Poate că aţi auzit, chiar dacă nu sunteţi chiar la curent cu ultimele bârfe mondene, că George Clooney s-a căsătorit din nou, alegând să îşi invite prietenii pentru petrecere într-un palazzetto de pe Grand Canale. Nu prea departe de el, la vreo şase staţii de vaporetto, se află unul dintre cele mai fermecătoare muzee din lume, Colecţia Peggy Guggenheim. Palazzo Venier dei Leoni, datând din secolul al XVIII-lea, împreună cu întreaga colecţie strânsă de năbădăioasa Peggy, au intrat în patrimoniul Fundaţiei Solomon R. Guggenheim la moartea celebrei colecţionare, în 1979. Prin actul de donaţie, Peggy a specificat că doreşte ca în palat să fie expusă, pe vecie, întreaga ei colecţie, fără să i se adauge nimic. Aşa după cum se ştie, colecţionara a strâns cu deosebire artă cubistă, suprarealistă şi artă abstractă postbelică. Mulţi ani după moartea donatoarei, nimic nu a tulburat liniştea muzeului. Crescând însă celebritatea şi vizibilitatea colecţiei, mulţi au fost aceia care au dorit să îşi alăture numele celui al lui Peggy, pentru a dobândi câte ceva din faima de care muzeul veneţian se bucura. În general, bunurile donate au fost aşezate în depozitele muzeului, de unde au fost scoase doar cu ocazia unor expoziţii temporare. Faptele nu au trecut neobservate, dar nici nu au produs mari conflicte. Totuşi, nu cu multă vreme în urmă, fragilul echilibru instalat pe malurile lagunei din 1979 încoace a început să se surpe.
În 2009, conducătorii din New York ai Fundaţiei Solomon R. Guggenheim au decis să coopteze în Board pe unul dintre marii bogătaşi americani, Michael P. Schulhof, nimeni altul decât preşedintele director general al Grupului GTI. Pe atunci în vârstă de 66 de ani, Schulhof se afla la conducerea unui gigant american din domeniul investiţiilor de pe piaţa de capital, specializat în câteva domenii foarte bănoase, cum sunt aviaţia, tehnologia informaţiilor, media şi energia. Schulhof care, între 1990 şi 1995, s-a aflat la conducerea corporaţiei Sony, moştenise între altele de la părinţii săi, Hannelore B. şi Rudolph B. Schulhof, o importantă colecţie de artă. Încă din 2005, patronul new-yorkez promisese donarea colecţiei moştenite către muzeul din Veneţia. Firma lui Schulhof are interese globale şi mondiale, fiind întinsă cam peste tot în SUA şi Europa, dar şi în India. Oferta lui era de nerefuzat pentru Fundaţia Guggenheim, permanent atrasă de mirosul banilor. Pentru a-l recompensa pe Schulhof pentru oferta făcută, colecţia părinţilor săi, formată din 80 de lucrări, a primit un loc special de expunere, în aripa stângă a palatului veneţian, numele donatorilor devenind aproape egal ca importanţă cu cel al faimoasei Peggy. Noua donaţie a fost inaugurată cu fast, în octombrie 2012. Cei şapte descendenţi direcţi ai lui Peggy s-au revoltat.
De fapt, nemulţumirea acestora mocnea de multă vreme. În urmă cu mai mult de un deceniu, la conducerea muzeului italian a fost adus un rafinat critic şi istoric de artă britanic, Philip Rylands. Acesta a excelat în cunoaşterea artiştilor ale căror opere fuseseră colecţionate de Peggy Guggenheim, având, de altfel, un interes special pentru Brâncuşi. A venit de două ori în România, prima oară în 2005, special pentru a vizita Calea Eroilor de la Târgu Jiu. Rylands s-a dovedit a fi o achiziţie excepţională pentru Fundaţie, nu doar pentru cunoştinţele sale profesionale, ci şi pentru calităţile sale extraordinare de administrator. În scurtă vreme de la numire, Philip Rylands a făcut din palatul care adăposteşte Colecţia Peggy Guggenheim locul cel mai râvnit din întreaga Veneţie. Cele mai faimoase şi scumpe petreceri veneţiene sunt găzduite de Palazzo Venier dei Leoni. Doamne cu toalete de zeci de mii de euro se plimbă prin Grădina de Sculpturi Nasher şi pe terasa palatului. Moştenitorii susţin că nu acesta este spiritul pe care a vrut să îl lase Peggy pentru a guverna colecţia sa şi că mercantilismul accentuat al actualei conduceri a muzeului dăunează grav moştenirii spirituale a celebrei colecţionare. Acceptarea donaţiei Schulhof nu a fost, aşadar, decât picătura care a umplut paharul nemulţumirii celor şapte urmaşi, trăitori, cu toţii, în Franţa. Stră-strănepotul lui Peggy, tânărul Sindbad Rumney, a acuzat în mod direct mentalitatea impusă de actuala administraţie a Fundaţiei, spunând despre stră-străbunica sa că nu era o negustoreasă, ci o iubitoare de artă, care ar fi vrut să ofere accesul public la colecţia ei la cel mai mic preţ posibil, dacă nu chiar gratuit. Oricum, chiar dacă colecţia originară numără 326 de piese şi este extrem de vizibilă, mai ales prin sculpturi, cum am spus, echilibrul iniţial tinde să se surpe. Este adevărat, muzeul s-a extins în jur imediat după moartea donatoarei, prin achiziţionarea unor mici clădiri care servesc drept anexe pentru birouri, depozite şi magazine. În plus, nimeni nu poate să nege popularitatea crescândă a muzeului, care în urmă cu trei decenii şi jumătate avea doar 35.000 de vizitatori într-un an, iar acum are 400.000. Totul decurge în ton cu ambiţiile mondiale ale Fundaţiei, care nu a renunţat la ideea de a realiza filiala din Helsinki (am avut ocazia să scriu, mai demult, în paginile Culturii, despre acest lucru), mărind miza la o investiţie de 130 de milioane de euro, şi care continuă investiţia de la Abu Dhabi.
