Refacând traiectoria nu neaparat eroica, nu neaparat exceptionala, ba uneori chiar monotona, aproape banala, a unui om (totusi) insemnat, biograful isi reconsidera propria existenta, raportând-o la cea pe care o nareaza. Cititorul biografiei, la rândul sau, stabileste o legatura intre biograf si personajul sau. Treptat, in memoria lui, cele doua nume se cheama si se evoca reciproc. Ori de câte ori vorbim, de pilda, despre Malraux, numele biografului sau Jean Lacouture si cartea acestuia „Malraux, une vie dans le siècle“ ne vin in minte tot atât de firesc precum „Conditia umana“, „Muzeul imaginar“ sau „Antimemoriile“.
Corespondenta, jurnalele, marturiile din arhive ori din memoria contemporanilor sunt „incalzite“ de suflul epic al celui care le cerceteaza, le interpreteaza si le ordoneaza. Mai mult, intuitia si imaginatia biografului umplu spatiile goale, caci intotdeauna sunt si vor fi spatii goale in arhive, in jurnale, in amintirile contemporanilor, inclusiv in biografiile scrise de altii. Altfel spus, biograful este si scriitor, adica un „povestitor de fapte“, reale sau imaginare, ca si romancierul. „Viata lui Mihai Eminescu“ si „Viata lui Ion Creanga“ de G. Calinescu sunt, in aceasta privinta, exemplele supreme din cultura româneasca. Despre „Turgheniev“ al romancierului si biografului Henri Troyat (autorul faimoaselor biografii consacrate unor mari scriitori – Puskin, Lermontov, Gogol, Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Gorki, Flaubert, Maupassant – dar si unor figuri emblematice ale istoriei universale: Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare, Ecaterina a II-a), Jean Bernard, membru al Academiei Franceze afirma fara echivoc: „…Henri Troyat a scris de fapt un splendid roman… Un roman in care se intâlnesc marii scriitori rusi si francezi ai epocii, peisaje de vis din Rusia si Franta, unde este prezentat Turgheniev, visatorul de geniu“.
Un alt exemplu, la fel de elocvent, il constituie „Joseph Fouché“ al lui Stefan Zweig, carte pentru care acesta si-a luat materialul necesar, cum insusi a marturisit, din „documentata biografie de Louis Medelin“, Zweig asumându-si „doar“ misiunea de a realiza „portretul unui om politic“, al unui „noncaracter“ si de a deslusi ceva din „taina puterii“. Si intr-adevar, finetea psihologului, eruditia istoricului si forta de expresie a prozatorului cu o extraordinara imaginatie a ideilor concura deopotriva la atingerea cu brio a scopului propus. A rezultat un portret viu, credibil, profund revelator. Iata-l pe legendarul personaj in momentul intrarii in scena politica, la inceputul ascensiunii sale: „Joseph Fouché are treizeci si doi de ani când este ales deputat. Nu este nici pe departe un barbat frumos. Are un trup desirat, aproape fantomatic de uscativ, un obraz tras si osos, cu trasaturi colturoase, de o urâtenie dezagreabila. Nasul incisiv, incisive si subtiri buzele, permanent impreunate, reci ca de peste, ochii acoperiti de niste pleoape grele, somnoroase, cenusii ca de pisica, pupilele asemanatoare unor bile de sticla. Totul in acest chip, totul la acest barbat este lipsit de suficienta substanta vitala: arata ca un om vazut la lumina lampii de gaz, livid si verzui. Nici urma de stralucire in ochi, nici urma de senzualitate in miscari, nici urma de vigoare in voce. Parul rar in suvite, sprâncenele roscate si abia vizibile, obrajii pamântii… Acest barbat tenace si cu o putere de munca nemaivazuta da, intotdeauna, impresia unui om obosit, unui om suferind, unui convalescent“.
