Cazul Nicolae Breban (III)

Continuam dezbaterea pe marginea cazului Nicolae Breban, publicând texte de Paul Goma si Aura Christi. În numerele anterioare din „Cultura“ am
reprodus Sentinta civila nr. 4430, data în sedinta publica de la 02.07.2012, în Dosarul nr. 3084/2/2012, în care CNSAS cerea Curtii de Apel Bucuresti sa
constate calitatea de „colaborator al Securitatii“ în cazul lui Nicolae Breban, precum si pledoaria de recurs a lui Sergiu Andon, avocatul lui Nicolae Breban.
În numerele viitoare din vom tipari texte de Virgil Nemoianu, Virgil Tanase, Basarab Nicolescu, Augustin Buzura s.a.
Invitam specialistii în domeniu, colegii de breasla, membri ai Academiei Române si ai USR, sa se pronunte pe marginea acestui caz.

„Daca Nicolae Breban va fi judecat dupa acele probe,

se va comite o nedreptate flagranta“

PAUL GOMA
Declaratie

Subsemnatul PAUL GOMA, scriitor, domiciliat la Paris, rue B. s…t; arondismentul s…t, declar:

L-am cunoscut pe NICOLAE BREBAN la Bucuresti, în a doua jumatate a anului 1965, în casa prietenului nostru, Alexandru Ivasiuc. Nu ne-am împrietenit, prea multe amanunte biografice ne desparteau. Ne-am mai întâlnit cu alte ocazii – rare. Eu aveam despre scriitorul Breban o opinie buna; el nu avea nici o opinie – nu ma citise.
Am intrat la revista „România literara“ în septembrie 1968, girat de Geo Dumitrescu. Breban era sef-adjunct. Nu am avut nici un prilej sa ne întarim prietenia. – De altfel, eu ma adresam cu „Tovarasul Breban“, el cu „Goma“, simplu. În 1971 Breban a devenit directorul revistei. Nu mi-a fost nici cald, nici rece, pâna în momentul în care el (Breban), aflat la Paris, a dat ziarelor occidentale câteva interviuri în care se manifesta împotriva „politicii culturale“ a lui Ceausescu. Atunci m-am gândit ca membrul CC al PCR, scriitorul Breban, „va ramâne“ în Occident!
În discutiile cu confârtatii, îmi exprimam acordul cu gestul nemaipomenit de curajos al lui Breban – eram mereu în minoritate, fostii prieteni din România, chiar în discutii private îl criticau, acuzându-l ca a profitat cât a profitat, iar acum „scuipa în gamela“ – de ce a dat declaratiile acelea în presa straina. La acestea eu raspundeam: „Fiindca în România nu l-ar fi publicat nimeni“.
Când s-a întors de la Paris – în 1974 – am aflat din ziare ca la Editura Uniunii Scriitorilor va fi lansat un roman. M-am dus împreuna cu sotia mea. Surpriza: nici unul dintre prietenii la toarta (cât timp fusese în CC) nu era prezent. Breban s-a consolat cu „marunteii“ Mazilescu, Malancioiu, Turcea, Robescu si cu mine.
În 1971 am avut un conflict cu Ivasiuc, prietenul amândurora. El, ca sef-adjunct al editurii lui Preda, s-a trezit vorbind vorbe. Ca în romanul „Usa…“ sub doua personaje „se ascundeau“ Ceauseasca si Ceausescu. Din pricina decodificarii lui Ivasiuc, din acel an, nu am mai putut publica în propria revista, nici macar note de lectura (si ca supliment: nici socrul meu, Navodaru, nici sora lui, traducatori, nu au mai avut dreptul sa publice).
În 1976 am facut numeroase tentative de a primi cartea de munca (fusesem dat afara… dar sa nu se stie).
1977 începe cu solidarizarea mea cu semnatarii Chartei ’77 a cehoslovacilor, cu izolarea mea de catre Aparatul Poporului, la 1 aprilie fiind arestat. Aici se manifesta Nicolae Breban. Sotia mea avea telefonul taiat, socrii mei asijderi. La socrul meu, „Europa libera“ era bruiata, eram arestat de câteva zile si „afara“ nu stia nimeni. Sotia mea era total izolata, prietenii nu erau acasa, el, Breban, ne vizitase de doua ori.
În acel moment, familia era în legatura cu procesul. Aflându-se în cabinetul avocatului Pora, în disperare de cauza, a telefonat si la Breban. Si Breban a raspuns! În câteva cuvinte. Sotia i-a spus situatia noastra. Si culmea: Breban a întrebat-o de unde telefoneaza, Ana i-a spus si Breban i-a spus sa astepte, ca va veni. Si a venit (la Pora)! Astfel sotia nu a mai fost total izolata.
Al doilea episod… nesemnificativ: dupa eliberare, eu eram într-o stare de… nefunctionare evidenta. Fusesem evacuati din apartamentul nostru si stateam la socri. Or, socrii aveau nevoie de niste asternuturi pentru mine, iar acestea se aflau în cufere, în pivnita. La cine sa facem apel sa ne ajute? Mai mult în gluma, am telefonat (acum mergea!) lui Breban. I-am spus of-ul într-o doara, nu credeam ca are sa vina. Si Breban a venit! A coborât în pivnita, s-a murdarit de var, a cules pe umeri paianjenii…
Dupa ce m-am exilat, nu am mai avut legaturi cu Breban.
