Cazul Paulescu

Într-o carte aparuta recent („Polemica Paulescu: stiinta, politica, memorie“, Editura Curtea Veche) se discuta despre opera stiintifica si atitudinea politica si morala a lui Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei. Printre cei care au recunoscut prioritatea si importanta acestei descoperiri s-a aflat si regretatul Nicolae Cajal, fost vicepresedinte al Academiei Române si presedinte al Federatiei Comunitatilor Evreiesti din România. N-a fost si, dupa câte îmi dau seama, nu-i singurul om de stiinta român sau strain care considera ca Nicolae Paulescu a avut un rol important, daca nu chiar decisiv, în descoperirea insulinei. Îl amintesc pe el pentru ca autorii cartii citate mai înainte (medicul Peter Manu si istoricul Horia Bozdoghina) si postfatatorul ei, Radu Ioanid, îi reproseaza faptul ca a fost de acord cu primirea lui Nicolae Paulescu în Academia Româna ca membru postmortem (1990) si a sustinut, apoi, ideea ca trebuie facuta o deosebire, când judecam personalitatea unui om de stiinta, între opera si opiniile sale politice. Opinii, trebuie precizat, reprobabile si regretabile în cazul lui Nicolae Paulescu, atunci când este vorba de comunitatea evreiasca si, în genere, de democratia româneasca din epoca sa. D-nii Petre Manu si Horia Bozdoghina încearca sa dovedeasca, acum, ca rolul lui Paulescu este minim în cercetarea si remediul acestei maladii raspândite si ca supararea românilor (ma rog: a sustinatorilor din lumea academica) de a nu fi primit Premiul Nobel, cum s-ar fi cuvenit, este neîntemeiata…
N-am caderea sa ma pronunt în aceasta privinta, nefiind un om de specialitate, las pe cei care cunosc bine domeniul de cercetare sa analizeze si sa traga o concluzie pe cât posibil dreapta.. Ce-mi permit sa spun este doar faptul ca nici eu nu sunt de partea celor care exacerbeaza nenorocirile, injustitiile, frustrarile noastre în istorie si, în genere, nu cultiv retorica jelaniei. Nu sunt un partizan fanatic al protocronismului si m-am opus de multe ori ca Academia Româna sa dea curs unor initiative de acest fel. Aceasta nu ma împiedica sa fac o deosebire, de pilda, dintre valoarea unei opere stiintifice sau literare si atitudinile politice si morale ale autorului si sa încerc sa judec, cu obiectivitate, toti termenii ecuatiei.
Nu sunt convins, vreau sa spun, ca statuia lui Paulescu este goala pe dinauntru, cum zice redactoarea cartii, d-na Doina Jela, si nici nu ma grabesc sa primesc cu bucurie vestea proasta pe care ne-o da, si anume ca: „ne maturizam toti prin naruiri succesive de mituri si nu suntem niciodata destul de maturi ca sa primim bine naruirea unuia“. Si tot ea: „ne e frica sa nu ramânem fara mituri“… Mie, unuia, trebuie sa recunosc, nu mi-ar face deloc placere sa traiesc si sa scriu într-o cultura în care toate miturile s-ar prabusi, dar aceasta este o alta problema. Veche si confuza. Astept, dar, ca diabetologii, biologii celulari si toti cei priceputi si interesati de tema sa ne spuna daca statuia pe care o invoca si o condamna cu atâta vehementa d-na Doina Jela este sau nu goala si daca a mai cazut sau nu un mit românesc.
Pâna atunci, revin la chestiunea morala pe care o ridica, în afara de redactoarea cartii, autorii volumului „Polemica Paulescu“ si dl. Radu Ioanid, autorul postfetei. Ei reproseaza, în termeni deloc gratiosi, academicianului Nicolae Cajal si Academiei Române, în afara ca l-a primit pe „antisemitul“ Paulescu ca membru-postmortem în înalta institutie, faptul ca, „de pe patul de moarte“, a sustinut ideea de a instala la Spitalul „Hôtel Dieu“ din Paris un bust în amintirea doctorului Paulescu care a lucrat aici… Autorii citati, dimpreuna cu dl. Radu Ioanid, nu uita sa-mi reproseze si mie ca am sprijinit, în calitate de presedinte al Academiei Române, aceasta initiativa. Nu stiu ce ar fi putut raspunde acad. Cajal, dar, în ceea ce ma priveste, le pot da urmatoarele lamuriri, în ipoteza ca accepta sa fie lamuriti.
1. N-a fost niciodata vorba (oricum, nu în spatiul Academiei Române în perioada 1998-2006, când am fost presedintele acestui for stiintific) de ideea de a ridica un bust al lui Paulescu la Paris, ci doar de intentia Societatii de Diabetologie din România de a pune o placa pe zidul spitalului unde a lucrat în tinerete Paulescu. La interventia unui ziarist de la „Le Monde“ delegatia româna a renuntat la ideea de a fixa aceasta placa. Cel putin asa mi-au relatat cei care au participat la acest proiect esuat. Nu Academia Româna a avut aceasta idee, dar, trebuie sa recunosc ca, dupa ce Academia s-a consultat cu specialistii ei (inclusiv cu admirabilul savant Nicolae Cajal), a considerat ca omul de stiinta care a descoperit insulina poate primi aceasta minima atentie. Asa dar: nu un bust, ci o placa abandonata.
