Indignatii au iesit în strada. Indignatii s-au întors acasa. Miscarea aceasta care e îndeajuns de debila încât sa nu se numeasca revolutie, ar putea oare intra macar în categoria unei revolte? Ar fi mai degraba o pufnitura, un gest (cât o ridicare de sprânceana) ce atrage pentru un timp atentia asupra lui pentru a se retrage din nou, si destul de rapid, în neantul omogen al establishmentului. Mie una mi-a adus aminte de un banc de pe vremuri: „Va fi apa calda. Pic, pic, pic. A fost apa calda“.Trecând peste gluma observam ocupantul de Wall Street care se revolta deoarece cei 1% i-au afectat viata, iar prin viata aici se întelege exclusiv capacitatea de a consuma. Ocupantul de Wall Street nu are probleme cu faptul ca el, în calitatea lui de 99%, traieste semnând de buna voie si nesilit de nimeni contracte de autoînrobire fata de banca, la fel cum nu are probleme nici când voteaza o clasa politica menitã sa-i garanteze bancii totala libertate de a specula cu banii lui. Este el, proletarul cu gusturi, dorinte si idei îmburghezite despre viata, amor si moarte, pe-atât de îmburghezite încât intelectualul de stânga poate sa-si predice discursul numai închizând partial ochii asupra devastarii produse de noile tehnici biopolitice de control, care se infiltreaza în toate gospodariile pe calea fluxului de commodities, impregnând cu putoarea de dreapta stindardul stângist al nivelului de trai. Muncitorul din ziua de azi e imposibil de integrat într-o miscare de stânga pentru ca el îsi gândeste „calitatea vietii“ exclusiv în functie de afluxul de commodities, iar timpul lui liber e însfacat de cultura de masa care-i sufoca mintea cu imaginea unei lumi care nu este a lui, dar în care se poate plimba în voie si care îl mângâie pe cap cu ocazia „reducerilor“. Asistam, cred, la dezactivarea în masa a capacitatii de a mai gândi asupra „vietii care se iroseste independent de utilitatea acestei vieti care se iroseste“, dupa expresia lui Bataille. Nu o mai putem gândi nici în termeni religiosi, nici în termeni iluministi. Invadarea „vietii nude“ (Agamben) face inutila recurgerea la concepte de clasa, lupta de clasa si revolutie, pe care, cel mult, le putem folosi exclusiv teoretic sau pentru a ne recunoaste ca facând parte dintr-un anumit club… A protesta în numele „vietii nude“ (abia fardat cu „nivelul de trai“) înseamna a cere dreptul la a ne complace la infinit în incapacitatea de a actiona politic. Poate e timpul sa recunoastem felul în care cu o veritabila cecitate politica „nivelul de trai“ pe de o parte si „cresterea economica“ pe de alta se palmuiesc în mod public pentru a se întretine, dupa perdea, ca într-un sistem de vase comunicante. În aceste conditii trebuie sa ne întrebam asupra a ce are a se revolta ocupantul Wall Street (si daca veramente o face)? Asupra „mâinii invizibile“ pe care n-a reusit sa o plesneasca la timp printr-o veritabila actiune politica. Si n-a plesnit-o pentru ca a fost convins, ca el, cel 99% e un soi de ales, ca prin abnegatia, daruirea si munca lui neoboista în a se autocredita la infinit ar reusi pâna la urma sa se cocoate lânga cei 1%, adica lânga acei destoinici oameni care nu mai viseaza visul, ci îl traiesc.
