António Lobo Antunes, Ordinea naturala a lucrurilor, traducere si note de Micaela Ghitescu, Bucuresti, Editura Humanitas, 2009.
„O, Tejo, râu batrân si mut,
mic adevar in care se priveste cerul!
O, chin revazut,
Lisabona de ieri si de azi!“
(Fernando Pessoa,
„Lisabona Revisited“)
Lisabona nu este doar capitala Portugaliei si o metropola de peste trei milioane de locuitori. Nu este doar orasul recucerit de sub stapânirea maura de ostasii marelui Afonso Henriques (si cu ajutorul cruciatilor), in anul 1147. Ci era, cu câteva decenii in urma, in perioada anilor ’70, si „un carusel de militieni orgoliosi si inutili, de multimi de canonici si de masoni care se agitau in forturile statului, un loc plin de mise radiofonice, de mici altare ale Sfântului Anton, de cersetori si flaute de orbi pe la colturile strazilor“, pentru a se transforma, treptat, nici mai mult nici mai putin decât intr-un „oras scufundat, unde apa se intinde peste capetele noastre, iar norii nu-s altceva decât bancuri de namol care plutesc“, iar situatia este identica pretutindeni, in toate zonele Lisabonei, si in Campo de Ourique sau in Graça, dar si in Alvalade, in Póvoa de Santa Iria, in Amadora, in Benfica ori in Cais do Sodré sau in Barreiro, caci aceasta este, in fond, si doar aceasta poate fi „ordinea naturala a lucrurilor“, aici, in apropiere de Atlantic si pe malurile râului Tejo.
Cel putin asa aflam din cartile scriitorului portughez António Lobo Antunes, mai exact din paginile romanului sau publicat in 1992 si intitulat, deloc intâmplator, tocmai „Ordinea naturala a lucrurilor“. De fapt, tendinta aceasta de a prezenta, indiferent de subiectul romanelor sale, unul si acelasi spatiu, Portugalia si mai cu seama Lisabona – unicul topos in care literatura sa se simte acasa! – este evidenta inca din scrierile sale de inceput, daca e sa ne gândim, de pilda, intre alte exemple posibile, la „Sarutul lui Iuda“, datând din anul 1979. Fara indoiala, diferentele si nuantarile ulterioare sunt mereu evidente, caci, daca in primele sale creatii capitala aparea ca un oras incremenit parca in propriul sau trecut, din care locuitorii erau incapabili sa iasa, purtându-l, parca, dupa ei oriunde s-ar fi aflat (antologic fiind cazul protagonistului din „Memória de Elefante“, 1979, care, dupa ce-si petrece ani de zile in Africa, regaseste Lisabona nu doar exact asa cum o lasase, la plecare, ci intocmai cum o crease, mental, el insusi, de-a lungul multelor luni petrecute in Angola, si exact cum, dupa ce o construise, si-o amintea noapte de noapte), romanele de mai târziu ale lui Antunes aduc si numeroase elemente de natura a mdifica, cel putin partial, perspectiva. Viziunea sa initiala, considerata de numerosi critici de-a dreptul „distopica“, aduce in prim plan o imagine a Lisabonei esential diferita de cea prezenta in romanele conationalului sau, José Saramago, caci, la António Lobo Antunes, intreaga lume portugheza – si mai ales spatiul capitalei – pare atinsa de un rau imposibil de eludat si având consecinte foarte greu de depasit, atmosfera creata de autor fiind apropiata de unii critici chiar de onirismul suprarealist, caci senzatia pe care protagonistii romanelor sale o au mai tot timpul este ca traiesc ca in interiorul unei urne funerare, unde sunt mereu trasi la fund de amintirile care ii bântuie pe toti, astfel incât prezentul insusi tinde sa devina simpla potentialitate, mereu dorita, intotdeauna visata, dar extrem de greu de atins.
Desigur, la o lectura atenta vom descoperi ca, dincolo de obsesiva prezenta a Lisabonei, António Lobo Antunes incearca sa urmeze, intr-un cadru fundamental portughez, exemplul stralucit al artei narative a lui William Faulkner. Caci, la fel ca si pentru scriitorul american, in romanele lui Antunes nu exista scapare de trecut, planurile temporale se intretaie la tot pasul, structura frazei este uneori de-a dreptul arborescenta pentru a cuprinde deopotriva actiunile din prezent si amintirile din trecut ale protagonistilor, tinzând, oarecum, spre o noua concretizare a duratei bergsoniene, in alt sens decât facuse acest lucru Marcel Proust sau chiar autorul „Zgomotului si furiei“. De altfel, Antunes insusi declara, inca din 1997, ca influenta lui Faulkner este determinanta pentru creatiile sale: „Faulkner ma face sa scriu pentru ca am mereu tendinta de a-l corecta“, situatie pe care Harold Bloom ar fi pus-o, desigur, sub semnul incercarii de a anula, cel putin la nivel textual, tirania timpului. Nu intâmplator, pentru scriitorul portughez, Lisabona se transforma, ea insasi, dupa modelul miticei Yoknapatawpha, intr-un „domeniu predilect al fictiunii“, ca sa repetam sintagma impusa de autorul insusi, iar acest aspect este de natura sa organizeze perfect si multiplele planuri narative din „Ordinea naturala a lucrurilor“, planuri aparent disparate si greu de reunit ori de adus la un numitor comun. In fond, aici, ca si in „O Esplendor de Portugal“, scriitorul deconstruieste, cu ironie si, nu o data, cu un sarcasm desprins parca din cele mai bune pagini ale predecesorului sau Eça de Queiroz, mult discutata nostalgie a portughezilor pentru trecutul glorios si pentru anii maretiei si stralucirii Imperiului Regilor Navigatori, dar depasind, tocmai prin dimensiunea ironica nivelul strict de „metafictiune istoriografica“, atât de practicata de numerosi autori ai ultimelor decenii. In plus, Antunes pune totul sub semnul atmosferei inconfundabile a Lisabonei si, mai ales, a râului Tejo, cel care trece prin toate cartierele capitalei si care da impresia, cel putin protagonistilor acestui roman, ca le intra in case, dupa ce, anterior, le intrase in suflete, ca intr-o reluare, de asta data in domeniul prozei, a imaginilor impuse pentru totdeauna de lirica lui Fernando Pessoa.
