Bilanţuri de Mondiale

Pe vremea copilăriei mele, aveam o vorbă energizantă când jucam fotbal în curtea şcolii. A da „gol ca la Mondiale“ era forma supremă de umilire a adversarului. Să ţii mingea la picior din poartă în poartă, să-i iei pe toţi la treabă, să ajungi ca Marcel Răducanu în faţa portarului şi apoi să te întorci în dribling la centrul terenului şi, eventual, să marchezi din întoarcere cu stângul. Asta îşi dorea orice băiat. Când intra mingea la pânza de păianjen, în locul unde se întâlneau ţânţarul şi musca, îţi scoteai tricoul din nailon, având numele lui Weah, Ronaldo sau Zidane, şi te lăudai cât ţinea postul. Am rămas cu golurile adolescenţei mele, cu execuţiile de la Mondialul din 2002, marcate de Ronaldinho, Roberto Carlos, Dario Rodriguez, Diego Forlan, Mendieta, Edmilson. Rămâneau golurile brazilienilor pe atunci. Şontorogit de operaţii, mai mult decât de lovituri, Ronaldo – Il Fenomeno – ieşea golgheter. Azi, în 2014, nu ştiu care sunt jucătorii din Seleçao, deşi prin iarnă-primăvară pariasem pe victoria lor.
Dar nici „boabele“ turneului tocmai mântuit nu prea mi-au rămas în memorie. Majoritatea sunt din grupe: plonjonul lui van Persie, executat ca un morun după lostriţă, în prima repriză împotriva Spaniei, cursa lui Robben din aceeaşi partidă, în stilul băţos practicat de sprinterul Michael Johnson (cu San Iker sărind ca un cotoi la bucătura care nu i se cuvenea – mingea), balistica lui Tim Cahill împotriva Olandei. Puştiulică James Rodriguez, cu pendula aruncată în plasa Uruguayului, e preferatul meu. V-am mai spus. Îl ştiu de când era bun doar în jocurile pe computer. Cu el am nimerit o predicţie. A câştigat gheata de aur a competiţiei: şase „cocoşei“. Altă profeţie de care mă bucur îl vizează pe Miroslav Klose. A devenit cel mai bun marcator din istoria Mondialelor: şaisprezece toamne târzii. Eu l-aş lua în lotul pentru 2018, ţinându-l pe post de trofeu-talisman al echipei. Câte 15 minute în grupe ar face faţă. Sau l-aş introduce dacă ar avea Germania un penalti. La un moment dat, Carlo Ancelotti l-a ţinut pe Pirlo o lună pe banca de rezerve la AC Milan. Era minutul 27, intra Andrea, bătea lovitura liberă sau lovitura de la 11 metri şi intra mingea în poartă.
Asemănător a procedat şi Louis van Gaal împotriva Costa Ricăi, schimbându-l pe portarul titular cu Tim Krul, înainte de fluierul de final al arbitrului. Din păcate, Krul a făcut istorie prea devreme, în sferturi. Ar fi fost cu adevărat armă secretă măcar pentru semifinala cu Argentina. Şi uite aşa, mi-au stricat argentinienii pronosticul cu batavii în finală. Pe portarul titular al Olandei nu-l menţionez, fiindcă nu s-a distins. Rezerva lui, Tim Krul, deşi n-a prins decât un minut, a intervenit decisiv în afara timpului regulamentar. E aici un paradox. Meciurile terminate la egalitate după 120 de minute sunt consemnate ca indecise în statistici. Practic, nu există o legătură directă între palmares şi rezultate. Cu trei egaluri poţi trece de grupe, iar din optimi să nu câştigi niciun meci, dar să cucereşti Cupa Mondială la penaltiuri.
Dacă studiem statistica partidelor din fazele eliminatorii, observăm că regina competiţiei – Germania – a ajuns de două ori în prelungiri (Algeria şi Argentina). Dar a şi contribuit ca Brazilia să ajungă echipa cu cea mai slabă apărare. Elevii lui Felipao au primit 14 note de plată. Trebuie ţinut minte acest aspect, pentru că se află în relaţie cu labilitatea lor psihică. Boceau David Luiz şi Neymar în optimile cu Chile de parcă îi duseseră cu forţa la vaccinare. Se văicăreau ca la dispariţia lui Stalin. Presiunea economică, patriotică şi fotbalistică i-a decimat. Fiecare jucător avea un pitic în cârcă. Iar Hulk se îmbrăcase în ţinuta lui Iron Man. Acceleraţia gravitaţională i-a apăsat de parcã săpau tranşee în iarbă. S-a dus mitul că orice mare echipă de club are cel puţin un brazilian redutabil. Preţurile de transfer se vor diminua precum kilogramul de porumb în an mănos. Poate e blestemul sumei irosite de Barcelona pentru Neymar. Acum, catalanii l-au adus pe antropofagul Luis Suárez, pe circa 80 de milioane de euro. La casele de pariuri, Messi figurează ca a patra potenţială victimă a caninilor din gura atacantului. Gluma mea de pe la începutul Mondialului are totuşi o bază speculativă. Cu 80 de milioane luam patru zmei. Un fundaş central, pe Mangala de la FC Porto, îl ţineam pe Cesc Fàbregas la mijloc, dădeam un bănuţ pentru un fundaş stânga cu picior tare şi tenacitate în mersul cu plugul pe bandă (să sară cu oferta pentru Rojo de la Sporting Lisabona) şi un atacant mai puţin individualist, care să pună latul de la 6 metri – Emmanuel Rivière (AS Monaco). Dar virăm în conturi sume-fantomă, cu bonusuri de performanţă, procente din vânzarea tricourilor, meciuri jucate etc. şi se accidentează nen’to Luis vreo trei luni, pierde sezonul de toamnă, şi Barcelona caută un înlocuitor. Dă şi pe acela 15 milioane, evoluează în trei meciuri 41 de minute în total, şi apare iar Messi atacant central, cu Iniesta improvizaţie pe stânga şi Pedro ca să completeze tridentul lui Neptun.