Nu pot sa nu îmi aduc aminte de hilarele justificari ale unui Jean Baechler („Capitalismul“, Ed. Institutul European, 2005) în privinta emergentei capitalismului. În primul rând autorul elimina din start existenta unei „acumulari primitive de capital“ (care, dupa cum se vede, nu este o faza istorica revoluta, ci o constanta a capitalismului), încercând de-a dreptul copilaresc sa demonstreze faptul ca „experienta capitalista este bazata doar în plan secundar pe capitaluri, primul plan fiind ocupat de cunostinte, de pricepere si, în primul rând, de initiativa. Capitalismul este prometeic prin însasi natura sa.“ Nu se ofera nici o explicatie (nici macar „asceza intramundana“ nu e acceptata) pentru modul misterios în care individul nu numai ca e bun de la natura, dar e si capitalist, dotat din start cu pricepere si initiativa. Daca se întâmpla sa nu fie asa, din nou, explicatiile sunt lasate la îndemâna imaginatiei cititorului. Ceea ce se stie sigur e ca „gospodariile apartin elitelor sau oamenilor de rând. Îi putem ignora pe cei fara nici un capatâi care nu au venituri sigure si nu fac economii“ (s. m.). Cred ca dupa secole de colonizari si dupa caderea URSS putem extrapola judecata, transferând-o de la indivizi fara capatâi la natii fara capatâi. (O forma a ignorarii celor „fara capatâi“ revine în cazul întrebarii adresate Greciei: doriti sau nu sa mai faceti parte din UE?). Aceste natii nepricepute, chiar în momentul în care se întâmpla sa beneficieze de capital, vor lucra prin piata (oricât de rudimentara ar fi ea) împotriva pietei (stilul clasic al coruptiei balcanice), în timp ce natiile pricepute vor lucra prin piata, pentru piata pâna în momentul în care aceasta va atinge un nivel atât de înalt de entropie încât nu s-ar mai putea eficientiza nici macar printr-o spalare de bani.
Revenind însa la planul „micro“ si urmarind din nou analiza lui Baechler (un apologet de mâna a treia al capitalismului, dar tocmai de aceea de luat în seama, caci ca orice „teoretician“ el îi fabrica capitalismului o imagine simplista si simplu de asimilat de catre un public larg) descoperim o afirmatie care ar provoca o criza de râs concomitent cu una de indignare în orice marxist (sau cititor de Marx), dar care, în ineptia ei, dezvaluie fara sa vrea nucleul problemei crizei actuale. Baechler sustine ca întreprinzatorul care nu a avut succes pe piata, care nu a reusit sa prevada corect gradul de succes pe care produsul lui îl are, ratatul cu alte cuvinte, redevine „simplu cetatean“! Baechler nu propune nicaieri nici macar o încercare vaga de definire a acestui „simplu cetatean“ si mi se pare ca ocupantul de Wall Street a început sa se revolte în masura în care datorita propagarii unui sistem de inegalitati pe care l-a sustinut cu trupul si sufletul prin vot si consum, s-a trezit în pielea acestui abject „simplu cetatean“ de care uitase de mult, îmbatat fiind cu vanitoasa imagine a „cunostintelor, priceperii si initiativelor lui“. Fie ca protesteaza în numele unui nivel de trai afectat, fie ca e indignat de inegalitatea dintre cei care au vila, piscina, Bugatti, elicopter si cei care au doar iPhone4, balcon,Volkswagen si rate pe 20 de ani, ceea ce pentru el prezinta pericolul iminent e identificarea lui cu acest „simplul cetatean“, adica cu cel care a ratat cursa spre acumulare, iar acum este nevoit sa-si traiasca traiul si sa-si manânce malaiul din somaj si asigurari medicale quasi-inexistente. Discursul lui Sarah Palin mi se pare ca se adreseaza direct acestui individ speriat de „simplul cetatean“ din el. Ea poate sa regurgiteze mai sus numitele atributii ale capitalistului de la natura plesnindu-i pe demonstranti peste obraz cu ele. În conceptia ei, ocupantii si indignatii nu fac altceva decât fac „pisicile grase de pe Wall Street“: cer si ei un bailout. Mai mult chiar, comit un pacat contra naturii, „believing they’re entitled to other people’s productivity and money“1. Deducem ca între ocupantii Wall Street si Wall Street nu se instaureaza o simpla relatie de invidie, ci de trufie a creaturii, care se întoarce împotriva propriului dumnezeu. Or, logica adoratiei ar trebui în mod normal sa-l împiedice pe credincios sa devina indignat pe dumnezeul sau pentru ca e maret (sau, in termeni liberali, foarte priceput în a acumula). Caci daca nu ar fi maret, pentru ce l-ar mai admira? Nu este finantismul jocul globalizat de Caritas, care performeaza în fata milioanelor de gura-casca minunea înmultirii pâinii din nimic? Sistemul de credite în care credinciosul-client de banca se încrede nu este cu nimic mai prejos în performarea unei ocultari