Recunoscând mereu meritele deosebite ale lui Z. Ornea, cel care a dat culturii noastre masiva biografie consacrata lui C. Stere, cu cele peste 1 200 de pagini ale ei, merite cu atât mai mari, cu cât mai numeroase au fost dificultatile înfruntate („naturale“, tinând de pierderea documentelor, dar si „artificiale“, datorate regimului comunist), trebuie totusi sa constatam ca reconstituirea multora dintre episoadele vietii si activitatii literatului, ideologului si omului politic în cauza e departe de a fi satisfacatoare si ca, prin urmare, e nevoie ca acolo cercetarile sa fie reluate si aprofundate.
Un astfel de episod este actiunea întreprinsa în Basarabia catre sfârsitul revolutiei ce are loc în Imperiul Tarist în anii 1905-1906, episod caruia Z. Ornea i-a consacrat prima parte a capitolului „Amagirile victoriosului“ din cel dintâi volum al lucrarii sale. Examinata cu atentie, partea cu pricina se releva a fi o amplificare a celui de-al II-lea capitol din cartea memorialistica publicata de C. Stere în 1930 sub titlul „Documentari si lamuriri politice. Preludii: Partidul National Taranesc si «Cazul Stere»“. Incipitul acestuia e citat, de altfel, de biograf în întregime, desigur, si pentru patosul si caracterul sau romanesc. Dar cine se sustrage inerentului efect anesteziant nu va întârzia sa remarce în el o suita de inexactitati, de incongruente si de lucruri neverosimile.
Rezumând naratiunea, se retin patru momente principale: a) prevestirea, la un bal ce are loc la Curtea regala, a înfrângerii Rusiei de catre Japonia si a izbucnirii revolutiei; b) încercarea esuata de „a lumina opinia publica româneasca asupra posibilitatilor si perspectivelor viitorului“; c) prezentarea unui memoriu documentat Regelui si sefilor de partide; si d) „intrarea în actiune“ – „trecerea Prutului“, dupa „luarea concediului pentru un an de la universitate“ si dupa „lasarea în uitare a mandatului de deputat“.
Plasat precis în timp este numai primul moment – balul are loc îndata dupa declararea razboiului ruso-japonez, asadar, în jur de 10 februarie 1904. Dar celelalte ar trebui sa-i succeada îndeaproape: cel de al treilea – memoriul –, de vreme ce înca prevestea izbucnirea revolutiei rusesti, n-ar fi putut fi prezentat „factorilor responsabili“ mai târziu de 9 ianuarie 1905, când survin primele miscari („duminica însângerata“ de la Sankt Petersburg), iar „trecerea Prutului“ nu întârzie prea mult.
Cât priveste ceea ce, în naratiunea lui C. Stere, preceda „trecerea Prutului“ – luarea concediului „pentru un an“ si „parasirea mandatului de deputat“ –, Z. Ornea a corectat afirmatiile târzii ale eroului sau: acesta, de la sfârsitul anului 1904, nu mai era deputat, iar concediul sau de la Facultatea de Drept a acoperit exact intervalul ianuarie-iunie 1906. Istoricul literar se baza aici pe actele din dosarul existent la Universitatea ieseana, dar mai departe (p. 343) aducea si o alta dovada, citând un document descoperit de el la Biblioteca Academiei Române – prima dintre scrisorile lui C. Stere catre deputatul conservator Barbu Catargiu(1)), din 1 ianuarie 1906, în care expeditorul, tocmai ajuns în Chisinau, îl ruga pe destinatar sa depuna la minister cererea de concediu, pe care, „în învalmasala“, uitase sa o faca. Z. Ornea însa nu trage concluziile care se impuneau cu necesitate, anume ca „trecerea Prutului“ s-a facut cu doua-trei zile înainte de 1 ianuarie 1906, ci sustine în continuare ca „plecarea eroului nostru în misiune s-a petrecut prin octombrie-noiembrie 1905“ (p. 343).
