Câinii sălbatici din pivniţă

A venit timpul sa-mi iau adio de la niste caiete care, de-acum,  mai mult ma încurca decât ma ajuta. Nu sunt primele si, sper, nici ultimele sortite focului. Este vorba despre câteva caiete de noapte,  caiete de noptiera, caiete de serviciu sau mai stiu eu cum sa le spun, în care-mi notez, în zilele bune, când mintea îmi merge mai repede decât degetele pe tastele computerului, replici, fraze din cartea sau din articolul aflat în lucru, nume de carti pe care îmi propun sa le citesc etc.

De fapt, o lume  din fraze si cuvinte, o lume de autori si întelepciuni importante doar pentru mine, o lume aiurita în care cu greu izbutesc sa ma descurc. În perioadele proaste, de neputincioasa asteptare, când le rasfoiesc în speranta ca voi gasi prima fraza, o idee  pentru  un început de articol ori de capitol de roman, descopar ca  pe unele dintre ele le-am mai folosit. Nici ideea de a tine un jurnal nu mi-a surâs vreodata, poate si din cauza ca nu am absolut nimic de ascuns si nici nu doresc sa ma rafuiesc postum cu cei ce mi-au facut în timpul vietii diverse nedreptati. Iar apoi, putând mai mult, nu pot mai putin. Observatia aceasta am gasit-o tot într-un asemenea caiet si nu stiu daca nu cumva am mai scris-o. Pentru mine, autobiografia ideala este cea scrisa de Broch: „Am trait. Am scris“. Daca uneori am depasit dimensiunile acesteia, a fost fiindca m-am pomenit personaj în jurnalele altora sau în mai multe articole care aveau legatura cu mine si nu cu temele si impresiile legate de cartile mele. Am reactionat, de asemenea, când erau  nedreptatiti oameni carora le purtam un mare respect. În sfârsit, trairile profunde, din momentele extrem de dificile, când viata ajunsese sa fie pentru mine doar o dorinta palida, dar si din cele în care am avut sansa unor întâlniri decisive, le-am încredintat rând pe rând romanelor. La fel si concluziile asupra cartilor de literatura si stiinta parcurse întotdeauna  cu seriozitatea unui cercetator aflat în fata ultimului si celui mai hotarâtor examen, Ma gândesc deseori la zecile sau chiar sutele de ore necesare pentru a întelege logica lui Joyce, structura frazelor, interferentele  gândului pâna a fi încredintat hârtiei si înteles cum se cuvine, mecanism stapânit cu maiestrie de un alt mare romancier al zilelor noastre, Antonio Lobo Antunes. Cât despre propriile-mi romane, sunt de parere ca,  din clipa în care le-am  trimis la tipar, trebuie sa se descurce singure, fara ajutorul meu. Din pacate, de vreo doua decenii încoace, subiectul comentat în   diverse articole am fost eu însumi si nu cartile mele. Nu pot ignora faptul ca despre unele s-au pronuntat chiar si niste nume cu autoritate în critica literara a momentului, unul dintre ele mergând pâna la a nu-mi recunoaste nici macar vreo urma de talent. Acestuia am fost chiar tentat sa-i povestesc subiectul romanelor pe care le-a citit cu superficialitate; cu aceeasi superficialitate cu care a facut toate lucrurile de pâna acum si, cum de altfel si-a trait si viata. Felul sau de a scrie si de a gândi, inconstienta care l-a  adus în situatia de  a se stinge literar îmi dovedesc ca n-am gresit ignorându-l. De obicei se simte ratarea nu numai prin ce negi si cum negi, ci, mai ales, prin ceea ce afirmi. În ultimul caiet, cel sortit disparitiei, am gasit o observatie a lui Cesare Pavese : „Nu e frumos sa fim copii: e frumos, fiind în vârsta, sa ne amintim de vremea când eram copii“. Pornind de aici, mi-am reprosat ca nu mi-am gasit timp, nici starea potrivita pentru a scrie despre singurele bucurii adevarate, cele ale copilariei: firele de iarba de un verde crud ce rezistau chiar si gerurilor cumplite din anii aceia, frunzele ce îsi consumau viata sub ochii mei mereu nelinistiti de o întrebare, bizara pentru o vârsta atât de frageda: va mai veni vreo alta primavara? Si, sigur, despre suvoaiele de apa stârnite de ploile violente de vara. Mai târziu, am sadit multi copaci – o padure mai mica, dar oricum padure; nu am avut însa timp pentru ei, nu i-am admirat suficient. Au facut exceptie otetarii care, toamna, te provoaca prin rosul puternic sfidator al frunzelor, copaci pe care mi i-a insultat cineva numindu-i buruienile padurii. Citadin înrait,  m-am despartit de acele zile atât de îndepartate,  copilaria mea nefiind refugiul cel mai placut. Ea îmi aminteste mai mult de moarte decât de viata. Si nu pentru ca cei pe care i-as cauta nu mai exista, ci  pentru ca la orice artificiu psihanalitic as recurge, la capatul drumului ma asteapta singuratatea, frica, umilinta. Sigur, nu am ezitat niciodata sa privesc soarele în fata, cum ne îndeamna si un celebru psihanalist contemporan citându-l pe La Rochefoucauld. Soarele, adica moartea în întelesul pe care ni-l sugereaza Irvin Yalom.  Am citit, cred,  mii de pagini despre moarte, desi în momentul de fata  nu ma preocupa relatia ei cu mine, apropierea ei inevitabila, ci cum anume au simtit-o altii: artistii, savantii, cancerosii, nebunii. Sunt convins ca, în ciuda tomurilor parcurse, nu voi descoperi mai mult decât stiu, cu toate acestea, ma straduiesc sa nu las prea multe nedumeriri în seama vietii de apoi. Daca nu ma ajuta cuvintele sa descriu asemenea experiente, încerc macar sa le simt. Departe în timp, si ori de câte ori rostesc sau scriu cuvântul copilarie, ma întâmpina un aer rece, greu de ignorat, si un gând, de nesuportat, si anume, ca noi, românii, nu aveam tara. Asa îmi spusesera în soapta batrânii mei, cel ce ma obligase sa mestec tutun, si un altul, un vecin care-mi povestise mereu despre Piave Solferino si despre – Doamne, cum as putea sa uit? – prinderea feciorilor cu arcanul la oaste,  de unde se întorceau, daca se întorceau, dupa foarte multi ani. Soldatii imperiali veneau în sat si, pe locul unde, de Paste, se organizau traditionalele concursuri de oina – „Una si fuga!“, cum i se spunea  jocului –,  se instala arcanul.  Niste mese încarcate cu bautura si mâncare erau împrejmuite cu o funie groasa, fixata pe niste tarusi nu prea adânc înfipti în pamânt. Tinerii, desi cunosteau riscurile, treceau pe sub funie pentru a lua  ceea ce doreau de pe masa. Sigur, bautura era la mare cautare, iar dupa un timp, când oamenii încalziti doreau sa-si însuseasca si ultimele sticle de pe masa, soldatii strângeau funia.  Pe cei ramasi în lat îi asteptau ani lungi de militarie si de razboaie în acele „Nu Regiment“, formatii militare în care ardelenii refuzau sa învete sau sa execute comenzile în limba oficiala. Pe atunci, în perioada Diktatului de la Viena, nu întelegeam prea bine ce înseamna a nu mai fi în tara ta, dar înregistram toate grozaviile auzite zilnic. Si le pastrez si astazi în memorie la fel de vii.  Privind în urma, încerc sa ma desprind de fricile copilariei si ale maturitatii, despre care m-am straduit sa dau marturie în cartile de pâna acum. Astazi, fac imposibilul sa-mi regasesc  tara din suflet, tara pe care am visat-o si am asteptat-o cu rabdare întreaga viata. Pe cei ce au luptat pentru a-i readuce hotarele în limitele firesti sau pe cei ce au construit tot ce a existat sau înca se mai poate vinde,  tara i-a transformat în cersetori. Unii, la propriu, îti arata disperati si rusinati taloanele de pensie si retetele care nu mai pot fi onorate. România este risipita în lume, traieste cersetorind pe la marile porti. Nu se mai afirma prin spirit, sport sau harnicie, ci prin hoti, curve si bisnitari. În locul demnitatii si îndraznelii alege mereu suferinta. Cu totii stim ce ar trebui facut înainte de a fi foarte târziu, dar nimeni nu misca un deget. Acelasi doctor Yalom spune ca „pentru a deveni întelept trebuie sa înveti sa asculti câinii salbatici care latra în pivnita ta!“  Din pacate, de atâtea ori m-am iluzionat ca acesti câini exista si latra, dar de  câtiva ani am ajuns sa ma întreb daca la noi mai este valabila vreuna din întelepciunile, legile si practicile altora.