A ajunge sa fii constient de contemporaneitate, întelegând prin aceasta, desigur, o forma exersata zilnic de discernamânt socio-politic si cultural, presupune, totusi, o disponibilitate sufleteasca larga în directia altruismului si a nenumaratelor sale forme. În fond, orice om poate fi considerat altruist în anumite segmente alte vietii sale, adesea de pe o pozitie de benevolenta sau milostenie; ceea ce nu reclama automat si vreun efort de constiinta din partea acestuia. De aceea, contemporaneitatea nu este veleitate, ci valenta a constiintei. Mila si benevolenta nu reprezinta altceva decât categorii degradante ale constiintei umane, înfaptuite de om nu în numele gratiei, ci a unei griji exacerbate fata de propria soarta: ca metoda perversa de preîntâmpinare sau influentare a lucrurilor. Ele sunt instrumente psihologice cvasireligioase cu ajutorul carora oamenii mici îsi mascheaza ipocrizia în candoare si îsi înalta trufia la rang de model social, în detrimentul unei majoritati anesteziate de prevalenta instinctivului asupra reflexivului. Între ciocan si nicovala, unde mai salasluieste constiinta contemporaneitatii ca factor de transfigurare democratica a societatii?
Milostivirea este perceputa plebeic ca o pavaza divina împotriva tuturor nenorocirilor personale, indiferent de cauze. O pretioasa moneda de schimb, si nu o chemare intrinseca, strict umanitara. Cu alte cuvinte, milostiv fiind, capeti har. La prima vedere, nu gasim nimic condamnabil la o astfel de interpretare. O danie este o alegere personala, un proces eminamente launtric pentru toti oamenii. Este un schimb. Ce câstigi si ce pierzi? Unii indivizi dobândesc iluzii divine, altii obtin respectul semenilor, în timp ce paranoicii se aleg cu puterea, în politica milostivirea traducându-se prin benevolenta. Cei miluiti câstiga si ei firimituri de speranta. Pierderea în tot acest joc este atribuita, de regula, celor care refuza sa participe. Reprosul? Mâna întinsa care nu spune o poveste nu primeste pomana! (1) Si nici nu da. De fapt aceasta mâna, adevarata „mâna invizibila“ a libertatii, nu este interesata de comertul cu sentimente, idei, valori sau aspiratii. Neparticipantii sunt, paradoxal, tocmai acei membri ai societatii care cultiva contemporaneitatea. Altruisti dezinteresati de statu quo si perpetuum mobile, obositi pâna la cer de experiente artificiale recurente si de discursuri politice regurgitate la infinit.
Constiinta contemporaneitatii nu salasluieste nici în buletinul de vot, nici în partide si nici în corporatii. Nici în buzunare, nici în lacomie. Ea este data de un simt profund fizic al necesitatii de transfigurare a societatii moderne în numele libertatii. Când simti ca mori de inima rea din cauza mizeriei pe care o vezi în jurul tau, tranzactionata în voturi de catre semenii tai dezumanizati, când te îneaca plânsul la vederea siluirii tuturor lucrurilor bune pe care le-ai învatat de la ai tai, când nu mai poti, abia atunci poti fi numit spirit revolutionar contemporan. Sa nu ne lasam înselati. A fi revolutionar nu înseamna fâlfâirea smintita a unui steag golit de sens si colorat de falsa mândrie. Nu înseamna nici mazgalirea unei pancarte cu mesaje care desi mustesc a spirit de fronda, nu cer decât aceeasi benevolenta din partea politicienilor: „Ne-am saturat sa mâncam numai din troaca voastra! Sa ne mai dea si altii!“. Contemporan nu însemna establishment, înseamna puritatea vinei celorlati, oricând si oriunde te afli. Revolutionar înseamna diferenta dintre mila si responsabilitate, dintre benevolenta si reprezentativitate. În realitate, nu avem nimic de pierdut. Tot ce va cerem, domnilor, este ceea ce nu se poate da înapoi: identitatea.
1) Replica celebra din filmul „Filantropica“ (2002), rostita de personajul Pavel Puiut, interpretat magistral de Gheorghe Dinica.