Oana Soare, Petru Dumitriu & Petru Dumitriu. O monografie, Bucuresti, Academia Româna, Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta, Institutul de Istorie si Teorie Literara „G. Calinescu“, 2008, 480 pag.
Nu-mi incep niciodata cronicile cu propozitia „s-a scris foarte putin despre cartea…“. Nu sunt arogant sa cred ca, in câteva paragrafe, le voi arata celorlalti recenzenti ca au dispretuit din ignoranta o aparitie editoriala extraordinara. Un asemenea enunt initial e contraindicat in cazul in care cineva doreste sa aiba mai mult de un cititor. Cronicarul literar nu se afla singur in circuit, ci trebuie sa fie atent in toate directiile, sa alerge mai rapid decât ceilalti competitori, dar nu intr-un stil dezlânat. Regula il obliga sa-si obstructioneze adversarii, incercând sa-i scoata de pe pista. Or, cu astfel de cuvinte, risti sa nu-ti dai seama ca ai ramas in urma de tot daca nu-i vezi si pe ceilalti.
Bineinteles ca unii sunt adversari cu ei insisi, insa afirmatii de felul acesta sunt istorie literara si se potrivesc in masura in care ajuta la configurarea unei argumentatii, precum in studiul Oanei Soare – „Petru Dumitriu & Petru Dumitriu. O monografie“. Exegeta incearca sa demonstreze ca autorul „Cronicii de familie“ a facut concesii regimului comunist pentru a le insela atentia culturnicilor si cenzorilor. Ideea este afirmata de scriitorul insusi in cartea de „Convorbiri…“ (1995) cu Eugen Simion: „Si ma gândeam: mor de foame, mor de pneumonie, mor de tristete. Ce ma fac? Hai sa incercam cu astia! Ca tot poporul român le zicea astia. «Hai sa incercam cu astia»… Cred ca rationamentul asta l-au facut multi, numai ca eu sunt unul dintre aceia care au inteles repede“ (apud „Petru Dumitriu & Petru Dumitriu. O monografie“, p. 95).
Cercetatoarea considera ca romancierul a mimat transformarea „intr-un element de nadejde al noii orânduiri“ din Republica Populara Româna ca sa poata strecura in proza elemente neconforme cu ideologia realist-socialiste. Pare hazardat a redacta o carte pornind de la confesiunile mai mult sau mai putin trucate ale unui autor cu numeroase pacate ale tineretilor. Insa autoarea nu foloseste citatul anterior ca ipoteza de lucru, ci-l preia abia dupa ce lectura si geneza cartilor au convins-o de valabilitatea spuselor lui Petru Dumitriu.
Doi intr-o oglinda
Studiul Oanei Soare functioneaza ca o masina de cusut care croieste vesminte cu doua fete din materialul biografic si autobiografic al scriitorului: „Sa ramânem fideli propunerii de personalitate, de tip schizoid, din «La Moisson» si sa ne inchipuim ca Petru Dumitriu a intrat in scena literara a anilor ’50, in urma unui pact interior, facut cu Adversarul, adica inamicul din subconstient.// Acest homo duplex are, pe de o parte, dorinta si vanitatea de a fi unul dintre scriitorii oficiali ai perioadei, ceea ce antreneaza, un delir al publicarii, un travaliu frenetic, iar, pe de alta, orgoliul de a se legitima ca scriitor reprezentativ pentru o literatura si care isi asuma benevol amputarile pe care le face sau e silit sa le faca operei sale“ (p. 114). Ne putem intreba cât de indreptatita este recuperarea unei parti din viata unui scriitor din literatura acestuia. In privinta lui Petru Dumitriu, raspunsul tine, pe de o parte, de ceea se numeste adecvare la subiect, iar, pe de alta parte, de rabdarea de a scotoci prin arhive si a depista detaliile care solidifica viziunea. Oana Soare descopera ca prozatorul are predilectia de a se deghiza fara masca in romanele proprii. Observatia se dovedeste fundamentala, deoarece exegeta a identificat metoda de creatie a lui Petru Dumitriu: „Scrierile de pâna la „Incognito“ inclusiv si apoi, romanul „Omul cu ochii suri“ sunt aglomerate tocmai de personaje raspicat declarate alter-egouri (chiar si molatecul Bedros de Bazargic e unul dintre ele), aceste romane putând fi lesne citite ca joc autoreferential: vorbesc despre mine imaginând povesti despre dubletele mele fictionale si iata ce interesant mixtum compositum iese“ (p. 166). Sa nu cadem in capacana de a ne limita la constatarea ca Petru Dumitriu a compus autofictiuni. Problema este complexa si, desi a descoperit-o, Oana Soare n-a mers cu analiza foarte departe. Monomania si lipsa de imaginatie se conjuga in prozele lui Petru Dumitriu. Asa am explica de ce scriitorul – dupa cum sesizeaza cercetatoarea – n-a reusit niciodata sa-si coaguleze romanele in jurul unui fir narativ desirat dintr-o papiota, ci s-a vazut nevoit sa faca noduri improvizate si fragile din ite imprastiate. Tocmai in aceasta fuziune ar trebui sa cautam si unele dintre cauzele care l-au facut pe autorul „Pasarii furtunii“ sa nu fie capabil sa scrie un roman bine legat.