Recunosc: la început si eu am aplecat urechea la vorbe-vorbe: cum se explica faptul ca, în afara de excluderea din CC si de la revista, Breban nu a mai patit nimic? Pe limba noastra: nu a fost arestat? Si cum se explica „naveta“ lui între Orient si Occident?
„Probele“ acuzarii nu sunt probe. Afirmatiile lui Breban – fata de securisti, ca Goma n-are talent – nu m-au lasat indiferent, însa nu din acel motiv am fost eu arestat în 1977, apoi exclus din Uniune, apoi exclus din… tara.
Daca Nicolae Breban va fi judecat dupa acele probe se va comite o nedreptate flagranta.
O întrebare: cum ar trebui sa se apere Breban de calomnii? „Dovedind“, el, ca nu a facut servicii Securitatii? Dar cum sa o faca?
Aceasta este concluzia mea.
Drept care semnez,
Paul Goma
Paris, 28 aprilie 2013

Decimarea elitelor creatoare ale României

AURA CHRISTI

I. Lapidari în piata publica
postdecembrista

În ultimii ani, opinia publica româneasca a fost zguduita de câteva scandaluri mediatice, în epicentrul carora erau, adesea, mari personalitati ale vietii publice si culturale românesti. Prin unele articole tendentioase, ce tradau reaua-vointa, unii ziaristi calcau în picioare demnitatea si onoarea personalitatilor atacate, aducând, fara îndoiala, grave prejudicii imaginii acestora. Culmea abjectiei, în aceasta ordine de idei, a fost atinsa de dna Mirela Corlatean, care, abordând cazul Marino – fara sa consulte temeinic dosarul Adrian Marino din Arhiva CNSAS (ACNSAS) – exclama, la un moment dat, în titlu: „A doua moarte a lui Marino“ („Evenimentul zilei“, 6 mai 2010). Procesul condamnarii unor nevinovati în plina libertate seamana covârsitor cu procesele staliniste. Victimele supuse unui soi de lapidari în piata publica sunt cunoscute. Numele fiecareia dintre acestea a detinut luni, ba chiar, în anumite cazuri, ani de-a rândul primele pagini ale cotidianelor, revistelor literare, ziarelor: Adrian Marino, Nicolae Breban, Nicolae Balota, Mihnea Berindei, Mihai Botez, Eugen Uricaru, Cezar Ivanescu, Mircea Iorgulescu (ultimii doi scriitori îmbrânciti – de acuzatia nefondata, conform careia ar fi fost colaboratori ai Securitatii – în boala, iar mai târziu în moarte) s.a. Dosarul de presa facut în anul 2011, când – în lipsa unor probe, în lipsa unei decizii definitive si irevocabile a instantei – s-a lansat pe majoritatea canalelor media acuzatia conform careia romancierul Nicolae Breban a colaborat cu organele Securitatii ceausiste, are peste 230 de file în format word. Acum circa doi ani, multi colegi i-au luat apararea autorului „Buneivestiri“. Între acestia, Eugen Simion, Augustin Buzura, Ioan Grosan, Lucia Hossu-Longin, Ion Vianu, Lucian Vasiliu, Petru Ursache, Ileana Cudalb, Liviu Ioan Stoiciu, Adi Cristi, George Schwartz, Virgil Tanase, Virgil Nemoianu, Nicolae Iliescu, Bogdan Cretu, Eugen Negrici, Alex Stefanescu, Magda Ursache, Ion Lazu si altii, multi altii. Gabriel Andreescu a citit cele 13 volume ale dosarului Breban pastrat în ACNSAS, scriind un serial documentar, bine informat, impartial, publicat în revista „Timpul“ (nr. 8, 9, 10/ 2011), apoi preluat, cu acordul autorului, de revista „Contemporanul“ (nr. 10/ 2011). Constatarea disidentului Gabriel Andreescu nu lasa loc confuziilor: „Din perspectiva legii, constatarea «colaborarii» lui Breban e o gafa“.
Cele peste 230 de file din dosarul Breban versus CNSAS contin, previzibil, interventiile unor ziaristi si scriitori – între acestia dl N. Manolescu, presedintele USR – care s-au pronuntat pe marginea cazului Breban, fara sa consulte dosarul Breban din ACNSAS, terfelind un nume peste care nu are cum trece nici una dintre istoriile literaturii române, terfelind o viata, un apus de cariera, un destin de disident, un destin de mare romancier român, care a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatura în anii 2006, 2011 si 2013, intrând în vizorul Comitetului Nobel al Academiei Regale Suedeze.
Acelor circa doua sute treizeci de file, nu putine dintre ele descalificante, li se mai adauga altele câteva relativ recente. Am citit si recitit Sentinta nr. 4430, data în sedinta publica din data de 02.07.2012 si ajunsa la domnul acad. Nicolae Breban în data de 18 aprilie 2013. Deci, cu o întârziere de circa noua luni, rastimp în care domnului N. Breban i s-a îngradit libertatea, mai exact, i s-a calcat un drept garantat de Constitutia României, si anume: dreptul de a se apara. Respectiva sentinta – în care se constata „calitatea de colaborator al Securitatii în privinta pârâtului“ – este neverosimila, fiindca este emisa… în lipsa probelor. Sentinta în cauza este redactata în timp ce autorul „Animalelor bolnave“ se apropie de aniversarea de 80 de ani de la nastere; probabil, pe 1 februarie 2014 aceasta sentinta va fi înca în vigoare, caci e stiut faptul ca o parte din justitia româneasca se misca adesea ca melcul.
