Dacă acceptăm o formă oarecare de sinonimie între a posta şi a scrie pe blog sau pe facebook, fie şi pentru a adnota o fotografie sau o pictogramă, ajungem la concluzia că tandemul poză+scris a devenit pentru foarte, pentru extrem de mulţi oameni o formă zilnică de expunere şi o nevoie care, de la un punct încolo, bate înspre tandemul nevroză-terapie. A-ţi crea un spaţiu (gen ecran sau ghişeu) de unde adapi cu regularitate publicul însetat de persoana şi de realizările tale pare, şi în bună măsură este, un fapt benign, util în reţeaua socială şi chiar moral – câtă vreme a te expune înseamnă şi a te pune la dispoziţia altora, a fi la îndemână. Problema este că, de la un punct încolo, dedesubtul acestor forme de expunere nu mai rămâne decât o nevoie acută de cult al personalităţii, unde a fi frecventat înseamnă a fi confirmat, urmat, adulat. În jurul oricărui postator sau jurnalist de blog se formează automat un inel de curteni cu rolul de a-l întreţine pe titular (a se citi: stăpân), de a-i îndepărta pe eventualii agresori sau de a-i educa pe noii adepţi. E înduioşător să constaţi cu câtă maiestate păstoreşte titularul contului sau al blogului peste turma sa de fideli şi cât de acerbi sunt aceştia când la orizont se arată elemente duşmănoase sau cât de cât critice la adresa titularului. Şi titularul, şi adepţii lui întreţin un domeniu idilic, fantast, o lume posibilă plină de graţie, de unde lipseşte buruiana şi unde tocana are parfum zeiesc. Forma de expunere predilectă – de la autoportrete şi selfie-uri la selecţia generală a informaţiei – e extrem de estetizată, stilizată, blurată, voalată, puricată la maximum, încât să nu denote nimic reprobabil, niciun rid neasumat, nicio cută necălcată, care să demaşte indolenţa, gustul sau preocupările posibil îndoielnice ale posesorului de blog sau de cont. Acribia cu care postatorul îşi filtrează materialele – mai ales dacă sunt video sau foto, căci flatarea plastică, vizuală pare mai presus de orice – e din aceeaşi familie cu cenzura cerută de cultul personalităţii: ea nu urmăreşte să informeze, ci să frapeze cohorta de admiratori. Orice zi trecută fără a mai smulge un suspin de adoraţie din pieptul fidelilor sau de adeziune din partea pair-ilor e o zi irosită. Că se tinde, în această formă de confesie reţelistă, spre genul înalt, se vede în mai toate postările artiştilor. Pentru dumnealor, fiecare zi, fiecare ceas sunt o operă de artă; raza de soare căzută pe un colţ de carte, funigelul agăţat de o bancă, în parc, trebuie captate rapid în teşchereaua smartfonului şi împărtăşite, fireşte după o toaletare/ selecţie intensă, care să redea cea mai cool perspectivă. Wall-urile literaţilor trepidează borgesian în jurul Cărţii, zumzăie de lansări, conferinţe, afişe, colocvii, link-uri şi coperte de cărţi „care merită“. Un labirint de unde, ici-colo, mai răzbate şi câte o preocupare extracuriculară – film, muzică, arte plastice –, dar neapărat în genul înalt, rafinat, sau de mix (chiar trash) ţinut cu măiestrie sub control. Când îţi dă poza sarmalelor făcute de Crăciun, literatul sau literata are grijă să nu prindă în obiectiv şi tăietura muşamalei, plasticul farfuriei sau furculiţa ştirbă; dacă apare cumva în cadru furculiţa ştirbă, ştii că e vorba numai de kitsch supravegheat, de manifest avangardist ori de retorică a revoltei.
Autor: TEODORA DUMITRUApărut în nr. 474