a realitatii decât era religia (criticata în stil marxist). Nu seamana contractele bancare (în special cele pe lunga durata) cu acele declaratii semnate de detinutii care, în speranta gratierii, se supun experimentelor medicale? „Îmi asum toate riscurile si declar ca absolv, inclusiv în raport cu urmasii sau reprezentantii mei, Universitatea din Chicago si pe toti tehnicienii si cercetatorii care iau parte la experiment, nu mai putin guvernul statului Illinois, directorul penitenciarului de stat si orice alt functionar de orice responsabilitate. Renunt, în consecinta, la orice pretentie pentru orice dauna sau boala, fie si mortala, care ar putea fi cauzate de experiment“2 Si nu putem acuza individul de a fi în totala incapacitate de a-si utiliza o minima constiinta de sine în momentul în care semneaza astfel de contracte care nu se joaca doar cu veniturile lui, ci cu viata lui, banca mizând tocmai pe naivitatea cu care îsi identifica traiul cu venitul? N-am gasit nimic care sa rezume mai bine situatia decât binecunoscutul slogan: for everything else ther’s Mastercard. A se citi before everything else ther’s Mastercard, unde everything else e tocmai „viata nuda“. Stiu. Se va spune ca individul aservit bancii nu are alta solutie. Dar cum s-a ajuns aici?
Cred ca puntea taiata spre constiinta de sine este motivul pentru care „nu mai putem iesi din sistem“ si nu mai acordam politicii nici o putere în ceea ce priveste dezbaterea legata de „simplul cetatean“. Pasii pe care secolul nostru i-a facut spre dezactivarea constiintei sunt cel putin doi. În primul rând este vorba de o investire inepta în viitor. A crede ca toate visele se vor îndeplini în aceasta lume e la fel de pagubos cu a crede ca ti se vor împlini pe lumea cealalta. „Creditismul“ (o expresie care îi apartine lui Sloterdijk) diminueaza mai mult decât face o religie sau un sistem totalitar capacitatea individului de a constientiza propria-i precaritate, propriile limite. Creditarea deregleaza capacitatea de a face diferenta între „long-term“ si „short-term changes“. Într-o interesantã analiza Mary Douglas si Baron Isherwood („The world of goods. Towards an antrophology of consumption“) observa felul în care trecerea de la spiritul capitalist descris de Weber, care functiona înca într-un mediu în care familia mai constituia celula societatii, la capitalismul în care indivizii sunt integrati în organizatii de tip non-familial (corporatist), deformeaza capacitatea individului de a-si percepe propriul orizont temporal: „grupul poate pretinde ca reprezinta nu numai cea mai larga perspectiva, dar si interesul public (…) Prin urmare grupul poate impune taxe asupra membrilor, poate sa înstraineze bunurile lor, sa faca ceea ce vrea atâta timp cât pretentia asupra largii perspective si a interesului public este plauzibila“3. De-a lungul istoriei putem identifica si alte „corporatii“ care inducând ideea de „nelimitat“, de „etern“ au putut acumula în mod serios capital (Biserica Catolica spre exemplu). Corporatiile de tip modern au schimbat doar o parte a mecanismului. Ele se bazeaza în continuare pe incapacitatea indivizilor de a gândi limita, dar nu mai opereaza cu o economie bazata pe economisire si reinvestire, ci pe creditare. Mai important decât faptul ca se trece de la lucrul în favoarea unui viitor, la un viitor investit deja în prezent (actiuni Forex) sau care ar trebui sa lucreze pentru prezent, e faptul ca stabilirea binelui public este lasat în grija unor institutii care nu se mai preocupa nici cât negru sub unghie de ceea ce înseamna „simplul cetatean“, iar cu ajutorul biopoliticii se împinge cât mai departe capacitatea individului de a-si accesa constiinta de sine, adica (printre altele) o încercare de a întelege caracterul limitat al actiunii sale în lume. Administratia Reagan este cea care a dat frâu liber profitului de pe urma incapacitatii individului de a diferentia între termenii scurti si termenii lungi de actiune, transferând puterea de decizie din domeniul politic catre cel economic (bancar), consimtind de fapt indiscernabilitatea lor si autorizând corporatiile în a defini binele public. De unde si eternul cântec de sirena al bancherilor care momesc publicul cu „cresterea economica“. Ocuparea Wall Street-ului si nu a parlamentului sau a altor institutii politice nu fac decât sa sublinieze înca o data stadiul de futilitate pe care acestea l-au atins. Si, în definitiv, daca ocupantul de Wall Street e indignat de inegalitatile sociale de ce nu ocupa si Hollywood-ul? De ce nu e indignat de viata fabuloasa a starurilor sau de extravaganta nuntilor regale?