N. Breban n-a avut „un nume conspirativ de urmarit“. Pe ce se bazeaza CNSAS sau dna presedinta Mirela Monica Ciobotaru, când afirma aceasta? Expresia inexacta lasa loc interpretarilor abuzive. Dovada sta chiar în sentinta redactata: pe traseu, în graba redactarii – care a durat circa noua luni – ca si în documentele depuse în instanta de CNSAS, dispare cuvântul urmarit, fiind pastrat cel de „nume conspirativ“, stiindu-se faptul ca agentii de Securitate, pentru a fi protejati, aveau nume conspirative, corect? În aceeasi sentinta, este bagatelizata disidenta romancierului N. Breban din 1971: disidenta lui N.B. este irelevanta, fiindca nu este cauza de exonerare în stabilirea calitatii de colaborator. Nimeni niciodata n-a impus un asemenea unghi de abordare a problemei, cu exceptia dnei judecator Ciobotaru sau… a CNSAS-ului? Conform logicii stranii specifice unghiului invocat se cuvin precizate urmatoarele: facem abstractie de un gest unic, de un radicalism evident în contextul lagarului dictaturii socialiste instaurate în tarile din Estul Europei, nu e cazul sa tinem cont de hartuirea, urmarirea, anchetarea pe parcursul a circa doua decenii a lui N.B., fiindca aceste detalii biografice nu sunt o cauza de exonerare etc. Sau fiindca ne încurca în stabilirea verdictului de colaborator? E limpede ca dosarul de urmarit al lui N. Breban n-ar fi existat – sau n-ar fi avut asemenea amploare – daca N. Breban nu si-ar fi dat demisia în 1971, în semn de protest fata de Tezele din Iulie 1971, din functia de redactor-sef al revistei „România literara“, suportând consecintele actului sau de protest si fiind singurul opozant, singurul disident, care s-a întors în România ceausista. (vezi „Le Monde“, „Craignant un retour au dogmatisme, le rédacteur en chef de la revue «La Roumanie littéraire» donne sa demission“, 23 septembrie 1971. „Stirea despre demisia lui Breban – nota Dumitru Tepeneag în jurnalul sau, „Un român la Paris“ – a fost reluata de mai multe ziare franceze, engleze, germane. Breban se simte foarte mândru“.)
Atmosfera impusa de sentinta emisa este una de neînteles. Nu se stie din ce pricini, în unele fragmente, se lasa impresia ca, fiind urmarit de Securitate, în plina dictatura, N. Breban avea libertatea de a trimite la plimbare securistii, avea libertatea de a le închide telefonul, chiar daca era sunat de seful Securitatii române. Beneficiind de libertatea de a sfida prin orice mijloace posibile organele de represiune ale unui stat politienesc, romancierul, uimitor, n-a procedat în consecinta. Nu întelegem din ce motive n-au facut acelasi lucru un Soljenitîn, un Paul Goma, un Gabriel Andreescu, un Iosif Brodski sau o Marina Tvetaieva, poeta care, stiind ca va fi surghiunita în Siberia dupa o judecata formala si un verdict dinainte stabilit, n-a gasit o alta solutie decât… sa se spânzure la Elabuga. În nu putine afirmatii cuprinse în sentinta invocata, nu se stie din ce motive, instanta face abstractie – deliberat? – de contextul social, istoric, specific unui stat de represiune. Întrebare: daca ar fi fost anchetata dna presedinta Mirela Monica Ciobotaru si ar fi fost cautata la telefon de generalul de Securitate Plesita, atunci, în plina dictatura, d-sa i-ar fi închis telefonul? Raspunsul poate fi afirmativ, dupa lectura unor fragmente din sentinta redactata de dna presedinta Ciobotaru, în textul careia convorbirile cu generalul de Securitate Plesita, în timp ce scriitorul N. Breban era anchetat de organele Securitatii, sunt tratate drept compromis. Or, e limpede ca în cazul în care tii cont de contextul istoric, raspunsul la întrebarea pusa adineaori este categoric negativ. Concluzia se impune cu de la sine putere: cazul Breban a fost judecat de un judecator ce nu are pregatirea necesara pentru a se pronunta pe marginea unor asemenea dosare. În asemenea stil oare nu se luneca în impostura?
