În mod obişnuit, avem în faţă ceea ce noi aşteptăm, ceea ce urmează să se petreacă. În actul aşteptării se anunţă cele viitoare, aşa cum în aducerea aminte îşi fac loc cele trecute. Fără cea dintâi nu am putea vorbi de viitor, aşa cum fără memorie nu am avea un trecut. E adevărat însă, ele se arată astfel „doar în măsura în care sunt acum prezente“ (cum spune Augustin în Confesiuni, XI. 23). Căci tocmai acum, în acest prezent, trecutul şi viitorul sunt ceea ce spunem că sunt (1). Această percepţie a timpului pare să dea seama de mentalitatea unui spaţiu istoric în care privilegiate ar fi atenţia şi actul efectiv, prezentul şi spiritul de prezenţă. Când omul acestui spaţiu se întreabă cu privire la un posibil sens, are nevoie de evidenţa „aici şi acum“ a acestuia. Probabil că nu întotdeauna se întâmplă astfel. Însă prezentul nu se lasă uşor estompat, învins, iar când se petrece totuşi acest lucru urmările sunt realmente dramatice.
În romanul O mie de cocori, Yasunari Kawabata pare să ne spună cu totul altceva. Gesturile şi cuvintele personajelor sale par rupte de realitatea dată, inactuale până şi în cea mai obişnuită expresie a lor. Ai putea crede că sunt gratuite, livrate simplu unor formule ritualice. Apar străine prezentului ca atare, vieţii trăite „acum şi aici“ de fiecare în parte. Mai bine spus, viaţa însăşi devine străină timpului prezent şi, cu aceasta, celor care îi caută unele locuri şi semne. De unde, impresia de uşurătate stranie a timpului, ca şi cum ar fi lăsat în marginea lumii, golit de orice densitate apăsătoare.
Nu doar simplitatea neobişnuită a naraţiunii surprinde în aceste pagini, o anume candoare elevată a celui care vorbeşte. Ci deopotrivă sentimentul că, în cele din urmă, nu se întâmplă aproape nimic. Nu ai de-a face cu intrigi zgomotoase ori tulburi, nici cu drame teribile, minţi chinuite de întrebări abisale ori de scandaluri ale existenţei. Nimic din toate acestea, dimpotrivă, secvenţele de viaţă par destul de comune, cel mai adesea terne, insignifiante, în aerul atemporal propriu unei lumi oarecare. Câteva tentative de ceremonie a ceaiului, ajunse deja banale, amintiri ale unui timp cumva mai carnal şi mai concret, gesturi vag rituale ce însoţesc preocupările obişnuite, cuvinte care caută fie să nu spună nimic, fie să trezească vechi păcate şi dorinţe, cam astfel decurge întreaga poveste. Cu toate acestea, e greu să nu vezi cum ceva straniu îşi face loc în viaţa unor astfel de oameni.
În definitiv, despre ce anume e vorba? Kikuji, un tânăr educat, e invitat într-o zi să participe la ceremonia ceaiului, acasă la bătrâna domnişoară Kurimoto Chikako. Aceasta adăugase, în invitaţie, că urma să-i prezinte pe una dintre elevele sale, frumoasa Inamura. Exact un asemenea amănunt – cu imaginea himerică a trupului pur – avea să declanşeze în mintea lui Kikuji un şir întreg de amintiri. Drumul către Kurimoto, întâlnirea ce are loc, alte întâlniri şi discuţii, unele întâmplări de mai târziu, toate acestea devin prilejuri în care memoria invadează complet timpul prezent. Se vede din nou copil, însoţindu-şi tatăl acasă la profesoara în arta ceaiului, retrăieşte atmosfera unor scene de atunci, precum cele în care apropierea intimă a celor doi îi descoperă o lume extrem de ciudată. Reţine destule detalii ale trupului şi ale privirii, forme şi gesturi. Memoria are de partea sa imaginaţia şi gândurile libere care o pot prelungi oricât (2). Ceea ce se vrea real, efectiv, face loc unor închipuiri născute din repulsie şi din dorinţă.
Episodul revine şi mai târziu, ca şi altele asemănătoare. Totul se reia după un ritm în care trecutul apare pe neaşteptate din faţă, (re)face singur prezentul şi îşi aruncă umbra peste cele viitoare. Faptul se petrece tocmai acolo unde, într-un fel, nu se petrece nimic aparte. Mai bine spus, acolo unde nu se petrece nimic, căci totul decurge în modul cel mai obişnuit şi neînsemnat. Aşadar, acolo unde nu poţi bănui nici un rost al celor spuse ori făcute, unde nu se poate vorbi de evidenţa sensului celor existente. Iar Kurimoto, bătrâna profesoară, pare un fel de releu subteran prin care trecutul invadează lumea dată. Avea să-i apară lui Kikuji ca „o fiinţă cu totul asexuată“, cu semne hidoase pe trup (ultimele rânduri ale cărţii ne spun ceva asemănător, că „numai Kurimoto trăieşte“, ea singură e tare ca moartea).