2. Autorii volumului, redactoarea cartii si postfatatorul semnaleaza faptul ca Nicolae Paulescu nu merita sa i se acorde „onoarea unei prezente memorabile în Franta“ (îl citez pe dl. Radu Ioanid) pentru ca descoperitorul insulinei se dovedeste a fi „parintele spiritual al miscarii legionare“, „cea mai importanta figura a antisemitismului românesc“… Istoricul Horia Bozdoghina marturiseste si el ca a fost socat de „antisemitismul grobian“ al lui Paulescu si ca, studiindu-i articolele si brosurile, a ajuns la concluzia ca acelasi Paulescu este „principalul mentor al antisemitismului din viata politica româneasca“ si „un precursor al Holocaustului“… Merita, în aceste conditii, ca Paulescu sa fie primit în Academia Româna si sa i se acorde onoarea unei placi comemorative în Franta sau în România?… Mai ales ca, asa cum declara cu tarie d-na Jela, „Paulescu nu a descoperit insulina“, ci a facut doar efortul de a trata o boala severa…?! Raspunsul vine de la sine: nu merita. Daca n-a descoperit nimic si tot ce spun despre el savantii români si straini este vorba goala, sigur ca nu merita nimic. Nici chiar o carte scrisa de un medic ce pare mai calm si mai informat si de un istoric dezlantuit, cu un limbaj tot atât de grobian ca si subiectul sau de studiu…
Dar daca, ma întreb, au dreptate cei care spun ca Paulescu a fost un om de stiinta remarcabil si ca descoperirea lui este esentiala? Ce facem atunci, cum judecam lucrurile? Am ajuns, dupa acest lung ocol, la miezul chestiunii. As defini-o pentru cine este interesat sa stie în chipul urmator: vorbind despre N. Paulescu si despre orice alt om de stiinta sau creator în sfera artelor, trebuie sa spunem – pentru a fi drepti – tot adevarul despre ei. În cazul pe care îl discutam: sa spunem ca medicul Nicolae Paulescu a avut un regretabil derapaj moral si ideologic si ca opiniile lui despre lumea evreiasca sunt de neacceptat. Citindu-le, ramâi, într-adevar, stupefiat sa afli ca un intelectual eminent ca el poate sa gândeasca în acest chip problema raselor si problema relatiilor umane într-o societate democratica… În literatura sunt exemple de mari scriitori (Céline este unul dintre ei) care, în plan politic si moral, au avut idei xenofobe si, când Franta a fost ocupata de hitleristi, ei au fost de partea ocupantilor. Dupa încheierea razboiului, francezii l-au judecat aspru pe autorul „Calatoriei la capatul noptii“, l-au deportat, apoi, dupa un numar de ani, l-au reprimit, l-au publicat si au comentat corect opera si biografia omului care a scris-o si care n-a fost totdeauna la înaltimea talentului sau. Tinerii filosofi din anii ’30 au avut simpatii pentru extrema dreapta, pe ei cum îi tratam azi? Îi eliminam din cultura? Dar cei care au raspândit ideile bolsevice si au interzis valorile nationale din cultura româna în epoca totalitarismului comunist? Pe ei cum trebuie sa-i citim si cum sa-i judecam? Îi putem citi cum vrem, dar, din punct de vedere critic (si moral), un fel mi se pare corect: nu sa-i interzicem de plano (adica sa-i scoatem din literatura), ci sa spunem tot adevarul despre ei. Nu ocultându-le erorile, caderile morale, dar nici sa vorbim numai despre ele, ocultând opera care poate fi importanta din punct de vedere estetic.
Revin la Paulescu si la ideea autorilor volumului „Polemica Paulescu“ ca nu putem desparti pe omul de stiinta de derapajele lui morale. Înteleptul Cajal judeca, am credinta, mai bine. Trecut prin multe si întelegând, în mod sigur, mai bine complexitatea unei personalitati intelectuale, el face o deosebire intre cel care a descoperit insulina (si nu s-a putut bucura de recunoasterea internationala) si omul public Paulescu cu atitudini si idei reprobabile. Iata cum judeca el lucrurile care inflameaza, azi ca si ieri, spiritele: „În judecarea cazului Nicolae Paulescu este necesar sa subliniem, de la început, ca avem de-a face cu probleme de natura deosebita. Prima este importanta incontestabila a descoperirii insulinei pentru istoria mondiala a stiintei românesti. Personal, consider ca meritele lui Nicolae Paulescu, sunt mari, sunt deosebite si trebuie relevate la valoarea lor. Pentru aceste merite l-am propus, în anul 1990, ca membru post-mortem al Academiei Române, când Adunarea Generala l-a si ales prin vot secret. În acest context, se impune o disociere obligatorie între contributiile stiintifice în combaterea diabetului si optiunile personale antisemite. Daca este sau nu vinovat este o alta problema si, deci, se cuvine sa judecam ca atare. Eu respect parerile personale ale fiecarui om si cred ca nu am voie sa leg valoarea omului de stiinta de conceptiile sale, inclusiv cele antisemite. Sunt doua probleme distincte si trebuie considerate ca atare. Nu se pot amesteca. Îmi amintesc ca tatal meu, care a fost studentul lui Nicolae Paulescu, îl respecta si îl admira, desi stia ca era antisemit. Când judeca valoarea sa remarcabila de profesor si de om de stiinta nu-l interesa conceptia filosofica sau ideologica. Eu consider ca fiecare om are dreptul sa aiba propriile lui conceptii, indiferent daca mie îmi plac sau nu. Personal, nu împartasesc asemenea conceptii, nu am cum, si într-un fel, pentru mine, e dramatica aceasta situatie. Însa din acest motiv nu am voie sa neg meritele stiintifice reale ale lui Nicolae Paulescu, aportul sau cu totul deosebit la sanatatea oamenilor si cred ca nimeni nu are un asemenea drept“.