Se induce ideea ca N. Breban ar fi furnizat informatii în chip explicit pentru a face rau deliberat. Care sunt argumentele în favoarea sustinerii unei asemenea monstruozitati? Este o opinie, nimic mai mult; nefondata însa, nebazata pe probe, ea devine calomnie si aduce grave prejudicii de imagine unuia dintre cei mai importanti romancieri români. În lipsa unor probe concludente în favoarea colaborarii lui N. Breban cu organele Securitatii, în scopul explicit de a demonstra cu orice pret – la comanda politica? venita din partea cui? – calitatea de colaborator al Securitatii a dlui N. Breban, reclamantul CNSAS (la fel procedeaza instanta în textul sentintei) citeaza in extenso din… Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Credem ca acest caz este primul din istoria jurisprudentei românesti în care cineva este judecat nu atât în baza legii, nu în baza probelor de necontestat depuse la dosarul cauzei, ci în baza unui… Raport, ironie, contestat virulent inclusiv de unul dintre cei mai importanti disidenti invocati în decizia data în cazul Breban – Paul Goma -, caruia, aflam din enciclopedia publica Wikipedia „Tismaneanu spresedintele comisieit i-a propus initial sa faca parte din Comisie“, „dar l-a îndepartat apoi la scurt timp pe considerente personale“. A judeca un caz în instanta în baza unui Raport nu reprezinta oare o încalcare a legislatiei în vigoare, un mod de a perpetua si de a legitima, în plina libertate, mecanismele abuzive, folosite în stalinism? E vorba de un abuz evident, facut de un reprezentant al legii? Dupa citarea in extenso a unui fragment din Raportul amintit, fara a aduce nici o proba, se trage concluzia conform careia „informatiile furnizate de pârât au frizat îngradirea dreptului la libertatea de exprimare si libertatea opiniilor, prevazut de art. 28 din Constitutia României din 1965, coroborat cu Art. 19 din Pactul International privind Drepturile Civile si Politice, precum si dreptului la viata privata prevazut de Art. 17 din Pactul International privind Drepturile Civile si Politice“.
II. CNSAS se autodescalifica. Securitatea triumfa prin
conducerea USR?
În sentinta, domnului Breban i se reproseaza ca ar fi purtat discutiile cu generalul Plesita. Se impune precizarea urmatoare: N. Breban era anchetat pentru manuscrisul romanului „Bunavestire“. Prin urmare, nu avea cum sa refuze sa poarte discutii cu generalul de Securitate Nicolae Plesita. Din nou se face abstractie de contextul social-istoric. Detalii importante, la care face referire cercetatorul si disidentul Gabriel Andreescu: fiecare intelectual care sub dictatura calatorea în strainatate era obligat sa dea declaratii Securitatii – ceea ce nu înseamna nici pe departe ca toti intelectualii ce au la activ voiaje peste hotarele tarii si au dat, la întoarcere, declaratii organelor de Securitate ceausista au colaborat cu Securitatea. Un alt amanunt ce tine de istorie literara. Cu generalul N. Plesita si cu Gogu Radulescu, membru al Biroului Executiv al CC al PCR, în subordinea caruia se afla Securitatea româna, deci, inclusiv adineaori amintitul general, au vorbit zeci de scriitori si intelectuali importanti. În mod sigur, cei care detineau functii importante în timpul dictaturii; unii dintre acestia au frecventat casa Gogu Radulescu – si acest lucru nu e un secret de stat. Nicolae Manolescu, Ana Blandiana, George Balaita, Octavian Paler, Dumitru Radu Popescu, Marin Preda, Zaharia Stancu, Laurentiu Fulga, Paul Goma, Eugen Simion si alti scriitori nu erau straini de aceste realitati. Daca ar fi analizate si publicate stenogramele convorbirilor cu N. Plesita si Gogu Radulescu ale scriitorilor români si ale intelectualilor care au fost anchetati de organele de represiune ale statului neostalinist român, cum ar proceda aceeasi dna presedinta Ciobotaru? I-ar condamna pe toti de-a valma, calificându-i drept colaboratori ai Securitatii?
Cred ca trebuie contestata autenticitatea stenogramelor convorbirilor lui Plesita cu Breban. Motivul? Contin din cale afara de multe paranteze; prin urmare, sunt suspecte. De vreme ce colajele, fragmentele alese de reprezentantii CNSAS în scopul de a demonstra cu orice pret ca N. Breban a colaborat cu Securitatea – colaje si fragmente preluate de o parte din presa nationala si, straniu, si de „România literara“, revista a USR – sunt tendentioase si rauvoitor scoase din context, care este garantia ca stenograma convorbirilor Plesita – Breban nu este facuta la fel, adica tendentios si rauvoitor? Inclusiv prin acest proces si prin lipsa flagranta de probe, CNSAS se autodescalifica. Întrebarea de o gravitate extrema este: din ce motive instanta judecatoreasca, prin reprezentantul ei, legitimeaza abuzurile autodescalificante ale CNSAS?
În sentinta emisa de dna presedintã Ciobotaru este, spuneam, minimalizata disidenta lui N. Breban – ceea ce este cel putin de neînteles. Daca N. Breban nu si-ar fi dat demisia, daca nu ar fi dat declaratii ostile regimului Ceausescu, pe urmele lui n-ar fi fost pusa o întreaga armata de urmaritori – realitate demonstrata cu asupra de masura de cercetatorul si disidentul Gabriel Andreescu în cartea d-sale „Carturari, opozanti si documente. Manipularea arhivelor Securitatii“ (Editura Polirom, 2013)… Victima unui regim e transformata în calau, urmaritul în urmaritor – realitate tipica pentru cazurile analizate stralucit de acest om-institutie, Gabriel Andreescu: Adrian Marino, Nicolae Breban, Mihnea Berindei, Nicolae Balota, Mihai Botez etc.
