1. Ce fel de raţionamente pot trece prin mintea unui câine care a studiat cele şapte arte liberale
După cum se ştie, stoicii au propus cinci scheme de inferenţă, pe care le-au numit indemonstrabile (modus ponens, modus tollens etc.). Una dintre scheme este atribuită lui Chrysippos şi este formulată în chipul următor: „Dacă primul, atunci primul; dar primul; prin urmare, primul“. O variantă a acestei scheme e şi mai spectaculoasă: „Dacă primul, atunci, primul; dacă nu primul, atunci primul; prin urmare, primul“.
Sextus Empiricus, în prima carte din Schiţe Pyrrhoniene relatează că Chrysippos însuşi ar fi spus că una din schemele sale inferenţiale (a cincea) este proprie până şi câinilor de vânătoare.
Reproduc fragmentul din Sextus: „După Chrisippos, care cel mai mult se războieşte cu animalele necugetătoare, câinele participă şi la mult lăudata dialectică. În adevăr, filosoful pomenit acum spune despre câine că acesta ajunge la a cincea formă şde inferenţăţ, când – după ce se află la o trifurcaţie de drumuri, mirosind două din ele pe care nu a apucat-o vânatul – o porneşte fără zăbavă pe al treilea drum, fără a mai mirosi urmele.
În mod virtual, zice bătrânul şfilosofţ, câinele face iscusitul raţionament: „Vânatul a luat-o sau pe acest drum, sau pe acesta, sau pe acesta. Dar el n-a luat-o nici pe acesta, nici pe acesta. Deci a luat-o pe acest şal treileaţ drum“. Pornind de la citatul din Sextus Empiricus, poetul Şerban Foarţă îl re-scrie în felul de mai jos (în Despre poem ca „tertium datur“):
„Ajuns la ultima arteră a trifurcaţiei forestiere, ogarul îşi aduce-aminte că-l studiase pe Chrysipp: ‘Dacă nu asta, nici ailaltă, atunci a treia’-şi zice el; şi se repede fără-nconjur, nici prealabilă olfacţie, de-a lungul albiei de nisip // a unui curs precar de apă, pe urmele unui vânat ce nu e, deocamdată, alta decât proiectul sau ficţiunea nărilor sale, – fără chip, // nici nume, – adică definiţie: o dezirabilă fantasmă de aer parfumat, fantomă (care precede!), arhetip // la fel de gol ca un vocabul…, un soi de nisus olfactivus ş. c. l., – nu altminteri decât, la capătul peniţei alimentate dintr-un şip // de mohorât cristal, poemul, – ieşit pe brânci, însă cu bine, din stoica alternativă a triviei verzi a lui Chrysipp“ (cf. Dilema veche, an III, 14-20 aprilie 2006, nr.116, p.6).
Putem formaliza inferenţa canină astfel: (a v b v c)&(-a &-b)?c.
E corect oare?
Referinţe:
Sextus Empiricus, Opere filosofice I, traducere de Aram M. Frenkian, Bucureşti: Editura Academiei, 1965, p.31.
2. Măgarul lui Buridan
„Omnis homo est animal;
asinus est animal;
ergo asinus est homo“. Toată lumea filosofică îl cunoaşte bine: mă refer, desigur, la măgarul lui Buridan. Jean Buridan (1300-1361) a fost profesor de filosofie şi logică la Universitatea din Paris. Pe seama lui circulă o seamă de legende pe cât de pitoreşti, tot pe atâta de puţin credibile: că a fost unul dintre amanţii reginei Franţei şi că, pentru acest cuvios motiv, a fost pus într-un sac şi aruncat în Sena, că a fost izgonit din Paris şi că a întemeiat Universitatea din Vienne etc. etc. Nimic nu s-a dovedit, la un examen sumar, a fi adevărat. Viaţa lui Buridan rămâne, astfel, sub vălul fanteziilor.
Dar suprema invenţie pusă pe seama venerabilului profesor este însuşi măgarul (zis al lui Buridan). Exegeţii care au cercetatat lucrările filosofului nu au dat de urma lui. Arthur Schopenhauer a căutat să identifice pasajul şi nu a avut succes. Scrie: „Eu însumi deţin o ediţie din Sophismata…, în care am căutat <fabula măgarului> de multe ori şi în van, deşi măgarii apar ca exemple şi ilustraţii la aproape fiecare pagină <din această lucrare>“. Întreaga poveste pare, mai degrabă, o confecţie a adversarilor lui Buridan.
Ce semnifică însă sintagma „asinus Buridani“? E vorba, în definitiv, de un mic apolog, menit a arăta că un ins aflat între două „tentaţii“ perfect similare nu se poate hotărî să opteze (oricât ar voi) pentru nici o variantă. Liberul său arbitru înţepeneşte! Aşezat de stăpân în faţa a două grămezi egale de paie, măgarul nu se va hotărî să aleagă nici una şi va muri, pur şi simplu, de foame.
Buridan ar argumenta în acest chip faptul că voinţa nu e în stare prin ea însăşi să facă alegeri, dar e constrînsă de raţiune să decidă. Când raţiunea nu găseşte un câştig (sau o pierdere), voinţa rămîne în stare de somnolenţă. Din această pricină, Buridan e convins că măgarul lui va avea un sfârşit tragic.