Al doilea pas, odata ce simplul cetatean a fost desprins din dezbaterea politica, consta în manipularea lui prin noul câmp al biopoliticii. Agamben (pe lânga Foucault, desigur) este unul dintre filosofii care analizeaza acest fenomen. El vede în lagar punctul maxim de exercitare al biopoliticii, în masura în care lagarele „îi învatasera pe cei care le-au locuit „punerea în chestiune a calitatii de om provoaca o revendicare aproape biologica a apartenentei la specia umana“4. Ceea ce mi se pare ca a reusit biopolitica actuala este excluderea inclusiv a „punerii în chestiune“ a calitatii de om. Biopolitica preconsumista se impunea înca prin justitie si stat si facea apel la capacitatea indivizilor de a se opune/ supune, devenind sau nu culpabili. Constiinta se mai exercita înca sub forma tribunalului si ea mai însemna „o cunoastere a sinelui ce comporta aceasta trasatura relationala minima, de a se raporta la o anumita instanta calificata prin diferenta dintre bine si rau“5. Biopolitica actuala lucreaza în favoarea unei scoateri a constiintei din functionarea dupa modelul tribunalului, „de-moralizând-o“ sau plasând-o în zona scenariilor hollywoodiene. Mai lupta pentru dreptate altcineva în afara de Batman si Superman? Omul lagarului sau cel care tainuia din afara atrocitatile lagarului au o cu totul alta structura decât omul crescut în consum. Ei traiesc cu constiinta propriei abrutizari, ceea ce nu se poate spune, spre exemplu, de autoarea urmatorului anunt de pe Google: „poate sa-mi recomande cineva un loc unde se fac avorturi gratis? Nu as vrea sa îmi stric banii economisiti pentru iPhone“. Se pare ca distrugerea dialogului între sine si sine adica dintre „constiinta conforma legii si vrerea arbitrara“, dialog de care a depins mereu stabilirea unei lumi „comune“ si „umane“ e realizat mai abitir de tehnicile „soft“ si „subliminale“ ale biopoliticii. Neuromarketing-ul, TVLobotomy-ul 6 si fluctuatiile bursei sunt cele care decid soarta „simplului cetatean“ mai înainte de a o face el însusi. În trena celor expuse pâna aici, gasesc destul de suspecta atitudinea lui Slavoj Zizek care gaseste ca tacerea ocupantilor Wall Street (neimplicarea în cereri reale si negocieri cu sistemul) trebuie sa ramâna „forta“ lor amenintatoare7. Pe cât de adevarat este ca negocierea nu este decât un mod de a ramâne în termenii si pe terenul dusmanului, pe atât de adevarat este si faptul ca o tacere indefinita îsi pierde încetul cu încetul capacitatea de a ameninta si transforma jocul de forte (pentru a câta oara?) într-un soi de no man’s land caruia i se poate aplica cel mult o teorie estetica a la Adorno care propovaduia arta ca un soi de utopie fara ideologie. Mai suspecta decât tacerea-“teroare“ este solutia pe care Slavoj Zizek o propune pentru problema pe care pâna acum am identificat-o în termenii de blocare a accesului la constiinta de sine. Într-un dialog cu Peter Sloterdijk cei doi filosofi dezbat tema nevoii dea rearticula ceea ce este „comun“8. În timp ce Sloterdijk e în favoarea revenirii/ reinventarii unei religii pragmatice axata pe exercitii de formare a personalitatii, Zizek opteaza pentru un comunism, din nou, „artistic“, bazat pe subjugari „halucinante“, aproape opuse oricarei cai rationale de „a iesi din minorat“: „Ideea mea nu consta atât în a cauta un co-imunism, cât a reînvia ideea unui veritabil comunism. Dar fiti sigur, e vorba mai degraba de cel al lui Kafka decât cel al lui Stalin, mai mult de Erik Satie decât de