Si în ce priveste memoriul, Z. Ornea ramâne la datarea initiala („trebuie sa-l fi redactat mai târziu, spre sfârsitul anului 1904 – începutul anului 1905“, p. 340), fara sa tina seama ca, într-o alta scrisoare catre Barbu Catargiu, cea din 14-15 ianuarie 1906, C. Stere îi semnala destinatarului un articol aparut în ziarul rusesc „Novoe vremea“, articol care – spunea el – „se exprima cu aproape aceleasi cuvinte ce spusesem în noiembrie (în memoriul meu)“. Ce-i drept, numai astfel, nedând atentie indiciului cronologic, biograful a putut acorda credit deplin rezumatului facut în „Documentari si lamuriri politice…“ memoriului, îndeosebi faptului ca el ar fi continut ideea ca „a sunat ceasul pentru încheierea socotelilor noastre seculare cu vecinul de la nord“ si ca „daca vom sti sa realizam o conjunctura internationala prielnica, ea sRusiat nu va putea rezista injonctiunii de a ne restitui Basarabia, cât si de a ne da toate garantiile de renuntare la politica de expansiune în Balcani si la revendicarea Strâmtorilor“. Însa pentru aceasta creditare, istoricul literar a trebuit sa puna, de asemenea, între paranteze alte referiri ale lui C. Stere la memoriul cu pricina, precum aceea din discursul rostit în Parlament în zilele de 15-16 decembrie 1915(2)), aceea din articolul intitulat „Glasul celui ce striga în pustiu…“, publicat în ziarul „Lumina“ la 17 septembrie 1917(3)), sau, în sfârsit, aceea din cuvântarea lui C. Stere din 4 martie 1921, cu prilejul validarii alegerii lui ca deputat(4)), referiri care, toate, prezentau mai multe garantii de conformitate cu realitatea si în care nu se vorbeste de „o injonctiune sadresata de România Rusieit de a i se restitui Basarabia“.
De altfel, chiar în „Documentari…“, dupa numai câteva paragrafe, consacrate mai putin actiunii sale (individuale) în Basarabia, cât descrierii evenimentelor din Imperiul Tarist (p. 11), C. Stere conchidea: „Nu putea fi loc în aceste împrejurari nici pentru actiunea Regatului Român; nu sunase ceasul emanciparii Basarabiei.“ Însa „împrejurarile“ mentionate, doua în principal – declinul revolutiei rusesti si decizia Împaratului Wilhelm II, care „a socotit mai prudenta si mai «profitabila» o supralicitatie pentru prietenia Tarului decât riscul unei interventii armate“(5)) – erau anterioare lunii noiembrie 1905, când fusese comunicat memoriul.
Si totusi…
Parcurgând atent manuscrisele epistolelor primite de prietenul si cel mai apropiat colaborator al lui C. Stere, G. Ibraileanu, de la H. Sanielevici, epistole pastrate în arhiva criticului iesean, preluata de B.C.U. „M. Eminescu“ din Iasi, de unde au fost editate în „Scrisori catre G. Ibraileanu“, vol. III, Ed. Minerva 1973 (p. 230-381), din pacate, cu crosetele de rigoare ale cenzurii ceausiste, avem o surpriza. În scrisoarea nr. 15, datata „începutul lunii decembrie 1905“ (ed. cit. p. 247), H. Sanielevici se refera la articolul „Situatie grava“, trimis de colegul iesean pentru numarul al doilea al „Curentului nou“, articol relativ la primejdia reprezentata, pe de o parte, de rascoalele agrare din Basarabia si, pe de alta, de imigratia masiva în România a evreilor din Rusia. Se pare ca, anterior, el obiectase ca opinia era injusta si hranea antisemitismul, iar Ibraileanu îi furnizase lamuriri suplimentare, anume ca imigratia „nimicea clasa mijlocie româneasca“, si îi vorbise, de asemenea, despre Basarabia, reprosându-i lipsa de „nationalism“ (adica, de patriotism). Acest repros se grabea sa-l respinga H. Sanielevici si o facea în stilul sau propriu. „Nu stiu – scria el grabit – daca ocuparea Basarabiei ar fi ceva drept“, pentru ca apoi sa adauge: „(Daca ai succes cu intriga D-tale cu Basarabia, voi fi chemat ssub armet împreuna cu alti 4 frati ai mei!)“ ssubl. n.t La alte precizari ale lui Ibraileanu, desigur, H. Sanielevici, calmat, revenea câteva zile mai târziu scriind (p. 260, prima croseta): „În chestia ocuparii Basarabiei nu ma pricep deloc. Mi se pare o utopie, dar, de, mai stii… Sterea o fi cunoscând lucrurile. I-am spus numai lui Pastia, care a cetit scrisoarea. Dar dintre noi nu transpira.“ ssubl. n.t Si în jur de 20 decembrie 1905 (nu 4 ianuarie 1906, cum dateaza editorii) galateanul admitea ca gresise în parte – „Cu Basarabia poate sa ai dreptate. Ma gândeam la ce-mi spuse dr. Petru sAlexandrofft mai daunazi, ca jumatate e ruseasca. Îi fi stiind mai bine.“ –, dar adauga totusi o rezerva: „ Si înca un astfel de pas e greu de facut!… Ia gândeste-te la varsarile de sânge, poate zadarnice etc. …“.