Este ceea ce face, de pildă, ca orice obiect să vină în faţă cu o întreagă istorie, discretă şi totuşi nesfârşită. Orice lucru ascunde o istorie, timpul întreg comprimat în chiar clipa singulară când e privit, aşadar altceva decât ceea ce ar putea să vadă un ochi neutru. Având în faţă o ceaşcă veche de aproape patru secole, atinsă de multe generaţii, inclusiv de mâinile tatălui său, Kikuji înţelege că tocmai un asemenea obiect îi aduce împreună pe cei care au fost şi pe cei care sunt prezenţi la ceremonia ceaiului. În definitiv, toţi sunt de faţă. Mai mult chiar, chipul fiecăruia în parte şi relaţiile ascunse dintre ei apar deja anunţate, cifrat, în destinul unor obiecte. Cum se spune la un moment dat, „obiectele au ş…ţ un destin bizar, iar acesta al ceştii, fie şi numai pentru acest mic fragment din istoria ei, este ieşit din comun!“ Nu e în joc acum doar un mod de a vorbi, câtă vreme un asemenea obiect se constituie ca loc pur al unor atingeri, gesturi şi priviri, face posibilă aşadar o întâlnire de viaţă mereu reluată.
Deşi nu mai cunoaşte datele precise ale ritualului, ca şi alţii din generaţia sa, Kikuji le acceptă ca într-un simplu joc. Doar că acest joc, liber şi totuşi riguros, grav, îl va atrage într-o ciudată circularitate a timpului. Frecventează acelaşi loc al iniţierii ca şi tatăl său, va întâlni aceleaşi chipuri şi se apropie, erotic, de aceeaşi femeie, admirându-i frumuseţea ca şi cum timpul nu ar fi atins-o deloc. Atunci când moartea ei survine pe neaşteptate, va căuta să o regăsească în privirea şi mirosul trupului fiicei ei, domnişoara Fumiko. După o noapte petrecută împreună, aceasta pleacă departe fără să spună absolut nimic. Sau se lasă dusă către propria moarte, greu de ştiut ce se întâmplă. Obişnuia să repete, de altfel, că moartea e atât de aproape de noi. Cu fiecare clipă trăită intens şi cu fiecare nouă regăsire de sine moartea e deja aproape.
În faţa acestor întâmplări nu ai motive să crezi că timpul vine din viitor şi se retrage în trecut (Confesiuni, XI, 21). Sau că prezentul – cu puterea sa profund ambiguă – ar face loc celor trecute şi celor viitoare. Însă nici nu poţi spune că această percepţie diferită a temporalităţii face din trecut o sumbră fatalitate, ce ar apăsa în chip arbitrar peste orice voinţă de viaţă. De altfel, trecutul la care au acces Kikuji şi cei apropiaţi lui pare în fond o sursă a vieţii, rezerva ei inepuizabilă. Iar timpul se face resimţit uneori în felul a ceva liber de orice distincţie, nu se supune acelei succesiuni care e proprie unei cronologii obişnuite. Nu mai poţi delimita precis între cele trecute, cele prezente şi cele viitoare. E posibil ca această libertate să-şi aibă o rădăcină în exerciţiul bine codificat al unor ceremonii, exerciţiu care s-a extins peste un întreg cuprins de preocupări omeneşti, devenind formă cotidiană de viaţă. Nu doar gesturile obişnuite refac această formă ritualică, dar şi viaţa unei comunităţi, viaţa în genere, timpul care îi este propriu, dincolo de ceea ce oamenii ar dori sau ar aştepta uneori.
Nu poţi vorbi în acest caz de un sens univoc al celor temporale şi, cu aceasta, de un sens care s-ar realiza în timpul ce vine. Voinţa proprie şi decizia sigură, proiectele zilei, toate acestea îşi arată acum limitele lor. De fapt, multe solicită o altă înţelegere, chiar dacă nu ai putea să afli una potrivită pentru această lume din paginile scriitorului japonez.
(1) Dacã vom cãuta fie un „de ce“ al stãrilor de lucruri, fie un „încotro“, acestea se oferã, odatã cu sensul pe care-l descriu, doar în clipele prezente. „De aceea, când vorbim de previziunea viitorului, avem în vedere nu lucruri care nu existã, adicã lucruri care urmeazã sã se petreacã, ci, probabil, nişte cauze sau nişte semne ale acestora, cauze şi semne care existã deja. Astfel, aceste cauze şi semne nu sunt viitoare, ci sunt chiar prezente în faţa celor care le vãd şi, cu ajutorul lor, spiritul concepe şi prezice viitorul“ (Confesiuni, XI, 24, traducere de Eugen Munteanu, 2003).
(2) „Acestea erau deci himerele pe care le plãsmuia el în timp ce-şi continua drumul pe sub coroanele arborilor din preajma templului…“ (traducere de Pericle Martinescu, 2004, p. 9). Însã memoria lucreazã în chipuri neaşteptate, aşa cum aflãm în alt loc. „Într-atât de adevãrat este cã în lumea asta, cu cât unele fiinţe vã sunt mai scumpe şi mai dragi, cu atât mai palidã e imaginea pe care v-o lasã, în timp ce tot ceea ce e urât şi respingãtor se imprimã adânc în amintire“ (p. 104).