Lenin! Într-adevar, în ultima sa povestire, «Joséphine cântareata sau poporul soarecilor», el imagineaza utopia unei societati egalitare, o lume în care artistii sunt precum aceasta Joséphine, al carei cânt aduna, subjuga si hipnotizeaza multimile fara a obtine pentru aceasta avantaje materiale“9. Ma întreb daca un alt cântec de sirena, pe lânga cel al biopoliticii este un veritabil raspuns la situatia în care omul nu mai reuseste sa medieze prin nimic lipsa de distanta dintre capital si viata sa „nuda“. Solutia propusa de Sloterdijk e mai apropiata de gustul meu, în masura în care face apel la constiinta, dar cum s-ar putea extrage un veritabil exercitiu spiritual comun din ghearele asa-zisului multiculturalism? Ma tem ca am ajuns în stadiul în care, intelectuali si lumpeni ne balacim într-o multitudine de imagini ale „omului“, imagini carora nu le mai putem asocia niciun concept. În trena deconstructivismului suntem „feministe“, „gay“, „tigani“, si „altele“, dar avem consistenta unui poster. Devenim sectantii unei lumi pe care nu o mai avem în comun decât la nivelul animalului dresat sa consume. Ne putem provoca unii pe altii, dar nu ne putem întelege pentru ca lumea comuna care poate fi numai un produs al exercitiului constiintei nu ne mai „atrage“. E atât de dificil sa gândesti într-o balta de evidente posterizate si de morala hollywoodianizata. În plus, ne calmeaza si ne umple de senzatii rafinat-decadente gândul ca „în spatele mastii nu se mai ascunde nimic“. Si totusi „oalele se sparg“ din când în când. Gasesc semnificative cuvintele unui sinistrat din Genova care i-a strigat unui politician venit sa constate daunele inundatiei (adica sa adune capital electoral pentru viitoarele alegeri): „mai lasa-ne cu textele ca aici nu esti pe facebook“. Nu. Din când în când nu suntem pe facebook. Dar unde suntem?
NOTE:
1 Sarah Palin: „Occupy Wall Street Wants A Bailout“, Huffington Post, 8 noiembrie 2011.
2 Cf. Giorgio Agamben, „Homo Sacer. Puterea suverana si viata nuda“, traducere de Alexandru Cistelecan, Editura Idea Design & Print, Cluj, 2006, p. 128.
3 „the group can claim to represent not only the longest view, but also the public interest. s…t the group can therefore levy a tax on its members, distrain their goods, and do what it likes so long as the claim to the long view and the public interest is plausible“, Mary Douglas & Baron Isherwood, „The world of goods. Towards an anthropology of consumption“, Taylor&Francis, Inc., 1996.
4 Giorgio Agamben, op. cit., p. 13.
5 Paul Ricoeur, „Iubire si justitie“, traducere de Madalin Rosioru, Editura Art, 2009, p. 95.
6 Ar fi de citit interesantul studiu al doctorului în neurostiinte Michel Desmurget, „TvLobotomy. La vérité scientifique sul les effets de la télévision“.
7 Slavoj Zizek, „Occupy first. Demands come later“, „The Guardian“, 26 octombrie, 2011.
8 „Des idées-force pour éviter les impasses de la globalization“, „Le Monde“, 27 mai 2011.
9 „Mon idée ne consiste pas tant à chercher un «co-immunisme» qu’à revivifier l’idée d’un véritable communisme. Mais rassurez-vous, il s’agit plutôt de celui de Kafka que celui de Staline, davantage celui de d’Erik Satie que celui de Lénine! En effet, dans son dernier récit, Joséphine la cantatrice ou le peuple des souris, dessine l’utopie d’une société égalitaire, un monde où les artistes, comme cette cantatrice Joséphine, dont le chant rassemble, subjugue et méduse les foules, et qui est célébrée sans pour autant obtenir d’avantages matériels.“