Istoria se scrie diferit şi, ceea ce este şi mai important, noi o trăim diferit. În urmă cu doi-trei ani ne-am fi gândit oare, am fi îndrăznit să visăm că o româncă va juca finala de simplu la Roland Garros? Fireşte, nu. Eram fericiţi cu un tur-două trecute de reprezentantele noastre (despre băieţi nu scriu pentru că nu este în chestie). Anul trecut Halep a fost la câteva mingi de câştigarea Cupei Lenglen. Am trăit, am exultat şi am suferit, alături de ea, noi, o naţiune tenisistică mai amplă decât am fi crezut iniţial. La ediţia din 2015, Simona, favorită trei, şi noi, împreună cu ea, nu păream dispuşi la o evoluţie care să nu o conducă măcar în finală. Şi uite că istoria i-a şi ne-a arătat că în tenis, la fel ca în viaţă, răbdarea este esenţială, iar schimbările neinspirat făcute generează consecinţe care induc grave depresii. Simona Halep a dorit să joace mai repede şi mai puternic, dar acest stil i-a deficientizat tenisul pe zgură. Rezultatul? Eliminarea prematură, în turul secund, în faţa unei jucătoare, Mirjana Lucic-Baroni, care are meritul că dă tare şi este agresivă. Lucrul este clar, pentru Halep competiţia torpilelor nu reprezintă o cale validă.
Dar în ciuda decepţiei trăite şi de noi, fanii ei, şi de Simona Halep, viaţa merge înainte. Iar meritele indiscutabile pe care le are inimoasa noastră jucătoare încă nu au ajuns să facă dintr-însa o eroină. De multe ori, însă, nu titlurile şi nici notorietatea, ba poate nici valoarea intrinsecă nu conferă calitatea de „erou“. E nevoie de alte ingrediente pentru a bifa o asemenea condiţie la un turneu de Mare Şlem. De aceea vă invit, prieteni ai tenisului, la o călătorie prin memorie, cândva, demult, la Roland Garros. Reiau, ca să vă împrospătez memoria, nişte rânduri care ţin de altă epocă…
Istoria Roland Garros-ului, atât de bogată în poveşti, legende şi mituri, oferă avantajul unei libertăţi totale în a călători temporal după bunul plac al fiecărui narator. Nimic nu te constrânge, nimic nu te blochează, totul e la îndemâna şi la dispoziţia ta, tu, povestitorule, având dreptul la iniţiativă şi interpretare în funcţie de gust, preferinţe şi stil. Ca orice complex fapt de viaţă socială, marele turneu din capitala Franţei permite o răsturnare a fluxului cronologic obişnuit, povestea Roland Garros-ului fiind infinit mai mult decât o banală întreţesere de date şi ani. Tocmai de aceea vă provoc, dragi cititori, la o întoarcere în timp… în anul de graţie 1966, când pe terenul numărul 2 al parcului de la Porte d’Auteuil se dispută una dintre semifinalele probei de dublu masculin. Se înfruntă două echipe redutabile, perechea americană titulară în Cupa Davis, formată din Clark Graebner şi Dennis Ralston, contra cuplului australian Newcombe-Roche, la acea oră cel mai puternic din lume.
Favoriţi, „cangurii“ fac un meci mare, îi pisează pe yankei cu voleuri rapide şi îi aleargă cu loburi rafinate, ajungând să ia avans de două manşe la una. Jocul le merge, ei par să scape în câştigători când, în urma unei aterizări greşite la serviciu, Tony Roche îşi scrânteşte glezna stângă, o accidentare urâtă care, câteva ghemuri mai târziu, îi determină pe australieni să declare forfait. Desigur, Tony ar fi putut forţa, însă el este angrenat şi în finala de simplu, pe care urmează s-o dispute în compania ungurului István Gulyás a doua zi, sâmbătă. Newk îşi înţelege echipierul şi prietenul, aşa că abandonul devine fapt pentru ca Roche să aibă şansa de a evolua în finala de simplu. Din păcate, retragerea de la dublu nu pare să-l ajute prea mult pe ghinionistul Tony, căci diagnosticul pus de medicul turneului sună ca o condamnare: sinovită peroniană laterală. Timpul e prea scurt, iar recuperarea, ca şi imposibilă…
Al doilea finalist, veteranul maghiar István Gulyás, este la apogeul carierei şi al formei sportive. El a făcut un turneu perfect, eliminând favoriţi impozanţi ca Thomaz Koch, Ken Fletcher, Clark Graebner şi Cliff Drysdale şi calificându-se în premieră în runda ultimă la Roland Garros. István simte că a venit vremea sa, că e aproape de o foarte mare performanţă, având o ocazie pe care vrea să o fructifice, fiind perfect conştient că a doua oară nu se va mai întâlni cu ea. Vineri seara nici un oficial nu spune nimic, deşi aflaseră cu toţii cum stăteau în realitate lucrurile. Tony, îndurerat, dar resemnat, se pregăteşte să anunţe forfait, dar Gulyás, care refuză să profite de neprezentarea adversarului, are o iniţiativă care-i lasă pe toţi cu gura căscată: cere amânarea meciului cu o zi, pentru ca Roche să-şi revină cât de cât. Sportivitatea şi eleganţa dovedite de ungur impresionează pe toată lumea. Lui Roche îi sunt administrate injecţii după injecţii, el se odihneşte la orizontală, astfel încât duminică, în ziua finalei reprogramate, este în măsură să joace o partidă ce speră să nu se prelungească. „Cangurul“ are rezerve de energie limitate, iar efectul injecţiilor nu depăşeşte intervalul de două ceasuri. De aici imperativul expeditivităţii…
După o oră şi jumătate de atacuri îndârjite, menite să scurteze la maximum schimburile de pe fundul terenului, australianul câştigă la pas finala (6-1 6-4 7-5) contra unui adversar de peste treizeci şi cinci de ani, care-şi vedea astfel spulberat visul de a câştiga un Mare Şlem. Roche va rămâne cu singurul său titlu de simplu într-un Mare Şlem, iar Gulyás cu porecla de „Monsieur Fair-Play“. Cei doi finalişti îşi strâng cu multă căldură mâna peste fileu, în uralele unui public entuziasmat. Inutil să mai spunem pe cine a aclamat mai mult publicul parizian…
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCUApărut în nr. 522