Marius Marian Şolea, Chipurile omului, Editura Vremea, Bucureşti, 2014
„Omul care a plecat în căutarea omului“, iată sintagma ce ar putea constitui fundamentul cărţii lui Marius Marian Şolea, Chipurile omului (Editura Vremea, 2014). Sunt texte poetice axate asupra acestei mari aventuri constituite de profunda interacţiune cu anumiţi semeni, fapt care determină nebănuite experienţe. Pericolele fiinţează cu intensitate pe multe din căile abordate, vibraţiile pozitive fiind supuse diverselor suplicieri, până la urmă revelatorii: „nu peste multă vreme,/ noaptea va cuprinde omul,/ ca o apă mută şi vâscoasă.// nici timpul, nici măcar convenţia/ nu vor mai aduce lumina,/ în bezna aceea, indivizii se vor hăitui unii pe alţii,/ urând tocmai fasciculul pe care îl poartă/ înăuntrul inimii.// cei plini de culoare vor fi ţinte vii/ şi întunericul se va zdrobi de lumină,/ căutând să existe.// timpul se va scurge din om şi va rămâne omul“ (Peisaj către margine). Autorul radiografiază într-un registru acut diverse mutaţii sufleteşti, concluzionările purtând nedisimulate tuşe ale insatisfacţiei. Mereu, necesitatea de a împărtăşi idealurile. Toate introspectările trebuie să ţină seama de fragilitatea domeniului abordat. Feminitatea şi problematizanta ei natură constituie un alt subiect sensibil: „Pentru a face fericită o femeie/ este necesar/ să montezi/ câte două oglinzi/ în fiecare încăpere/ în care se adăposteşte/ ea/ de timp/ şi unde înţelege, în toată această perioadă,/ oamenii şi lumea./ dăruind deplin/ una din sursele fericirii ambigue,/ se poate astfel compensa minusul abstract/ din comunicarea obiectivă“ (Lecţia despre fericire). Marius Marian Şolea speculează constant în registru metafizic, natura umană reprezentând un deosebit teren fertil. Versurile au o incontestabilă aură filosofică. Problematica rupturii la nivel ontologic determină ingenioase imagini ce rezonează cu spaţiul social: „e mai bine aşa decât să crezi că totul/ este un mormânt rămas în urma ta,/ tu, cel care treci înspre alt mormânt,/ a cărui cunoaştere nu îţi e de ajuns/ pentru a rămâne totdeauna în el./ chipurile omului au rămas imprimate/ pe însăşi reflexia luminii în om/ şi nu voi înţelege nicicând de ce sunteţi dresaţi/ tot cu bucăţi de mâncare.// în această ţară,/ cea mai înţeleaptă stare este singurătatea./ bătaia clopotului meu nu s-a stins/ în foşnetul mulţimilor,/ a bătut şi am scris pentru însinguraţi,/ din solidaritate cu ei“ (Dovezi pentru viaţă). Iubirile poetului sunt integrate adeseori glisantului mecanism al acestor teritorii sublunare. O continuă vocaţie analitică e prezentă în textele lui Marius Marian Şolea. Autodescoperirea, împreună cu puterea fascinatorie a exteriorităţii, iată constantele acestor desfăşurări ideatice. Meditaţiile au patină existenţialistă şi realizează sinteza versului cu latura filosofică. Spectrul inconsistenţei planează peste aspectele mundane, inclusiv asupra unor particularităţi ale naturii feminine: „sunt unele femei atât de frumoase,/ încât te întrebi dacă nu e cu păcat atâta irosire,/ frumuseţea nu le va folosi,/ până la urmă,/ la nimic esenţial./ însă iluzia va mânca înfometată din ea./ frumuseţe, zbor, mai apoi trăire…“ (Instantaneu). Versurile din Chipurile omului realizează complexe incursiuni prin labirintul existenţei, de aici rezultând texte ce au un fior autentic. Iernile târzii propun spiritualizarea tristeţilor, integrate elanurilor întru salvare. Deasupra tuturor contingenţelor, problematica iubirii posedă accepţiuni oceanice care invită la căutări neobosite.