Dovada spiritului tendentios al CNSAS este inclusiv urmatorul detaliu. Oare din ce motive CNSAS nu pomeneste nimic despre faptul ca N. Breban a fost urmarit de o armata de securisti? Prin aceasta CNSAS vrea sa demonstreze oare înca o data faptul ca nu actioneaza în litera si spiritul legii si ca este un instrument de intimidare, calomniere si discreditare a personalitatilor incomode? Instrument… folosit de cine? Atât în întâmpinarea facuta de avocatii care îl reprezinta pe domnul Breban în instanta, cât si în exemplara carte andreesciana, se demonstreaza ca dosarul Breban aflat în ACNSAS arata explicit anvergura operatiunilor Securitatii de urmarire, calomniere organizata, hartuire, compromitere si limitare a libertatii, inclusiv a libertatii de exprimare a lui N. Breban.
Farsa istoriei e ca Securitatea de altadata triumfa nu numai prin CNSAS, ci si prin unii colegi-scriitori, membri ai USR. Inclusiv prin luarile de atitudine ale presedintelui acestei institutii, dl N. Manolescu. Straniu, în loc sa respecte statutul USR, în loc sa sustina si sa apere interesele membrilor USR, d-sa se grabeste uneori, nu se stie de ce, sa-i supuna pe unii dintre acestia oprobriului public, aducând astfel grave prejudicii imaginii si prestigiului USR, nu-i asa? Prin ce difera comentariile d-sale pe marginea cazurilor Marino, Breban, Grosan, bunaoara, de articolele lui Eugen Barbu publicate în „Saptamâna“ de altadata? „Amenintarea lui Manolescu – sustine Gabriel Andreescu, referindu-se la editorialele manolesciene axate pe cazul Breban – vulgariza deja nepermis miza: „Sunt gata sa public transcrierea din dosar a convorbirii telefonice dintre Breban si generalul Plesita din 1977. N-am ridicat decât o parte a cortinei. Nu sunt convins ca poetei sAura Christit îi va placea scena intreaga. Depinde numai de ea daca s-o fac sau nu publica. Fie si la tribunal“ (http://www.adevarul.ro/nicolae_manolescu_comentarii/O_moda_periculoasa_7_476422355.html).
Într-o discutie privata, purtata în primavara anului trecut, dl N. Manolescu regreta ca l-a numit public pe romancierul Breban agent de influenta si îi promitea ca îsi va retrage public acuzatia. Pentru ca, în spiritul si litera caracterului sau, sa revina… cu aceeasi atitudine initiala în „Adevarul“ din februarie 2013, unde analizeaza calitatea de agent de influenta a filosofului Constantin Noica, grabit sa-l înfiereze, din nou, pe N. Breban: „În definitiv, raporturile lui Breban cu mahari ai Securitatii nu sunt mai putin blamabile decât ale lui Noica, acesta având ocazia sa întâlneasca un grad mare o singura data în timpul nenumaratelor anchete sau conversatii à l’amiable cu securistii“ (N. Manolescu, „Critica criticii, Critica criticii II. Dosarul lui Constantin Noica“, 8 si, respectiv, 15 februarie 2013). Si raporturile dlui N. Manolescu cu Gogu Radulescu, membru al Biroului Executiv al CC al PCR, în subordinea caruia se afla Securitatea româna, sau cu George Ivascu – unul dintre politrucii stalinisti – cât de blamabile or fi oare? Dar declaratiile, facute în prezenta dictatorului Ceausescu, între altele, seful generalului Plesita? Un singur citat din stenograma întâlnirii lui Nicolae Ceausescu cu un grup de scriitori, 13 martie 1981: „Domnia Voastra, de multe ori, ne-ati spus, ne-ati aratat ce se cere de la literatura, ce ar trebui sa fie aceasta literatura. (…) De obicei se leaga valoarea literara de libertatea acestei literaturi. Si eu, tovarase secretar general, am sa merg mai departe cu aceasta valoare a literaturii, spunând ca ea se leaga de legalitatea restaurata de 15 ani încoace, de când Domnia Voastra ati instaurat aceasta legalitate, facând sa se cunoasca operele unui popor prea adesea încercat si lipsit în istoria sa de acest cadru firesc“ („Caracterul la români, Cavalerii mesei rotunde si… Nicolae Manolescu“, în „Contemporanul“, nr. 5, 2010; „Caracterul la români. Cum îsi asuma trecutul si prezentul Ambasadorul UNESCO la Paris, dl N. Manolescu?“, în „Contemporanul“, nr. 6, 2011)
Referindu-se la „istoricii, ziaristii si judecatorii care au vazut un act de politie politica în interventia facuta de Nicolae Breban la liderii de partid (Cornel Burtica) si Securitate (Nicolae Plesita) în favoarea unor colegi“, Gabriel Andreescu se întreaba: „Cu ce difera manifestarile lui Breban de declaratiile citite la întâlnirile scriitorilor cu Nicolae Ceausescu sau cu alte vârfuri ale partidului de chiar acuzatorii colaborationismului lui Breban? Prin ce difera susurul vorbelor mieroase la urechile lui Plesita de gâdilatul paranoiei lui Ceausescu? Cine deschide poarta arhivei în locul desertului va descoperi o lume de nebanuit, piscuri ample, platouri si crevase adânci“.