Indubitabil, prin urmare, în acel moment, noiembrie-decembrie 1905, C. Stere se gândea efectiv la o „ocupare“ a Basarabiei (probabil, dupa o „injonctiune“ adresata Rusiei „de a ne restitui“ provincia rapita, ramasa fara rezultat), lucru cunoscut de apropiatii sai. Se pune însa întrebarea daca „gândul“ acesta venea în urma unei schimbari radicale în datele problemei, care ar fi marit sansele producerii unei interventii armate a Puterilor Centrale în Rusia, implicit, o „injonctiune“ adresata Rusiei de catre România „de a i se restitui Basarabia“. O astfel de schimbare nu survine în intervalul mentionat, dar survine, în schimb, ceva care, un moment, putea suscita speranta – grevele de la Moscova, dovedite repede „ultimul spasm al revolutiei“. În aceste conditii, se contureaza concluzia ca, în actiunile sale, C. Stere este condus intermitent si de afectivitate, ceea ce se traduce prin faptul ca el are si urmareste proiecte alternative, minimaliste si maximaliste, de suprafata (susceptibile de a fi dezvaluite unui public larg sau unui cerc restrâns de „factori responsabili“) si de adâncime (secrete). În acest sens va trebui sa cautam a reconstitui mai întâi episodul încercarii „de a lumina opinia publica româneasca asupra posibilitatilor si perspectivelor viitorului“, apoi cel al actiunii directe în Basarabia, în contextul ei particular, precum si în cel general. Operatie dificila, dat fiind ca, pe de o parte, ambele episoade au stat, de la început si cu intentie, în umbra densa si, pe de alta parte, deasupra urmelor lor timpul si-a depus sedimentele. Vom cauta, fireste, aceste urme mai întâi între acelea, ramase în presa vremii, care sunt legate de provincia dintre Prut si Nistru. Examinare acestora va contura, de asemenea, mai bine contextul general.
Cea dintâi „fapta basarabeana“ pe care am depistat-o în ziarele românesti are un autor cunoscut: Dumitru C. Moruzi. Acesta începe sa publice(6)) în cotidianul „Cronica“, din 20 februarie 1905 (la o luna dupa întâile miscari revolutionare de la Sankt Petersburg) o serie de articole, sub titlul „Basarabia si viitorul ei“, serie încheiata la 11 martie 1905, tiparita sub forma de brosura nu peste mult timp, în orice caz înainte de începutul lunii noiembrie. Atunci, mai precis la 4 noiembrie 1905, batrânul boier, „printul“ ce locuia o casuta din Tatarasii Iasilor, începea în acelasi cotidian un alt serial, „Peste Prut. Poporul rus“, terminat la 21 decembrie 1905. Anul urmator, D.C. Moruzi îsi reedita brosura, împreuna cu a doua serie de articole, sub titlul „Rusii si românii“, cu o prefata iscalita de N. Iorga. (Aceasta vedea lumina zilei în „Samanatorul“ din 11 iunie 1906, p. 461-463; brosura, prin urmare, iese de sub tipar în jurul acestei date.) În „Basarabia si viitorul ei“, batrânul boier afirma de la început existenta unui zid la Prut, ridicat de Imperiul vecin, dar întarit atât de cei din dreapta, cât si de cei din stânga râului. „Da! – scria el. – E zid între noi si fratii nostri basarabeni! Zid mai puternic si mai de nepatruns decât zidul chinezesc, caci desi nu e cladit cu piatra si ciment, e alcatuit de o parte de ignoranta si prejudecati, iar de cealalta de aceeasi ignoranta si de cea mai rece nepasare s…t si cu adevarat, parca ar fi ajuns la cer blastamul poetului, caci desi malurile sPrutuluit au ramas aceleasi, mult ai mai îndepartat, Doamne, unele de altele, inimele celora pe care îi desparte! Si cu toate acestea avem o «o liga culturala» din care fac parte somitatile intelectuale si nationaliste