Nu este pentru prima oară când urmaşii lui Peggy îşi exprimă nemulţumirea faţă de ceea ce se întâmplă la Veneţia. Un alt proces a mai avut loc în 1992, fiind încheiat amiabil, prin închegarea unui comitet ce îi reunea, simbolic, pe descendenţii lui Peggy şi pe reprezentanţii Fundaţiei. Dar aceştia din urmă s-au mărginit să trimită informări şi rapoarte primilor, fără să îi implice în administrarea Colecţiei. Urmaşii se simt acum traşi pe sfoară. Noul proces a început, în luna mai, la Paris, şi va mai dura, probabil, ceva timp.
Poziţiile par ireconciliabile. Chiar dacă urmaşii acuză îndepărtarea de spiritul colecţionarei, administratorii au de partea lor popularitatea de necontestat a muzeului, dobândită prin munca asiduă a echipei conduse de Philip Rylands.
Nu aş dori să trag concluzii din aceste întâmplări, pentru că fiecare pare să aibă partea lui de dreptate. Mai preocupat sunt, în continuare, de soarta sculpturilor lui Brâncuşi din România, decât de cea a lucrărilor aflate la Veneţia, care sunt bine îngrijite.
Dacă la Muzeul de Artă din Craiova se află în construcţie extinderea care va găzdui, în mod exclusiv, cele şase opere brâncuşiene aflate în posesia muzeului, dacă la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti, Brâncuşi este singurul artist care beneficiază de o sală aparte, în rest, în societatea românească pare să domine doar dorinţa de profit de pe urma geniului marelui artist sau pura indiferenţă a autorităţilor. Pe de o parte auzim o voce care nu i-a aparţinut lui Brâncuşi şi care face reclamă la o bancă (CEC Bank, mai exact), pe de altă parte moştenitorii lui Brâncuşi nu sunt capabili să facă nimic pentru ceea ce a mai rămas din fosta casă natală a sculptorului, în vreme ce turiştii vizitează o reconstituire modernă (despre care nici nu sunt informaţi că nu este chiar casa natală a artistului). Pe de o parte continuă încercările zadarnice de a aduce osemintele lui Brâncuşi în ţară, pe de altă parte nu suntem în stare să strângem banii necesari pentru a achiziţiona Cuminţenia Pământului. Citeam deunăzi că premierul a descoperit că lucrarea ar fi fost restituită ilegal urmaşilor lui Gheorghe Romaşcu şi că ar dori să obţină banii necesari răscumpărării ei de la judecătorul care se face vinovat de emiterea deciziei de restituire. Este ciudat cum abia acum un politician constată cum se duc pe apa Sâmbetei valorile de patrimoniu ale ţării, beneficiind de concursul nemijlocit al ignoranţei, prostiei, incompetenţei şi corupţiei unor judecători. Nu ştiu dacă este chiar cazul Cuminţeniei Pământului, dar au fost atât de multe situaţiile în care după 1989 tot felul de pretinşi moştenitori au dobândit bunuri culturale mobile şi imobile în mod necuvenit, încât nu m-aş mira, deloc, să ne aflăm în faţa unui caz similar. Numai că reacţia primului ministru vine cam târziu, după ce a apărut deja o presiune publică la adresa Guvernului pentru exercitarea dreptului de preempţiune al statului. Sunt unii care, în ton cu aceeaşi prostie care pare să ne sufoce ca naţie, spun că 20 de milioane ar fi mult pentru o sculptură cum este Cuminţenia Pământului. I-aş trimite pe aceştia să întrebe la Christie’s, în New York, cum a fost posibilă vinderea unui simplu studiu în ghips al Sărutului cu 5,4 milioane euro, cu doar şase luni în urmă… Din păcate, cu asemenea atitudini nu m-ar mira să pierdem Cuminţenia Pământului, aşa cum am pierdut şi Domnişoara Pogany în urmă cu 15 ani.
Până una, alta, pentru că (şi) de bani discutăm aici, nu pot să trec peste faptul că Ministerul Culturii a pierdut, la ultima rectificare, peste 10 milioane de lei, pe motiv că nu a fost capabil să aibă o bună execuţie a bugetului alocat. Se spune că Brâncuşi ar fi zis, acum vreo opt decenii, că ne-a lăsat săraci şi proşti şi că ne-a găsit şi mai săraci şi mai proşti. Probabil că artistul a intuit corect: astea sunt nişte caracteristici care se accentuează cu trecerea timpului.
Autor: VIRGIL ŞTEFAN NIŢULESCUApărut în nr. 488