizaţi şi sărăciţi şi, catastrofă politică sau nu, indignarea lor se pierde în panica mediatică dominantă. De când cu alegerile democratice, poporul a votat totdeauna cu picioarele, iar singura dată când s-a întâmplat să voteze după cum l-a dus mintea lui proastă i s-a dat peste mână, aşa cã nu trebuie luat în seamă. Ar mai fi Dumnezeu, chemat de unii şi de alţii dintre candidaţi în ajutor, şi cineva a demonstrat că nu toţi se pricep să-l folosească, dar nici pe El nu se poate în definitiv conta, cum s-a mai văzut şi în trecut.
S-a înţeles, deci, situaţia e disperată, dacă nu se petrece un miracol, din iarnă România va intra în zodia nefericită, dezastruoasă a pontocraţiei, pentru a folosi vocabula panicardă a groparului etern al comunismului izolat dincoace de Ocean. Nu a îndrăznit, a avut îndoieli, a dormit mai mult şi a pierdut ocazia, cert este că un altul, priceput deopotrivă la tenis, la filme şi la ce se petrece în măruntaiele politice ale patriei şi în general în lume, ar fi găsit soluţia sigură a salvării. A adresat, în consecinţă, un apel dramatic Americii, Statelor Unite, de fapt, să-şi uite o clipă mai lungă preocupările interne şi internaţionale şi să facă puţină ordine democratică în ţara în care îşi instalează unde şi când vrea baze militare. Cum răspunsul la apel se lasă aşteptat, dacă nu cumva se lucrează în umbră, prilejul ar fi putut fi folosit pentru rememorarea ultimelor intervenţii ale Americii sub acelaşi pretext în Irak, Afganistan şi Libia şi a consecinţelor lor.
Nu s-a întâmplat. Schizofrenia politică şi jurnalistică a momentului fiind ceea ce este şi va fi până în toamnă, câţiva au îndrăznit să afirme răspicat că soarta Europei, a Occidentului liber, tolerant, democratic etc. se joacă de fapt în România. Ar fi din nou un cobai ţărişoara noastră dragă, o nouă experienţă socială i s-ar pregăti, un nou viitor catastrofal li s-ar băga curând pe gât mai întâi românaşilor, învăţaţi de altfel să suporte tăcuţi şi cuminţi nedreptăţile istoriei? China, Rusia, duşmani declaraţi ai lumii libere ajunsă pe culmile civilizaţiei dincolo de care nu prea se ştie ce va fi, nu stau cu mâinile încrucişate. Ca şi islamiştii. Dovadă califatul din Irak şi Siria. Dovadă, mai ales, Ucraina, ţara vecină incomodă până de curând, unde Rusia imperturbabilului Putin, sancţiuni, nesancţiuni, continuă nestingherită politica destabilizatoare şi pune la cale constituirea unui nou stat sub controlul său, Nova Rusia. Ceva mai excitat decât cei mai hotărâţi anti-ruşi confraţi din Occident, un observator cultural al evenimentelor internaţionale cere, imploră, somează declararea imediată a unui război rapid Rusiei pentru a extirpa definitiv răul imperial reînviat de acelaşi flegmatic şi imprevizibil Putin şi de generalii lui. Aflat şi el în transă belicoasă, un alt comentator rătăcit pe situl frustraţilor cu pretenţii intelectuale de dincoace şi de dincolo de Ocean ia curajos la întrebări şi în răspăr Occidentul: a încremenit în criză, e depravat, e moale, e timorat, e sensibil la sensibilitatea ruşilor, gesticulează şi ridică vocea doar pentru a impresiona şi păcăli galeria.
Se aude, Europa? Se aude, America? E timpul şi cazul să aflaţi că în România trăiesc şi se perpelesc de grijă, din dragoste, admiraţie şi ceva interese de nemărturisit o mână de bravi, de lucizi, de vizionari într-un cuvânt, de adevăraţi bărbaţi şi de adevărate pasionate gata să înfrunte, să îngenuncheze duşmanul şi să vă salveze dacă nu de la dispariţie, măcar de la ruşine şi de la umilinţă. În entuziasmul lor capitalist şi euro-atlantic au uitat că în Ucraina sunt în joc imense interese economice şi geo-strategice, că Rusia nu poate fi bombardată cum sunt bombardaţi islamiştii califatului şi că în colonia România nu contează cine şi cum guvernează. Nu e sigur, de altfel, că Europa şi America i-au auzit, şi nici că vreunul dintre aceşti politicieni şi jurnalişti români traversaţi de panică până la măduva oaselor că-şi vor pierde privilegiile ar fi gata să se sacrifice într-un fel sau altul pentru salvarea Occidentului şi eventual a României, dar gestul contează. În rest, chiar şi după catastrofa posibilă, lumea românească va rămâne cum a fost.
Autor: Constantin StoiciuApărut în nr. 483-484