Mă întreb de multă vreme ce a vrut să spună împăratul Marcus Aurelius când a făcut îndemnul: „Înlătură deci setea de cărţi, ca să nu mori cîrtind“…
De ce nu poţi muri liniştit dacă posezi cărţi şi dacă le citeşti? Este lectura un obicei vătămător? Ce legătură există între citit şi moarte ?
Fireşte, ca filosof stoic, Marcus Aurelius citise diatriba în contra cărţilor şi lecturii din scrierile lui Seneca. Dar Seneca îşi argumentase dispreţul. A răsfoi multe cărţi este o formă de agitaţie nedemnă de un filosof. Cine face filosofie se află în căutarea liniştii şi a seninătăţii. În fond, pe principiul „non multa sed multum“, Lucius Annaeus Seneca nu blamează lectura în sine, ci obiceiul amicului său Lucilius de a frunzări cărţile, fără a se opri asupra uneia dintre ele.
În schimb, Marcus Aurelius este mult mai sever. El pare a condamna Cartea, nu cărţile. Îmi vine greu să înţeleg aversiunea lui. Contexul nu este lămuritor. Marcus Aurelius scrie (Către sine, II: 3, traducere de M. Peucescu şi D. Burtea): „Tot ce se petrece în univers este o dovadă că există o providenţă divină. Tot ceea ce aparent vine de la soartă sau de la întîmplare nu se petrece în afara naturii, ci este urmarea unei urzeli şi a unei înlănţuiri de cauze, rînduită de providenţă. Toate curg dintr-un astfel de izvor…“.
Şi apoi, la sfîrşitul însemnării, aproape fără legătură cu introducerea: „Acestea să-ţi fie de ajuns, de vreme ce sînt principii esenţiale. Înlătură deci setea de cărţi, ca să nu mori cîrtind, ci dimpotrivă, cu adevărat mulţumit, senin şi recunoscător din toată inima zeilor“.
Începutul notei ne asigură că există o providenţă şi o ordine în toate cele. Totul e guvernat de necesitate. Sfîrşitul reprezintă o condamnare fără apel a cărţilor. Care e legătura dintre început şi sfârşit? Aparent (şi nu numai), nici una. Saltul este prea mare. Lumea se supune providenţei. Deci înlătură setea de cărţi. Non sequitur, ar fi exclamat filosofii medievali. Concluzia nu urmează din premise.
Nici versiunea franceză a fragmentului nu ne ajută. Iată cum traduce pasajul în cauză Mario Meunier: „Les oeuvres des Dieux sont pleines de providence; celles de la Fortune ne se font pas sans la nature ou sans être filées et tissées avec les événements que dirige la Providence. Tout découle de là… Que cela te suffise et te serve de principes. Quant à ta soif de livres, rejette-la, afin de ne pas mourir en murmurant, mais véritablement apaisé et le coeur plein de gratitude envers les Dieux“. Nu există nicio divergenţă între traduceri. Şi în română, şi în franceză, sensul pasajului este acelaşi… Este posibil ca editorii însemnărilor împăratului Marcus Aurelius să fi pus la un loc două fragmente diferite. Este la fel de posibil (ba chiar probabil) ca însuşi împăratul să fi sărit de la una la alta, din grabă ori neatenţie. Totuşi, în nota care precede pasajul II: 3, Marcus Aurelius spusese acelaşi lucru (Către sine, II: 2): „Înlătură cărţile, nu te lăsa hărţuit de griji. Nu ţi-a fost dat şîngăduitţ, ci din moment ce eşti deja hărăzit morţii, dispreţuieşte cele ale cărnii…“. Şi, la rîndul lui, Mario Meuner, în ediţia de la defuncta Librairie Garnier Frères: „Renonce aux livres; ne te laisse pas absorber: ce ne t’est point permis. Mais, comme un homme déjà en passe de mourir, méprise la chair“. Să reţinem deocamdată faptul că filosoful Marcus Aurelius nu a iubit prea mult cărţile. Dar nu cred că a fost un bibliofob veritabil.
Aşadar: „Înlătură setea de cărţi, ca să nu mori cîrtind!“.
Când Marcus Aurelius notează acest îndemn ciudat (cel puţin pentru cititorul de astăzi), el se gîndeşte, de fapt, la un singur om: la el însuşi. Împăratul nu a intenţionat niciodată să scrie o carte propriu-zisă, precum Seneca, precum prietenul Fronto. Şi cu atît mai puţin să o publice.
Însemnările lui au avut din capul locului un singur destinatar. Şi acest destinatar nu a fost altul decât Marcus Aurelius Antoninus Augustus. N-a voit să fie învăţătorul altcuiva. N-a sfătuit pe nimeni. A scris pentru sine, aşa cum arată titlul meditaţiilor sale: Ta eis heauton: Către mine însumi.
Scria noaptea, în puţinul timp rămas liber, pe cîmpul de luptă, în cortul de ostaş, luminat precar, în lungile şi obositoarele campanii purtate la graniţele imperiului, prin „ţara quazilor, pe malul rîului Granua“ (adică în Panonia de azi), cum precizează într-un rând (Către sine, I: 17), prin ţinuturile triburilor germanice, în Galia ori în Asia Mică. Nu a avut deloc vanitate de autor. Vreme de mai bine de un mileniu, lucrarea lui a fost foarte puţin cunoscută.
Observaţiile împăratului, scrise în limba greacă (şi nu în latină), între anii 170 şi 180, au fost tipărite abia în 1558, după un manuscris azi pierdut.
Prin urmare, îndemnul „Înlătură setea de cărţi, ca să nu mori cîrtind!“ este adresat numai şi numai sieşi. El poate fi interpretat, desigur, în multe feluri.
Ar fi, mai întîi, strigătul de exasperare al unui cititor pătimaş, care înţelege dintr-o dată puţinul folos adus de cărţi. Ar reprezenta astfel un reproş adresat omului care citeşte în loc să fie. Reproşul este perfect stoic. Seninătatea, apatheia nu se obţin prin răsfoirea cărţilor, ci prin exerciţiu spiritual, prin meditaţie asiduă, răbdătoare la viaţă, finitudine, faimă, putere, moarte etc.
Ar fi, în al doilea rând, o respingere a unui soi de cărţi cu mare trecere în secolul lui Marcus Aurelius: scrierile autorilor sofistici şi neserioşi. Să ne amintim că amicul şi profesorul lui, retorul Marcus Cornelius Fronto, a redactat o Laus fumi et pulveris, dar şi o Laus neglegentiae, lucrări frivole şi de amuzament. Şi această respingere este perfect stoică. Seneca i-a ridiculizat şi el pe sofişti.
În concluzie, convingerea lui Marcus Aurelius pare să fi fost aceasta: când te confrunţi cu bătrîneţea, cu fragilitatea fiinţei umane, cu sfârşitul inevitabil, cărţile (şi lectura) sunt de prea puţin folos.