Drum cu pulbere
Unul dintre punctele forte ale monografiei Oanei Soare il constituie inlocuirea imaginii de vedeta literara a lui Petru Dumitriu de pâna la plecarea sa in exil. Documentele il infatiseaza altfel. Presa epocii respective si dosarul scriitorului de la CNSAS dezvaluie ca romancierul nu s-a bucurat de privilegii si de elogii la unison. Nu ma refer exclusiv la conflictele avute cu Mihai Beniuc si cu Leonte Rautu. Din pricina primului, Petru Dumitriu a fost destituit de la conducerea Editurii de Stat pentru Literatura si Arta si s-a pomenit cu datorii. Pentru a obtine suma necesara, romancierul trebuia sa incheie „Colectia de Biografii, Autobiografii si Memorii Contemporane“. Numai ca Rautu isi facea datoria de „indrumator cultural“ si ii semnala punctele nevralgice ale prozelor, asa incât Petru Dumitriu era fortat sa rescrie sute de pagini. O impecabila munca in echipa!… In scrisorile trimise catre Henriette Yvonne Stahl, gasite de Oana Soare in dosarul de la CNSAS, descoperim un barbat surmenat, agitat, inhibat in fata colii albe, cu un organism subrezit, terorizat de gândul ca Leonte Rautu il va forta sa reia travaliul creator. Dar acestea sunt episoadele culminante ale unei cariere caracterizate de reprosuri din partea ideologilor. Iar acestia din urma erau mai exigenti si mai vigilenti cu scriitorul oficial, pentru a le arata si celorlalti „ingineri ai sufletului“ ca Partidul nu-i tolereaza nimanui abaterile de la principiile realist-socialiste.
Articolele despre „Drum fara pulbere“ devin un traseu prin care Petru Dumitriu e purtat de mânuta si tras de urechi pentru ca, uneori, iese din spatiul strict demarcat de PMR. Subcapitolul „O receptare paradoxala“ anuleaza senzatia ca scriitorul primea numai laude. Binevoitori la inceput, culturnicii depisteaza abaterile de la norma realist-socialista. Exegeta semnaleaza ca M. Novicov („Viata româneasca“, nr. 9, 1951) l-ar fi influentat decisiv pe prozator sa-si modifice textul, deoarece acesta demascase falsa inregimentare comunista a lui Petru Dumitriu.
Ajuns premiant, scriitorul este amenintat ca va ramâne fara coronita. Tendinta persista si dupa aparitia „Pasarii furtunii“. Ocupându-se de analiza si de nasterea romanului respectiv, exegeta elaboreaza una dintre cele mai bune sectiuni ale monografiei. Imi place indrazneala Oanei Soare de a propune existenta unor resorturi subversive in cele trei incheieri distincte ale romanului (din revista, din editia princeps si din editia a doua): „Finalul celei de-a treia versiuni era derutant in chip insidios. Romanul ar parea conceput – daca supralicitam – ca distopie: dupa ce izbuteste cu greu sa se salveze, Adam nu se trezeste in tara noii realitati revolutionare, ci pe o plaja arida, intr-o nefireasca terra vida (…)“ (p. 161). Si de ce n-ar fi judicioasa opinia cercetatoarei, iar romanul o tentativa de subrezire din interior a masinariei realist-socialiste, din moment ce al treilea sfârsit al romanului capata valentele finalului niciodata publicat? Reproducându-l in cartea sa, dupa dosarul donat de CNSAS la BAR Bucuresti, Oana Soare este indreptatita sa sustina ca „finalul, care sfideaza principiul obligatoriu al perspectivei optimiste, este atipic pentru o scriere realist-socialista, schimbându-i intreaga configuratie. Asadar, in intentie, romanul este o distopie, prezentata si sub forma povestii unui idealist invins“ (p. 163).
Cel mai mare neajuns al volumului il constituie expunerile facute eseurilor mistice scrise de Petru Dumitriu in exil. Oana Soare nu detine instrumentele necesare pentru a crea conexiuni cu alte concepte si scrieri din domeniu.
Trebuie remarcata dezinvoltura si curiozitatea autoarei de a traversa o epoca despre care vorbim obsedant de doua decenii, fara insa a o explora temeinic. „Petru Dumitriu & Petru Dumitriu. O monografie“ este un studiu scris cu râvna de cercetator, cu viziune de istoric literar si cu un condei critic care mai poate fi ascutit.