De-a lungul timpului, fabula a rămas aceeaşi, dar şi-a schimbat în cîteva rânduri eroii: Aristotel a vorbit de un câine, Buridan însuşi a vorbit de un pelerin care doreşte să ajungă la Avignon şi, aflat la o răscruce, nu se poate decide pentru nici unul din drumurile care duc acolo: prin Lyons sau prin Dun-le-Roy; se poate vorbi, în sfârşit, de un bărbat care se confruntă cu frumuseţea terifiantă a două surori gemene, „indiscernabile“ (cu termenul lui Leibniz), şi care rămâne pentru totdeauna burlac, tocmai din pricina şovăielilor sale…
Putem conchide că măgarul (fie el şi al lui Buridan) a fost, este şi va fi un nobil reprezentant al filosofiei…
3. Etica lui Spinoza, păianjenul şi musca
Se poate prezenta o doctrină filosofică austeră, precum aceea a lui Baruch Spinoza (1632-1677), prin intermediul exemplelor pe care le oferă gânditorul in Etica? Ariel Suhamy arată, în volumul intitulat Spinoza par les bêtes, că se poate.
El face un catalog al exemplelor folosite de Spinoza pentru a-şi ilustra opiniile. Suhamy obţine în acest chip un adevărat bestiariu medieval, din care nu lipsesc himera, calul înaripat, şarpele, sirena, musca infinită, viermele din sânge, măgarul, câinele stelar sau păianjenul etc.
Când un asemenea volum dispune de ilustraţiile unui desenator iscusit, precum Alia Daval, rezultă o carte nu doar amuzantă, dar şi folositoare. Căci puţini îndrăznesc astăzi să urmărească argumentele şi propoziţiile lui Spinoza. Ariel Suhamy descoperă astfel o modalitate inedită de a studia gândirea unuia dintre filosofii cei mai dificili ai modernităţii.
Pentru edificare, voi oferi câteva fragmente din prezentarea volumului oferită de însuşi autorul lui:
„Avem despre Spinoza imaginea unui filosof cu perucă, cu aparatul lui greoi de teoreme şi demonstraţii. Aceasta înseamnă a neglija unul din aspectele esenţiale ale metodei sale: ilustraţia şexemplulţ. Această introducere <în filosofia lui Spinoza> se sprijină doar pe exemplele sale animaliere, care străbat o operă mai pitorească decât ne imaginăm. Obiectivul spinozismului este de a aşeza din nou omul în cadrul naturii, alături de păianjen, de cal, de peşti. Şi de a-l smulge din iluziile sale că are nevoie de o metamorfoză: şoarecele nu e obligat de nimeni să acţioneze după legile firii leului, omul nu se poate transforma în fiară sau în zeu. De a-l iniţia în sfârşit în ştiinţa adevăratelor mutaţii, acelea care duc la fericirea eternă. Dar raţiunea nu îl poate împinge spre acest scop fără ajutorul şi susţinerea imaginilor. Prin urmare, acest bestiariu – care urmează ordinea Eticii – se roteşte în jurul omului…“.
„La prima vedere, în sistemul lui Spinoza, firea şi condiţia omului nu sunt foarte departe de acelea ale animalelor. Una din afirmaţiile sale faimoase constă în negarea voinţei libere a omului. Omul nu e „un imperiu într-un imperiu“ (Etica III, prefaţă), el e o parte a Naturii, şi e supus, ca orice altă fiinţă, unei necesităţi absolute, fiind determinat de legile firii. „Am spus că numai acel lucru e liber, care există şi se manifestă prin necesitatea propriei sale naturi… Înţelegi, aşadar, că nu pot să plasez libertatea în libera decizie şa omuluiţ, ci în necesitatea liberă“ (Scrisoarea 58).
Această afirmaţie a uimit profund pe mulţi dintre contemporanii săi, care au ripostat în felul următor: dacă lucrurile ar sta astfel, nu ar mai fi nici o diferenţă între om şi animale. Câtuşi de puţin, a replicat Spinoza. Există o mare deosebire între om şi, să zicem, un şobolan, un porumbel sau o albină. Departe de a reduce omul la animal, Spinoza pretinde că ameninţarea cea mai redutabilă a omului vine din dorinţa de a imita animalele. Pentru a da un exemplu, iată cum explică Spinoza păcatul lui Adam: crezând că este precum animalele, Adam a început să le imite simţămintele, în loc să imite afectele bărbatului (sau femeii) şi să-şi păstreze deplina libertate.
Şi despoţii de orice fel ţintesc mereu să-şi transforme supuşii în fiare sau automate: în acest chip ei repetă păcatul lui Adam. Dar pentru că firea animalelor e profund diferită de a oamenilor, o fiinţă umană nu poate încerca să le imite fără a-şi pierde însăşi natura, adică, libertatea. Ilustraţiile de bestiariu ale lui Spinoza sunt, prin urmare, destul de echivoce.
Pe de o parte, el le foloseşte ca exemple ca să ne facă să înţelegem că omul, ca şi fiarele, este o parte a Naturii şi că libera voinţă (şi liberul arbitru) sunt doar o iluzie. Nu suntem mai liberi decât o albină sau un asin. Dar, pe de altă parte, el pretinde că animalele nu sunt întocmai oamenilor (natura lor fiind diferită) şi, în consecinţă, pentru acest motiv, ele nu pot fi luate drept model. O atare credinţă e destul de periculoasă pentru ideea de libertate şi, mai ales, pentru însăşi libertatea noastră politică. Ştim bine că Spinoza e fost unul dintre marii apărători ai toleranţei“.
Ariel Suhamy & <ill. de> Alia
Daval, Spinoza par les bêtes, <Paris>: Ollendorff & Desseins, 2008, 160p.