„Ordinea naturala a lucrurilor“ este, in mare, relatarea unei absolut inedite iubiri a unui barbat de peste cincizeci de ani pentru o adolescenta diabetica, Iolanda, inca eleva de liceu, care ii accepta apropierea nu pentru ca i-ar impartasi sentimentele ci pentru ca, altfel, familia sa n-ar mai avea cu ce sa-si plateasca chiria si ratele, dar care, cu toate astea, il tine la distanta, rezervându-i din capul locului si definitiv doar rolul „celui care doarme lânga mine“ si nimic mai mult, precum si, pe alt plan, istorisirea nefericirii tatalui Iolandei, care nu-si mai gaseste locul intr-o Lisabona invadata de ape, dupa anii petrecuti in minele din Africa de Sud. Astfel incât, el va ajunge, spre disperarea familiei si a vecinilor, sa incerce sa sape pe strazile din Alcântara pentru a descoperi cine stie ce bogatii (sunt evidente aici accentele grotesti, precum si capacitatea autorului de a analiza cazuri de protagonisti inclusi intr-o anumita patologie, detaliu venit, desigur, pe filiera formatiei de psihiatru a lui Antunes), in vreme ce un fost agent secret este angajat pentru a-l supraveghea si pentru a furniza informatii despre el si familia sa unui scriitor in cautare de subiecte. Fara indoiala, povestea apropierii dintre Iolanda si curtezanul ei mult mai in vârsta a trimis pe data critica si cititorii direct la Nabokov si la „Lolita“ sa, fiind, astfel, pierdut cam prea usor din vedere realismul magic, la ale carui resurse si procedee predilecte António Lobo Antunes recurge mult mai frecvent decât vor sa admita aceia mereu gata sa se arate socati doar de unul din segmentele subiectului acestei carti. Caci imaginea Iolandei dormind, indiferenta la pasiunea pe care o stârnise in cel pe care, finalmente, chiar il primeste in casa dar nu si in sufletul ei (si care o roaga „lasa-ma sa ramân in Alcântara intr-un colt al patului tau ca o vietate inofensiva, lasa-ma sa stau de vorba cu somnul tau, lasa-ma sa mor de dragoste pentru tine“), este replica fidela a alteia, veche de câteva decenii: si anume a frumoasei Laura Farina visând alaturi de senatorul Onessimo Sánchez, cel care se topeste de dragoste lânga noua Frumoasa Adormita, din povestirea lui Gabriel García Márquez, „Moarte constanta dincolo de dragoste“; dar si a unei altfel de cadru pentru altfel de o mie si una de nopti – nu de dragoste, ci de povesti spuse in soapta sau doar in gând de indragostitul fara alta speranta decât a o face pe blonda sa iubita sa se simta mai bine dupa injectiile cu insulina care ii amarasc fiecare zi.
Vorbind despre transformarile succesive suferite de cadrul citadin in literatura contemporana, Frederic Jameson incerca sa impuna, in studiul sau, „Postmodernism, or The Cultural Logic of Late Capitalism“, notiunea de „hiper-spatiu“, singura in stare sa reflecte adecvat dimensiunile profunde ale noilor realitati, legate in mod determinant, de insasi natura celor care traiesc in orase. Faptul este identificabil si in „Ordinea naturala a lucrurilor“, unde cititorul are impresia ca insisi protagonistii, fie ca e vorba despre Iolanda, fie despre tatal ei, fie despre matusa sa, Doña Orchídea fac Lisabona sa arate astfel si determina, prin propriile lor vise si atitudini, râul Tejo sa le intre in case si sa transforme capitala intr-un urias oras scufundat. Iar acest nou spatiu trebuie analizat prin intermediul unei adevarate cartografieri cognitive, care va oferi nu doar o descriere exacta a zonei in cauza, ci si un real sentiment al spatiului pastrat prin intermediul unei memorii ce se defineste mai cu seama prin raportarea la elementele care-l compun, si, practic, la un trecut ce devine, astfel, el insusi, spatializat, asemenea unei camere din Alcântara cu vedere la Tejo, ca pentru a raspunde afirmativ intrebarii obsesive a unuia dintre protagonisti: „Nu vi se pare ca Portugalia e o risipa de apa?“