Ne putem imagina, cei care citim astazi cartea lui Stefan Zweig, ca o asemenea „aratare“, livida, suferinda, il domina pe Napoleon si ii aparea lui Balzac ca „un geniu singular“?! Ei bine, ne imaginam sau nu, acesta este purul adevar istoric. Un adevar si un mit pe care scriitorul Stefan Zweig, romancier si autor de eseuri literare si de filosofie a istoriei le potenteaza. Caci marii biografi, daca sunt si mari scriitori, ca Zweig, Troyat ori G. Calinescu, insufla mitului o noua vitalitate sau chiar il reintemeiaza. Altminteri, de ce ar mai scrie biografie, adica romanul vietii si operei unui om? In cartile despre Fouché, Maria Antoaneta, Balzac, Dostoievski, Dickens etc., Stefan Zweig (1881-1942) este – precum G. Calinescu sau Henri Troyat – si romancier. In treacat fie spus, biografiilor scrise de cei trei li se potriveste si ceea ce G. Calinescu credea ca trebuie sa fie istoria literara!: „stiinta inefabila si sinteza epica“. Dar sa nu uit de latura psihologica a portretului pe care Zweig i-l face lui Fouche, as zice un portret pentru eternitate:
„Raceala sângelui e geniul propriu-zis al lui Fouché. Corpul nu-l frâneaza si nu-l antreneaza, ca si cum nu ar fi de fata la toate temerarele jocuri ale spiritului. Sângele, simturile, sufletul, toate aceste elemente tulburânde ale simtirii unui om adevarat nu participa vreodata cu ceva la jocul acestui tainic cavaler al riscului, a carui intreaga pasiune este impinsa in sus, in creier. Caci birocratul sec iubeste, in mod vicios, aventura si pasiunea sa este intriga. Dar nu o poate epuiza si gusta decât prin spirit si nimic nu ascunde mai genial si mai bine teribila bucurie pe care i-o provoaca uneltirile, complicatiile, decât comportarea cumpatata de functionar constiincios si integru a carui masca o va purta de-a lungul intregii sale vieti. Sa urzeasca indaratul unor dosare si registre, sa loveasca mortal prin surprindere si nevazut – iata care este tactica sa. Trebuie sa patrunzi adânc in istorie ca sa poti remarca macar prezenta lui in jocul revolutiei si in conul de lumina legendara raspândita de Napoleon, o prezenta aparent modesta si subalterna, in realitate insa atotcuprinzatoare si modelatoare de epoca. Timp de o viata, el paseste in umbra, trecând insa peste trei generatii. Patrocle a cazut demult; de asemenea, Hector, in timp ce Ulise, cel fecund in siretlicuri, traieste. Talentul sau intrece geniul, sângele sau rece triumfa asupra tuturor pasiunilor“.
Calinescu postula ca biografia artistului incepe „nu cu anul nasterii, ci cu anul mortii“. Am putea spune acelasi lucru despre oricare om de seama. El poate deveni subiect de biografie numai intrucât „traieste post-mortem“. Mai presus de date, evenimente, marturii, documente privind viata eroului sau, mai presus chiar decât faptele sau opera acestuia, biograful din stirpea rara a celor amintiti aici descopera si apoi transpune in „povestea“ pe care o scrie ceea ce se afla si dincolo de ele, adica in lumina si umbra legendei. Marile biografii sunt creatii, sunt naratiuni mai mult ori mai putin nonfictive. Biograful este un Homer chiar si atunci când eroul sau nu e un Ulise. In fond, Hector poate fi un personaj la fel de fecund in proiectia mitului, a povestii…
Aceste rememorari fugare imi sunt prilejuite de aparitia la Editura Litera International a unei biografii monumentale: „Gabriel Garcia Márquez. O viata“, de Gerald Martin, scriitor, traducator reputat, profesor de limbi moderne la Universitatea din Pittsburg, specialist in studii caraibiene la Universitatea London Metropolitan, presedinte al Institutului International de Literatura Ibero-Americana din S.U.A. Pe la jumatatea lecturii cartii englezului, o naratiune marcata fecund de realismul magic al operei autorului „Veacului de singuratate“, de mitologia fabuloasei lumi latino-americane, m-am simtit cuprins de o angoasa de tipul celei pe care marturisea ca a trait-o Márquez insusi, pe când citea un mare roman. Ii era teama, isi amintea el, sa nu moara inainte de-a ajunge la finalul povestii…
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 250