Nu degeaba Teatrul Tandarica a invitat în Festivalul „Bucurii pentru cei mici. Spectacole de colectie“ numerosi lectori straini sa conferentieze si sa-si exemplifice video demonstratiile. Mijloacele multimedia continua sa patrunda în teatrul de animatie din Bucuresti, acesta parând sa se racordeze la cautarile europene ale momentului. O dovedeste cu vârf si îndesat ultima premiera, „Fata babei si fata mosneagului“, adaptare dupa Ion Creanga, în regia lui Daniel Stanciu.
Pe scena, panta de lemn se prelungeste în video cu un câmp verde, pomisori si floricele. În chip de mixtum compositum, peisajul biciuieste din capul locului asteptarile si perceptiile naturale. Scena, un fel de turnanta învârtita manual, este locul în care se desfasoara cele doua calatorii initiatice ale fetelor (scenografia Daniela Dragulescu). Stânca de la buza salii, din material moale, atrage prichindeii, care simt nevoia sa mearga si sa puna mâna pe ea. Miezul constructiei circulare e gol. Aici va fi spatiul marilor clocotiri. De aici iese fumul când se face focul. Tot de aici, în momentul baii, rasar simpatic, pe scena si în video, bâldâboace si balonase de sapun, atunci când Fata mosului îi spala pe monstruletii Sfintei Duminica.
În dialogul permanent dintre jocul live de pe scena si completarile din video, regizorul Daniel Stanciu se foloseste de un întreg complex de mijloace moderne. Daca mai punem la socoteala si grafica 3D, avem reprezentarea completa. Personajele se deplaseaza pe scena pentru a-si continua drumul în video. Aflati în fata spectatorilor, Sfânta Duminica si copiii sai o urmaresc cu sufletul la gura pe Fata mosului ca sa vada ce lada îsi alege. Unde? În video! Odata ajunsa acasa, Baba si fiica ei se duc în spatele curtii ca sa traga cu ochiul în momentul când Fata mosului îsi va deschide lada. Unde? Fireste, tot în video. Jocul real-virtual se dovedeste fascinant pe tot parcursul spectacolului. De neoprit, acesta se va întinde si asupra conventiilor. Povestea în rama se construieste tot cu ajutorul conceptului video care înfatiseaza când pagina de carte, când penita care scrie, ambele reluate în diferite momente, pentru a da rotunjime povestii si a conferi senzatia de prezenta a autorului.
Nastrusnicia cu care actiunea începe pe scena, pentru a se completa, adauga sau finaliza în video si invers, reprezinta, incontestabil, elementul care da savoare productiei. Pur si simplu, inventivitatea comica si transmutarile, curgerea fara sincope între real si virtual lipesc pe loc ochii prichindeilor de spectacol. Copiii se distreaza, caci au desene animate din belsug, ca în cazul haiosului corb mov care zboara deasupra casei, pentru a se strecura înauntru printr-o gaura. Nici un efect nu-i de prisos. Fata merge dupa apa care se misca în video, acoperind distantele printr-o senzatie optica. Mai mult, când Mosul se desparte de Baba, la partaj, vor rupe casa în doua. În video, bineînteles! Tot în video, Sfânta Duminica îsi ia zborul pe matura, din fata casei sale rotunjite gaudian, în tromba de avion care decoleaza. Mijloacele multimedia aduc un plus enorm spectacolului. Fântâna ce apare în video ca o femeie care vorbeste, furtuna cu ploaie si copaci care se misca, apoi ninsoarea si drumul acoperit de zapada, toate fac ca realitatea de pe scena imaginatiei lui Creanga sa patrunda mult mai usor în mintile copilasilor de mileniu al treilea.