Dl. Radu Ioanid ma asociaza acestei cabale academice si-mi reproseaza ca, fiind presedintele Academiei Române, l-am aparat „cu dârzenie“ pe Paulescu… în nu stiu ce împrejurare. Dupa câte îmi amintesc, n-am aparat decât ideea expusa mai sus, si anume ca, daca nu vrem sa facem ocultari si dezocultari, sa eliminam si expulzam din lumea stiintei si a artelor pâna la sfârsitul istoriei pe cei culpabili moral si pe sovaielnici, e bine sa acceptam ideea ca opera nu trebuie sa patimeasca la infinit din cauza omului care a scris-o, nici opera nu poate izbavi totdeauna si definitiv pacatele morale ale omului biografic.
Autorii cartii în discutie nu sunt de acord cu acest punct de vedere si considera (referindu-se la interventia Academicianului Cajal) ca „pledoaria pentru o diferentiere stricta între descoperirea medicala si teoria politica a lui Paulescu este nepotrivita, fiindca cele doua laturi ale activitatii sale sunt strâns legate“… Nu stiu cât de nepotrivita este aceasta disociere, dar, dupa mintea mea, mai nepotrivita este ideea de a nu disocia, când este cazul unui mare om de stiinta, stiinta de politica. Pentru a-si sustine opinia despre Paulescu autorii fac o istorie a antisemitismului românesc, aducând în discutie, de-a valma, pe Alecsandri si Vasile Conta, pe nepotul lui Stalin (Evgheni Iakovlevici Djugajvilii) si pe extremistul chilian de dreapta Miguel Serrana, pe Garaudy si pe prozatorul Radu Teodoru, pe C-tin Burlacu din America si, bineînteles, pe Nicolae Ceausescu… Este dificil de înteles cum se leaga între ele toate aceste referinte atât de disparate si cum, toate, se leaga de faptul ca medicul Paulescu a descoperit sau nu insulina. si, daca a descoperit-o, de ce nu a fost si el onorat cu un premiu international asa cum au fost onorati cercetatorii canadieni.
Citându-ma între doi fanatici „antisemiti“ (Nicolae Cajal si Maya Simionescu) nu stiu de ce ma simt mai comod decât daca dl. Radu Ioanid m-ar fi citat, sa zicem, între dl. Horia Bozdoghina care-l trage de urechi pe Iorga si d-na Doina Jela care se simte bine, remarc, printre miturile naruite…

P.S. Dl. Radu Ioanid nu uita sa-mi reproseze cu aceasta ocazie si faptul ca în 2009 am acordat premiul de eseistica lui Sorin Lavric pentru volumul „Noica si miscarea legionara“ aparut la Editura Humanitas. Tin sa-i precizez ca premiul a fost acordat prin vot secret de sectia de Filologie si Literatura a Academiei Române si, contrar opiniilor sale, în carte nu-i vorba de o tendinta de reabilitare a Garzii de fier, ci de o încercare de a analiza complexitatea si contradictiile unui intelectual din generatia „criterionistilor“. Ca dovada, iata ce scrie, de pilda, dl. Vladimir Tismaneanu despre aceasta carte: „este o explorare lucida, onesta si dezinhibata a logodnei dintre un aristocrat al spiritului, îndragostit de traditia umanismului clasic, si o miscare revolutionara de dreapta, care a cultivat nationalismul mistic si a celebrat cu morbida patima functiile pretins purificatoare ale violentei. Excelent scrisa, este o carte care îti da sentimentul ca stai de vorba cu autorul, dar si cu subiectul ei (…) Cu fina sensibilitate psihologica, Lavric detecteaza originea automutilarii intelectuale a lui Noica în îmbratisarea dogmei legionare (…) Ceea ce vrei cu disperare este sa întelegi mecanismul logic prin care un om de o indubitabila tinuta morala si de o ireprosabila curatenie sufleteasca – era cazul lui Noica – ajunge sa capete figura unui demon macinat pe dinlauntru de o încrâncenare neistovita (…)“.