Din pacate, modelul dlui presedinte N. Manolescu, care – dupa exterminarea simbolica în piata publica a unor intelectuali importanti ai natiunii române, ca Adrian Marino, Ion Caraion, Nicolae Breban – prin pierderea Casei Monteoru, si-a pus umarul si la uciderea în efigie a USR, este molipsitor, nu-i asa? (Pe aceeasi speta, echipa Uricaru – Breban, cu câtiva ani în urma, câstigase procesul pentru Casa Monteoru.) Unii scriitori au preluat cu usurinta nu putine zvonuri, legende etc., referitoare la scriitorul N. Breban, colportari si calomnii lansate de agenti ai Securitatii ceausiste, si le perpetueaza, dupa cum se vede, si în ziua de azi. Securitatea triumfa si prin CNSAS, al carui esec institutional este demonstrat de cercetatorul Gabriel Andreescu. Dar si, în aceeasi masura, probabil, prin O.U.G. nr. 24/2008 aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 293/2008, ce-si arata carentele, limitele si îsi tine portile larg deschise abuzurilor. Sa întelegem ca Securitatea triumfa si… prin unii reprezentanti ai instantelor judecatoresti, care sa nu aiba oare – dupa cum se vede inclusiv din acest dosar si modul în care a fost judecat – judecatori pregatiti sa judece cazurile de colaborare sau necolaborare cu Securitatea ceausista? Dna presedinta Ciobotaru nu are calificarea de a se pronunta într-un asemenea caz, nu-i asa? Sa-i lipseasca oare elementara buna-credinta? Sa-i reprosezi indirect (vorbind de un compromis) cuiva faptul ca, fiind anchetat de Securitate în plina dictatura, a discutat cu un general de Securitate, înseamna câteva lucruri: 1. Fie ca nu ai habar de faptul ca, în conditiile unei dictaturi salbatice ca aceea româneasca, nu îti sta în putere sa sfidezi reprezentantii organelor represive decât riscând sa fii privat de libertate sau, pur si simplu, exterminat; 2. Fie ca ai procedat astfel din varii motive, asupra carora nu insistam.
Echipa de avocati care îl reprezinta pe N. Breban în instanta – domnii Sergiu Andon si Claudiu Neamtu – sustine explicit ca „CNSAS continua actiunea Securitatii, iar instanta de judecata nu se poate lasa antrenata în acest demers“. Sentinta citita de noi demonstreaza, fara echivoc, contrariul.
Care sunt argumentele aduse de CNSAS, citate de instanta, pentru a-l califica pe N. Breban drept colaborator al Securitatii? 1. Trei convorbiri cu generalul de Securitate Plesita, unele dintre acestea desfasurate în timp ce N. Breban era anchetat de Securitate – discutii calificate drept compromisuri?!; 2. (Probabil, nu se întelege clar, iar acest detaliu lasa loc liber confuziilor, nota bene, într-o decizie judecatoreasca!) Raportul ofiterului datat 30.09.1982 – care e numele ofiterului? – în care un colaborator al Securitatii afirma ca N. Breban ar fi sustinut ca Monica Lovinescu este „marcata de un anticomunism primitiv“. Apoi, se mentioneaza – probabil în acelasi raport al ofiterului de Securitate – ca (se deduce din context, dar, din nou, nu e clar despre cine anume e vorba!) N.B. „a purtat discutii interminabile cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca si Eugen Ionescu, încercând cu argumente sa le combata ideile dupa care regimul comunist ar fi produs numai rau, ar fi distrus totul si ar fi aneantizat cultura“! Nici un raport întocmit de ofiterii de Securitate nu este pus la îndoiala sau contestat de reprezentantul instantei, nici de cel al CNSAS. Nu este pusa la îndoiala nici o informatie furnizata prin intermediul acesteia si a altor delatiuni. Din contra, turnatoria invocata adineaori este folosita ca maciuca, pentru a lovi, în libertate, una dintre victimele statului politienesc. În continuare, sunt citate de acelasi reprezentant al instantei judecatoresti românesti dintr-un stat democratic, membru al Uniunii Europene, concluziile ofiterului de Securitate, si anume: ,,Nicolae Breban pozeaza într-un olimpian meditativ, detasat de framântarile primare existentiale. Recunoaste ca reprezinta un personaj «incomod», «problematic» fata de noi. A transmis prin mine rugamintea adresata Departamentului Securitatii Statului ca în ce-l priveste defularile intime ssict sa nu-i fie taxate ca antipatriotice. Nu va face niciodata jocul emigratiei reactionare sBreban însusi a facut parte din emigratia româneasca; sa întelegem ca s-a autointitulat reactionar într-o convorbire cu un agent al Securitatii?t, chiar daca unele aprecieri politice personale nu ne convin. Îl încearca un sentiment de claustrare“ etc.
Sunt citate, în sentinta judecatoreasca, alte si alte fragmente din delatiunile ofiterilor Securitatii. În baza acestor fragmente de turnatorii, instanta, prin reprezentantul sau, constata calitatea de colaborator al Securitatii a romancierului N. Breban.