Dar nu numai vizualul e mustos în spectacolul lui Daniel Stanciu. Mijloacele lui par nenumarate. Fetele intra în dialog cu vocea povestitorului din off, varsându-si naduful pe el în dulcele grai molodovenesc. Animatia folosita e simpatica nevoie mare, ca nastrusnicii purici care sar din catelusa sau ca omizile din copacii-actori cu craci imense pe cap. În acelasi spectacol în care Mosul (Viorel Ionescu) poarta opinci si cusma de blana, emitând sentinte de cultura orala („Cine cauta cearta gaseste bataie“ etc.) si ironii în legatura cu Baba si cu fata ei, catelusa puricoasa va marturisi publicului ca poarta lentile de contact. Când parul o recompenseaza pe Fata babei dupa fapta si rasplata, aruncându-i cu perele în fata, în urma impactului, aceasta îsi va scuipa hilar un manunchi de dinti care aterizeaza pe jos cu mare zgomot.
Nu lipsesc cântecelele (sound design, Vasile Manta) si dansurile traditionale ale teatrului de animatie, pline de viata si de energie, ca în cazul „Alunelului“ performat de haiosii monstruleti ai Sfintei. Se danseaza mult, spre buna dispozitie a tuturor. Sfânta Duminica se lanseaza într-o coregrafie trasnita, iar tehnicienii de scena nu se lasa nici ei mai prejos. De altfel, regizorul gaseste modalitati de distractie si pentru prichindei, si pentru spectatorii cultivati. Nu se sfieste sa recurga nici chiar la comicul modern al distantarii actorului de personajul jucat, cu nameti de ironie în spate, ca atunci când interpreta Sfintei Duminici, actrita Geo Dinescu, se opreste, nostima din cale afara, pentru a marturisi: „Aualeu, ce ma oboseste rolul asta!“.
Dar, oricât de important, complex si inovator ar fi conceptul video, ca si celelalte mijloace, deliciul îl fac tot cele patru interprete ale rolurilor principale. Excelent individualizate tipologic, fiecare vine în fata publicului cu o partitura de toata stima. În formatul gândit de Daniel Stanciu, nu performantele lor de mânuitoare sunt cele care ies în evidenta, ci calitatile actoricesti traditionale, ca si buna prezenta de scena. Baba, Dora Ortelecan Dumitrescu, e haioasa foc. Cele doua copile, perfect conturate, joaca dihotomic. În Fata mosneagului, Alina Teianu se dovedeste fermecatoare, o adevarata Ileana Cosânzeana, frumoasa, vitala, plina de gratie, bun-simt si modestie, dupa cum cere personajul. Protagonista multor momente reusite, actrita cânta, face play-back sau lesina când se vede înconjurata de monstruletii Sfintei Duminici. În Fata babei, Simina Constantin, cu un dinte vopsit în negru, se transforma într-o aparitie butucanoasa de un efect ilariant. Vocea buna si personalitatea comica o ajuta la construirea unui personaj extrem de simpatic. Spalatul, când Fata afurisita, lenesa si mândra îsi înmoaie amuzant câte un deget în ureche, abia atingându-se pe fata, sau navala mormolocului albastru care se transfera imediat din video în realitate, pentru a o apuca de nas, sunt scene la care se râde copios. În Sfânta Duminica, Geo Dinescu ia ochii prin frumusete, magnetism, ca si amintita maniera de interpretare ironica.
Dupa cum se poate lesne deduce, spectacolul e plin de bucurie, iar înlantuirea dintre actiunile cu actori în carne si oase si video se completeaza nastrusnic într-o pondere cât se poate de armonioasa. Exista, totusi, un risc – asa cum o arata partea a doua –, în care conceptul video pare sa domine cantitativ, si nu neaparat în beneficiul spectacolului. Ar însemna o pierdere imensa ca splendidele tehnici de animatie, perfectionate de-a lungul timpului, virtuozitatea în mânuire, inventivitatea scenica si complementaritatea îndelung exersata între corpul actorului si cel al personajului sa fie, în viitor, anihilate de video. Nu se întâmpla aici. Asa ca duceti-va pustii la Tandarica, la „Fata babei si fata mosneagului“, pentru ca merita! Nu doar prichindeii se vor distra, ci si bunicii, si parintii lor.
Autor: CRISTINA RUSIECKIApărut în nr. 416