ale tarii; cultivam Transilvania si ea ne cultiva pe noi cu prisosinta; facem scoli si cheltuim milioane pentru fratii nostri de la Pind …“ (p. 29-31). Examinând apoi starea diverselor categorii sociale, constatând pastrarea nationalitatii de catre taranime, D.C. Moruzi nu se sfieste ca de aici sa traga o concluzie si sa puna o întrebare retorica, în care prinde contur o previziune: „În viitoarea si neînlaturabila dezmembrare a marelui Imperiu Tarist, vad între velicorusi si basarabieni, între Chisinau si Moscova, rasarind, cel putin, un stat mare, daca nu doua! Polonia si Malorosia, Varsovia si Kievul, separate sau unite. Ce se va face atunci cu Basarabia noastra? Ce va deveni acel grupulet razlet de 1 jum. milion sun milion si jumatatet de suflete? Trece-va ca mostenire, la vreunul din noile state limitrofe, cu care n-ar avea macar nici comunitatea de religie care exista astazi între poporul ei si poporul velicorus?“ (p. 74-75).
Cu aceasta certitudine, el îsi încheia textul dând de înteles ca procesul prevestit, inexorabil, va mai dura totusi, circumstanta în care „e departe de mine – spune el – a propovadui iredentismul în chestiunea Basarabiei sau o purtare semeata fata de guvernul rus în momentele de agonie prin care trece s…t rolul nostru sfiindt pe calea cea dreapta si leala a culturii: fratia si comunitatea de idei si limba“. În acest sens suna si îndemnul final: „La munca spornica si roditoare, istorici, poeti, literati, pictori si artisti ai tarei! Reînviati geniul Basarabiei! Aprindeti-va faclele, ca sa luminam trecutul, aratând calea falnica a viitorului! Grabiti-va, nu pierdeti timpul, caci în curând poate se vor împlini versurile batrânului Conachi: Când norocul îsi schimba pasii/ N-aduc anii ce aduce ceasul!“
Din cauza momentului putin propice, din cauza circulatiei reduse a cotidianului „Cronica“, interventia lui D. C. Moruzi a ramas aproape fara ecou. Însa, la jumatatea anului înregistram începutul a doua campanii de presa pe tema Basarabiei. Cea dintâi este lansata în coloanele ziarului „Adevarul“. Acesta, la 22 iunie 1905 (nr. 5.697, p. 1), a doua zi, asadar, dupa ce în fata portului Constanta îsi facuse aparitia, prima oara, cuirasatul „Kneaz Potemkin“, rasculat, fugar de la Odessa, dadea la lumina, sub titlul „Rusia în flacari“, un avertisment al directorului sau, „ca guvernantii nostri sa deschida bine ochii, sa fie atenti la cele ce se petrec în Rusia si sa ia masurile trebuincioase, ca nu cumva focul din împaratia vecina sa se întinda peste Prut“. Însa zece zile mai târziu, dupa ce marinarii rasculati se predasera autoritatilor românesti si dupa ce vasul fusese restituit Rusiei, la 2 iulie (nr. 5.706, p. 1), tot sub semnatura lui Const. Mille, aparea articolul intitulat „Chestia Basarabiei“. Acesta debuta cu o afirmatie transanta: „Cele ce se petrec în Rusia nu lasa îndoiala nimanui ca împaratia ruseasca a intrat în descompunere (…) si ultimul act al dramei autocratismului rusesc se va fini curând.“ Subliniind mai departe dubla tinta a miscarii revolutionare – „schimbarea formei politice de guvernamânt“ si „autonomia pentru nationalitati“ –, gazetarul continua: „Ei bine, în ziua când tarismul va pieri în grandiosul cataclism al imperiului rusesc autocrat, când o forma noua, constitutionala ori republicana, va lua locul starei de azi, când nationalitatile vor deveni state libere si de sine statatoare, când nobila Polonie îsi va scutura lanturile, în ziua aceea si chestia Basarabiei se va pune.