Fascinatia pe care genul postapocaliptic, prolific mai cu seama in anii ’70, a exercitat-o si continua sa o exercite asupra unor spectatori dintre cei mai diversi deriva in principal din felul in care acesta raspunde la imperativele urmatoarelor trei coordonate: tipul Apocalipsei, al fenomenului, natural sau nu, care schimba cumva fata Pamântului si decimeaza populatia umana; daca, date fiind caracteristicile lui, acest fenomen poate avea loc peste o suta sau peste o mie de ani, ori mâine; cel mai important, la ce compromisuri ii obliga acest fenomen pe supravietuitori, adica in ce masura ii face pe acesti locuitori ai unei posibile lumi de mâine diferiti fata de noi, spectatorii de azi.
Altfel spus, nu toate apocalipsele sunt la fel – unele inspaimânta (catastrofele naturale, de pilda, cele care in principiu pot lovi oricând), altele doar distreaza (spre exemplu, cele de sorginte extraterestra); apocalipsele probabile sperie mai mult decât cele improbabile, iar succesul lor e proportional cu gradul in care ii indeparteaza pe supravietuitori de conditia umana, asa cum o cunoastem noi acum.
Posibil, probabil, funebru
„Drumul“ (2009) marcheaza la toate aceste trei capitole. Catastrofa care schimba lumea din temelii este o apocalipsa naturala (ceea ce o face sa fie mai probabila decât un atac al lunateilor sau al martienilor), dar totodata niciodata explicata, ceea ce o face inatacabila. Ceva in alcatuirea lucrurilor se schimba, ceva fundamental, dar nu aflam ce sau de ce. O serie de incendii, cutremure si alte urgii actioneaza concomitent sau pe rând, intr-o noapte sau intr-o suta; schimbarea se petrece pe mai multe paliere, unele influentate de celelalte. Natura, modificata in datele ei esentiale (flora si fauna, care dispar cu totul), reduce la zero câstigurile civilizatiei umane. Sub impulsul acestei actiuni innoitoare, din intreaga lume doar Omul ramâne acelasi, si, paradoxal, tocmai asta il obliga sa se schimbe.
Lipsit de hrana, Omul devine hrana, asa se intâmpla si in „Soylent Green“ („Produsul verde“, 1973), de aici succesul de atunci al peliculei. Doar ca acum, protagonistul este pe deplin constient de statutul sau de vânat si nu are de luptat doar impotriva unui sistem care il minte, ci impotriva lumii intregi, atâta câta mai e. Toti ii sunt vrajmasi, iar speranta nu exista, un rau mai mare cu greu se putea imagina. Posibil, probabil si sumbru, „The Road“ e un opus caruia, situat fiind in prelungirea filonului postapocaliptic, nu i se poate reprosa nimic.
Inconstanta
Flashback-urile in care apare sotia protagonistului (Charlize Theron), necesare pentru a pricepe ca situatia initiala, cea de dinainte de cataclism, este exact situatia in care noi ne aflam acum, devin sâcâitoare la un moment dat; e ca si cum cineva s-ar fi gândit ca rezistenta publicului la o atmosfera constant funesta e atât de scazuta incât se cade ca, acolo unde exista, senzatia de co-participare sa fie premiata. Pe parcursul acestor scurte pauze suntem introdusi intr-o stare suspendata in care speranta, daca nu se intrevede, macar e posibila. Urmeaza apoi, de fiecare data, trezirea la realitate: ceva speranta exista in continuare, dar e o speranta irationala, care nu se bazeaza pe nimic, exista doar pentru ca face parte din genomul uman, e de aceeasi calitate cu speranta condamnatului la moarte in fata esafodului.
Cârligul din debut, al pistolului cu doar doua gloante pe teava, e o pista falsa: tatal si fiul nu ajung sa se elimine reciproc sau sa-si ia viata folosind pretioasele proiectile. Primul plumb e folosit in primele câteva minute, al doilea nu mai e folosit niciodata. Mai mult, drumul celor doi nu duce nicaieri. Dupa o serie intreaga de aventuri in care singurele doua constante sunt foamea si frica, tatal (Viggo Mortensen) si fiul (Kodi Smit-McPhee) ajung la ocean, dar asta nu schimba nimic.
Calatoria spre sud continua, fara garantia ca la capatul ei se va intâmpla ceva – daca exista ceva schimbari, acelea sunt mai degraba in rau: in incercarea de a „pastra flacara“, adica de a conserva ceea ce ar putea fi ultima rezerva de umanitate de pe planeta, rezerva insasi este aproape anihilata. Inexplicabil, ea revine in cele din urma la suprafata si se manifesta intr-un mod eminamente irational, impotriva oricarui instinct de supravietuire.
Gestul e mic doar in aparenta si anuleaza o tensiune, acumulata minut cu minut, care nu era data nici de foame, nici de mizeria in care personajele traiesc, ci de animalitatea pe care subzistenta o presupune. Teribila scena de actiune si demonstratie perfecta in acelasi timp, masura mestesugului lui Hillcoat e data tocmai de aceasta târzie si firava manifestare a umanitatii.
Autor: CATALIN OLARUApărut în nr. 269