III. „Pentru Securitate,
Nicolae Breban aparea ca un balaur cu sapte capete, periculos si imprevizibil,  greu de înfruntat, imposibil de înfrânt“
Informatiile furnizate de dl N. Breban „ar fi putut fi antrenate împotriva celor vizati“, se afirma în textul sentintei. Dar au fost oare „antrenate împotriva celor vizati“? În ce fel? De când o instanta judeca ceva ce s-ar fi putut întâmpla si nu ceea ce s-a întâmplat de fapt? Concret, cu argumente si probe, în ce mod N. Breban a calcat „dreptul la viata privata“ al dlui P. Goma, al dnei M. Lovinescu sau al dlui V. Tanase? Concret, prin ce anume si cum dl N. Breban a „îngradit drepturi si libertati fundamentale ale omului, si anume: dreptul la viata privata, precum si dreptul la libertatea de exprimare si libertatea opiniilor“ persoanelor enumerate? Sa întelegem ca dl
P. Goma a fost întemnitat pentru ca dl
N. Breban ar fi sustinut, conform delatiunii unui securist, ca „Goma nu are talent“ – ceea ce nu corespunde adevarului? Sa întelegem ca dna Lovinescu sau dl V. Ierunca ar fi facut ani grei de închisoare din cauza declaratiilor date de dl N. Breban, afirmatii reproduse trunchiat si inexact de un angajat cu state de plata la Securitate? De când o instanta judeca ceva ce s-ar fi putut întâmpla?
Un detaliu esential: Paul Goma nu putea fi arestat, fiindca era membru al Uniunii Scriitorilor din România. La indicatia organelor Securitatii, a fost convocat Consiliul Uniunii Scriitorilor din România, din care faceau parte, între altii, Nicolae Manolescu, Octavian Paler etc. Membrii Consiliului USR au votat excluderea lui Paul Goma din rândurile USR, stiind ca acest lucru face posibila arestarea disidentului din 1977. Nu opiniile brebaniene privind talentul sau lipsa acestuia, exprimate într-o convorbire telefonica cu generalul Plesita – conform unor stenograme trunchiate prin paranteze si puncte de suspensie – au dus la arestarea dlui P. Goma, ci lasitatea membrilor Consiliului USR.
Dupa ce se citeaza in extenso din câteva delatiuni securistice, în textul sentintei se constata ca „toate aceste actiuni ale pârâtului s…t au implicat urmarirea îndeaproape a vietii unor persoane“. Sa întelegem ca cele câteva declaratii, facute, conform turnatoriilor unor securisti, de disidentul urmarit de Securitatea ceausista circa doua decenii, dl N. Breban, au dus la „urmarirea îndeaproape“ a dnei Lovinescu sau a dlui Goma? Sa întelegem ca dna Lovinescu nu era urmarita pentru ca facea declaratii ostile regimului ceausist la postul Radio Europa Libera, ci pentru ca dl N. Breban ar fi vorbit despre „anticomunismul ei primitiv“? Iar dl P. Goma n-a fost arestat pentru actul sau de curaj din ’77, ci fiindca Breban ar fi afirmat ca… autorul romanului „Din calidor“… nu are talent – ceea ce nu este adevarat? Cred ca si absurdul are limite. Prin ce anume N. Breban le-a adus prejudicii acestor persoane? În ce consta gravitatea acestora? Nu se stie si nici nu vom afla niciodata. Fiindca în dosarul din ACNSAS, existent pe numele N. Breban, sustine cercetatorul Gabriel Andreescu, nu exista nici o proba în acest sens, nici o piesa, nici o fila, nici o declaratie, nici un rând – nimic – care sa demonstreze negru pe alb ca N. Breban a fost colaborator al Securitatii. Ce gasim în cele 13 volume ale dosarului N. Breban din ACNSAS? Gabriel Andreescu: „Nu se poate imagina ce complexitate, ce ciudatenie, ce contorsionari umane povestesc documentele despre viata lui Breban. Inclusiv «minunea» ca nu a fost un «om al organelor», în ciuda tuturor acelor situatii care puteau sugera contrariul“.
Avocatii Sergiu Andon si Claudiu Neamtu arata explicit, în întâmpinarea depusa, inexactitatile, impreciziile si jumatatile de adevar strecurate într-o serie de delatiuni ale agentilor de Securitate si astfel, evident, contesta exactitatea si validitatea acestora. Instanta nu tine cont de acest aspect, îl diminueaza si, în schimb, ce farsa!, valideaza – în pofida evidentelor si a contextului social-istoric – delatiunile unor ofiteri, agenti ai Securitatii, asigurând astfel, spuneam, triumful Securitatii dupa mai bine de doua decenii scurse de la caderea comunismului si gasind vinovata de colaborare cu Securitatea una dintre victimele Securitatii de altadata?

Istoria se repeta oarecum. La începutul secolului al XX-lea, lumea literara româneasca a fost zguduita, dupa cum se stie, de un proces rasunator. Ion Luca Caragiale a fost acuzat, fara dovezi, de plagiat de un individ – numele caruia a fost uitat între timp – care semna cu pseudonimul Caion. Conform articolului publicat de Caion în „Revista literara“ (30 noiembrie 1901), piesa domnului Caragiale „Napasta“ ar fi un plagiat dupa piesa „Nenorocirea“, scrisa de Kemény István. Dupa o prima si exhaustiva documentare, Caragiale constata, uimit, ca acest autor – cu piesa lui cu tot – nu e decât o inventie, si îl da în judecata pe Caion. „Curtea l-a condamnat pe Caion la trei luni de închisoare corectionala si la 500 de lei amenda penala, precum si la 10.000 lei despagubiri civile. Ulterior, într-un alt proces, Caion a fost achitat“. „Cum a fost însa posibil sa se ajunga în situatia ca un mare scriitor sa fie calomniat în acest mod? Trebuie spus mai întâi ca firea ironica si zeflemitoare a lui Caragiale i-a atras multi dusmani. Adversitatea era cauzata, pe de o parte, de prestigiul literar pe care si-l dobândise Caragiale, iar pe de alta parte de invidia grafomanilor ce invadasera publicatiile vremii. Nu poate fi trecuta cu vederea nici dusmania unor literati de seama, dintre care se remarca Alexandru Macedonski, cel care l-a sprijinit si inspirat în multe din actiunile sale pe Caion. Procesul Caragiale-Caion a avut si evidente implicatii politice. Chiar daca marele dramaturg nu facea politica, totusi era unul dintre liderii literari ai «Junimii», grupare conservatoare adversara fatisa a liberalilor“ (http://istoriiregasite. wordpress.com/2011/09/09/procesul-caragiale-caion/).