“ Observând, apoi, ca „Rusia a putut sa rusifice si sa conrupa patura de sus, pe boierii moldoveni“, ca „satele însa au ramas tot aceleasi (…) vorbind limba patriei si având aceleasi obiceiuri“, ca „numai de ar disparea linia demarcatoare a «Prutului râu blestemat», românii de peste Prut s-ar regasi aceiasi frati ca cestia de dincoace de acelasi râu.“, Const. Mille atragea totusi atentia asupra insuficientei pregatiri a României, datorate timorarii („Ne-am ocupat mult de chestia Transilvaniei si am uitat de Basarabia. Socoteam prea puternic colosul de la nord pentru a mai gândi la putinta reîntoarcerei Basarabiei.“), dar si asupra nevoii de oameni politici mari, cu un dram de „nebunie“, aidoma lui Garibaldi si altora. (De retinut e si declaratia cu care articolul se încheie, anume ca atunci „când Basarabia va fi a noastra“, autorul îsi va reclama „o mica glorie, de a fi fost unul din acesti nebuni cari sa prevaza evenimentul si sa lucreze, în marginele puterilor lor modeste, pentru ca el sa devina realitate“!)
În urmatorul numar (5.707, din 3 iulie 1905), ziarul gazduia, sub initialele A.B. (ascunzând, poate, tot pe director), articolul „Trei chestii nationale“, în care, dupa ce le enumera pe primele doua („chestia ardeleana“ si cea „macedoneana“), afirma: „În sfârsit, evenimentele din Rusia si mai ales din apropierea granitelor noastre aduc în discutie chestiunea Basarabiei. Dintr-un moment în altul se pot întâmpla în Rusia lucruri de acelea care sa ne aduca înaintea noastra o problema la care nici nu ne-am gândit. E posibil ca Basarabia de la sine sa se alipeasca de tara româneasca, e posibil ca, fara sa ne gândim, într-o buna dimineata, sa ni se puna problema: daca trebuie sa o reluam, si aceasta fara de pericol si fara de sacrificii“. ssubl. n.t Articolul se sfârseste cu un „regret“ (al momentanei „inactivitati politice“ – „toti ministrii si oamenii politici fiind de fapt în vacantie“) si, mai important, cu avertismentul „ca nu cumva, dintr-o singura chestiune sa facem o diversiune pentru celelalte“.
În fine, Const. Mille revine înca o data, la 7 iulie 1905 (nr. 5.711, p. 1), în articolul „Basarabia“, pentru a aprofunda câteva idei aruncate anterior cumva în fuga. Între acestea, mai întâi, ideea ca, în conditiile în care Imperiul Tarist se va descompune si Polonia si „Ucrania“ se vor proclama de sine statatoare, Basarabia nu are alta solutie decât „reîntoarcerea“ la România. O a doua idee se referea la calitatile indispensabile omului politic în asemenea momente-cheie, calitati pe care – gazetarul constata cu tristete, dar si cu aciditate – nu le posedau nici Regele Carol I (fara initiativa, chiar în Razboiul de la 1877-1878, obedient fata de Franz Joseph si fata de Wilhelm II), nici liderii din acel timp ai partidelor „istorice“. (Ideea din urma era „tradusa“ plastic în grafica de la „Chestia zilei“, intitulata „Mama doarme!“, cu graitoarea legenda: „Basarabia, Bucovina, Macedonia si Transilvania (despre România): – Daca n-ar dormi mama, câte n-am putea face!“)
Note:
1) Era fiul diplomatului Alexandru C. Catargiu (atunci, ambasador la Londra, anterior – la Sankt Petersburg si Roma); casatorit cu Alexandra, fiica primului ministru Gheorghe Gr. Cantacuzino („Nababul“). Informatia – si în ziarul lui Al.A. Badarau „Opinia“ („Iar afacerea Stere“, nr. 795, din 13 august 1909, p. 1). C. Stere, într-una din scrisorile mentionate, vorbeste despre „cumnatul d-tale“, referindu-se la Grigore Gh. Cantacuzino. Barbu Catargiu era coleg cu C. Stere în comitetul Casei centrale a Bancilor rurale.