Pe scurt, după Mondiale nu a explodat niciun jucător, cu excepţia lui James Rodriguez şi, parţial, a lui Rojo. Transferurile de marcă se parafaseră pe durata turneului din Brazilia. Toni Kroos la Real Madrid, pe 25 de milioane de aplauze, mi se pare o nouă manevră a lui Guardiola, care, de când a preluat pe Bayern München, face mutări în duşmănie. Îl suspectez că-i sabotează pe germani din interior, sperând ca Barcelona să câştige Champions League. Cred că, dacă Man United plusează cu şapte milioane de sticle de şampanie, îi dă drumul lui Robben. Eu îi propun lui Lavezzi să-l ceară la PSG pe Cassano. Aşa ar fi doi imprevizibili şi zăbăuci. Din câte am citit, în Argentina nr. 22 îl simbolizează pe Pãcală al nostru. S-au remarcat însă portarii. Mexicanul Ochoa aşteaptă peştele cel mare. Chilianul Claudio Bravo merge la Barcelona, să-l concureze pe Marc Ter Stegen. Columbianul Faryd Mondragón (43 de ani) a doborât record de vârstă deţinut de camerunezul Roger Milla din 1990. Argentinianul Sergio Romero nici nu mai ştie de ce echipă ţine. După ce, în 2001, i s-a amputat degetul mic de la piciorul drept, portarul s-a pregătit exemplar la echipele de artilerişti. Numai Ferenc Puskàs şi Eusebia trimiteau mingea mai departe decât el. Tim Krul, decisiv aşa cum am menţionat. Despre costaricanul Kaylor Navas se zvoneşte, în clipa când scriu, că a ajuns la Bayern München, acolo unde tronează Manuel Neuer, cel care a adus jumătate din titlul Germaniei. Deşi gigantic, predecesorul său, Oliver Kahn, nu a adus niciun titlu european sau mondial pentru Die Mannschaft.
Naţionala germană nu s-a numărat niciodată printre preferatele mele. Însă, după ce au ajuns în finală în 2002 şi au învins în finala mică a ediţiilor din 2006 şi 2010, îi felicit. Au jucat constant, puţin peste nota generală a celorlalte concurente. Siguranţa şi statornicia i-au avantajat. Neuer a făcut, în opinia mea, 50% din rezultate. A fost cel mai mobil fundaş central al echipei. De aceea, sistemul de joc practicat a arătat în felul următor: 1-3-3-3-1. Deşi fundaş dreapta şi, la nevoie, pe partea opusă, Philipp Lahm a stat la închidere, alături de Schweinsteiger şi de Khedira/ Kramer. Pe linia de fund rămâneau Hummels, Boateng şi Höwedes. În spatele vârfului erau plasaţi Kroos (dese rocade cu Schweinsteiger), Özil şi Müller, iar dacă ultimul avansa în locul lui Klose, atunci veneau André Schürrle sau Mario Götze. Structurarea echipei după modelul de mai sus a fost impusă de Guardiola, când a sosit la Bayern München. Joachim Löw a făcut-o câştigătoare. E şi el un fel de Vicente del Bosque. Întreţine atmosfera, învaţă în permanenţă meserie, nu intră în conflicte cu jucătorii. Conduce naţionala din 2006. Ce mai poate face? Să învingă în 2016, la Europene. Nu are cine să-i ia locul, nici dacă Germania nu s-ar califica acolo. În Brazilia, permutările nemţilor au fost previzibile. Dar fazele de joc au arătat dezinvoltură şi detaşare faţă de miză. Veselească-se! Eu tot cu Belgia şi Olanda ţin la următorul Mondial. Nu mai există fotbal, nu mai există antrenori. Iar un fotbal fără antrenori lasă impresia falsă că jucătorii rezolvă pe cont propriu meciurile. Merge o dată, de două ori. Tiki-taka.
Cupa Mondială e istorie. Nimeni n-o s-o pomenească. Nu contează în lupta pentru Balonul de Aur. Tot CR7 şi Messi îşi dispută distincţia. Cupa Mondială se desfăşoară din patru în patru ani pentru a marca abenţa de anvergură. Evenimentul trebuie bifat, dă bine. E necesar, dar nu indispensabil.