De la începutul secolului trecut sinonimul absolut al verbului a terfeli este a caioniza. Ne întrebam sinonimul carui verb sau substantiv va deveni în timp numele dnei presedinta Ciobotaru? Scriitorul Tesu Solomovici a afirmat ca procesul înscenat romancierului Breban si toata campania de calomniere si terfelire care a urmat este una dintre cele mai mari porcarii – da, acesta e cuvântul folosit de scriitorul israelit – care i s-au facut vreodata unui mare scriitor român. Si nu sunt multi romancieri în istoria literaturii române care au opera acestui creator. Cineva afirma – cred ca dl D. Tudoran, daca nu ma trage pe sfoara memoria – ca la tribunal e trimis nu autorul „Buneivestiri“, ci omul Breban. De când unii scriitori români recurg la acest cliseu stalinist schizoid: scriitorul si omul? Cine crede ca un turnator ordinar ar fi capabil sa scrie macar un rând din „Bunavestire“ sau din „Singura cale“ – primul roman al stalinismului, scris în libertate?
Profesorul, istoricul si criticul literar Ion Simut mentioneaza, într-o ampla cronica la cartea domnului Gabriel Andreescu: „Pentru Securitate, Nicolae Breban aparea ca un balaur cu sapte capete, periculos si imprevizibil, greu de înfruntat, imposibil de înfrânt. De aceea, regia confruntarii e impresionanta, Securitatea pregatind o multitudine de scenarii si variante de lucru, tesute într-o plasa învaluitoare. Alerta Securitatii e maxima când e vorba de Nicolae Breban, redactor sef la «România literara», fost membru CC, demisionat în 1971, dând interviuri în presa occidentala si în curs de a obtine cetatenia germana. Lupta se desfasoara în anii urmatori pe toate fronturile, din tara si din exil, la toate vitezele, cu toate mijloacele: tehnica operativa de ascultare la domiciliu, intoxicare prin intermediari cu diverse zvonuri, supravegherea si exploatarea vietii intime, prelucrarea editoriala prin forurile de raspundere, munca de partid, amenintare cu procese, preconizarea arestarii sub acuza de tradare de patrie (masura propusa de Paul Everac). Cel mai eficient în dezamorsarea disidentei incipiente a lui Nicolae Breban a fost zvonul raspândit în exil ca prozatorul cu ambitii de afirmare europeana ar fi agent al Securitatii. Întors în tara, scriitorul are în 1977 discutii cu generalul Plesita (argument mult invocat) si cu alti reprezentanti ai Securitatii sau ai partidului comunist, cere sa i se publice cartile, i se publica dupa amânari si negocieri, sunt bine plãtite, sunt bine primite de critica (cu unele exceptii de contestari comandate), se întoarce în strainatate, cauta traducatori si editori, pledeaza acasa si în exil pentru afirmarea culturii române. De ce a putut sa faca toate acestea? De la CNSAS a primit verdictul de colaborare cu Securitatea în actiuni de politie politica. Intoxicarea mediului literar i-a reusit Securitatii nu numai în anii ’70-’80, ci si în 2011-2012. Gabriel Andreescu citeste înca o data atent toate dosarele si dezvaluie mecanismul compromiterii scriitorului si al manipularii opiniei publice în cazul Nicolae Breban. E un fapt important de istorie literara. Nu ne e indiferent cum se scrie un capitol senzational, acela al relatiilor cu Securitatea, din biografia unuia dintre cei mai importanti scriitori români postbelici“ (Ion Simut, „Agenti de influenta, cu sau fara voie“, în „Cultura“ din 21 februarie 2013)
Dupa lectura sentintei date în cazul
N. Breban, poetul Liviu Ioan Stoiciu ne scrie, sub semnul unei îndreptatite revolte, urmatoarele: „E groaznic, sa te fereasca Dumnezeu sa încapi pe mâna unor asemenea judecatori. Îti dau dreptate în totalitate în ceea ce scrii. Din nenorocire, justitia înseamna în România interpretare, rea-credinta si bun plac, judecatorul taie si spânzura dupa propriile hachite si optiuni (inclusiv politice). E extrem de grav ca scriitorii sunt judecati de te miri cine, amatorismul judecatoarei e batator la ochi. I se face o mare nedreptate lui N. Breban, e strigator la ceruri. Pur si simplu sunt stupefiat ca se poate întâmpla asa ceva, ca un judecator sa minimalizez