2) „În urma razboiului japonez, mi-a fost clar ca se va începe o noua faza în politica rusa, o politica agresiva, în Balcani. Daca în ultimele decenii am avut relativa liniste în Orientul Apropiat a fost numai din cauza ca Imperiul Rus spera sa gaseasca deschidere în alta parte. Si când aceasta nadejde a fost zadarnicita, era clar ca politica ruseasca se va îndrepta din nou spre Balcani. Am întocmit pe vremuri un memoriu care a fost comunicat sefului Partidului Liberal si, prin d. Barbu Catargiu, sefului Partidului Conservator de atunci, si, în extract, la foarte multi oameni politici, – probabil si la unii dintre d-voastra.
Am aratat în acel memoriu ca e cu neputinta pentru Rusia sa nu caute iesirea la marea libera. Dar Rusia nu poate ajunge la Dardanele decât pe doua cai: sau prin forma de asociatiune libera între statele interesate, sau prin cotropire…“ ssubl. n.t
3)“La începutul razboiului ruso-japonez, când toata lumea se astepta la o victorie eclatanta a Rusiei, am aratat ca Imperiul Tarilor nu poate birui si ca, în urma înfrângerii, ne putem astepta la izbucnirea revolutiunii. Mai târziu, când revolutia a si izbucnit, am scris un memoriu pe care l-am comunicat tuturor oamenilor nostri de stat. Am avut amara satisfactiune sa le aduc aminte aceasta împrejurare în sedinta Camerei din decembrie 1915, când i-am avut aproape pe toti în fata… În acest memoriu precizam ca înfrângerea si agitatiunea revolutionara va svort forta guvernul tarului – atât pentru a încerca o diversiune, cât si pentru ca drumul spre marea libera, închis în Orientul Îndepartat, sa poata fi deschis în alta parte – de a-si îndrepta din nou toata sfortarea înspre Balcani si Dardanele…“ ssubl. n.t
4) Acolo, memoriul din 1905 nu era pomenit, dar, în schimb, se amintea un fapt pus pe seama lui în 1930, anume ca ar fi fost transmis, în traducere, Statului Major German. Soarta aceasta, declara alesul judetului Soroca, ar fi avut-o „unul din acele nenumarate articole în care afirmsat ca puterea militara a Rusiei este o vana aparenta, ca Rusia va fi înfrânta si ca înfrângerii îi va urma o revolutie“, articol despre care generalul Averescu, întâlnit în Bulgaria în timpul campaniei din 1913, i-a spus ca „a impresionat atât de mult Statul nostru Major, încât a fost tradus în limba germana si comunicat Statului Major German.“
5) Era vorba negresit de întâlnirea de la Björkö dintre Împaratul Wilhelm II si Tarul Nicolae II, care avusese loc în zilele de 10-11 iulie (23-24 iulie, stil nou) 1905, soldata cu încheierea unui tratat de aparare mutuala între Germania si Rusia, tratat secret, dar ale carui clauze au fost imediat intuite atât de oamenii politici, cât si de opinia publica de pretutindeni. Însa putea fi evocat, în egala masura, si sprijinul adus Rusiei tariste de alte mari puteri, care nici el n-a ramas necunoscut: cel al Frantei, care îi acorda aliatei sale noi si uriase împrumuturi, cel al Statelor Unite ale Americii, cu ale carei bune oficii se iscalea Tratatul de pace de la Portsmouth, dintre Rusia si Japonia, la 5 septembrie 1905, prin care învinsului nu i s-au impus decât retrocedari teritoriale relativ mici, nu si despagubiri de razboi, cu nerabdare asteptate de învingatori. (Faptul a provocat miscari populare în capitala Japoniei si a determinat o animozitate crescânda fata de „arbitru“, Statele Unite.)
6) Nu este exclus ca tot lui sa-i apartina articolul „Schite din Basarabia. În robie“, nesemnat, aparut în cotidianul respectiv la 14 decembrie 1904.