Anul trecut pe aceasta vreme o întrebare dadea neliniste comunitatii cinematografice festivaliere: „Va fi prelungit mandatul directorului Mostrei, Marco Müller, la capatul celor opt ani?“.
Tensiunile dintre acesta si presedintele Biennalei, Paolo Barrata, desi nu s-au transformat niciodata în rufe spalate în public, nu erau un secret. Mai circula cu intensitate un supliment interogativ: „Oare se va adeveri zvonul potrivit caruia Müller ar urma sa preia conducerea festivalului rival, cel de la Roma?“. Raspunsul nu a întârziat prea mult. Fostul director de la Venetia a fost eliberat din functie si, spre mirarea naivilor, a acceptat sa ia frâiele din mâna fostilor adversari. În politica, asta se numeste „traseism“. Când vine vorba despre cinema, tinut mai nobil, cuvântul pare prea urât. În orice caz, Baratta a tinut sa declare de la bun început: „Müller va gresi daca va avea de gând sa faca concurenta Venetiei“. Deocamdata, omul nu a dovedit asta, ba chiar a schimbat datele manifestarii din capitala Italiei, pentru a le îndeparta de traditia Mostrei, fixate la sfârsitul lui august si prima saptamâna din septembrie. Ce va fi mai departe, vom vedea. Festivalul de la Venetia cel mai vechi din Europa, a fost mai întotdeauna unul cu probleme, data fiind apartenenta sa la marea Biennala, ceea ce implica o subordonare în plus, dincolo de cea ministeriala si o inevitabila lupta pentru putere. Cannes-ul pare scutit de astfel de supuneri birocratice. Alberto Barbera (61 de ani), noul si previzibilul înlocuitor al lui Marco Müller, nu pune piciorul pentru prima oara, ca director, în laguna. Fostul critic de film, director al unuia dintre cele mai frumoase muzee de cinema din lume, cel din Torino, a mai condus Mostra între anii 1998 si 2002, când a fost demis înainte de termen de catre ministrul Culturii de atunci, Giuliani Urbani. Dupa cum se vede, daca nu e unul (directorul Biennalei) e altul (ministrul). Imixtiunea lor influenteaza soarta festivalului. Pâna la proba contrarie, Barbera pare a se bucura de sustinerea ambelor oficialitati. Presa nationala a gasit si un nume noului cuplu, B&B. Piemontezul nu a revenit pentru a da peste cap regulile unei manifestari cum este cea de la Venetia care, spunea el în mai, la Cannes, „are o linie directoriala desenata de festivalul însusi, de istoria si amploarea sa. Mostra are obligatii ce se perpetueaza de la un an la altul: filme mari, opere de vârf, dar si altele destinate marelui public, descoperiri. Singura dificultate este gasirea unui just echilibru“. În ajunul inaugurarii celei de a 69-a editii, Barbera a fost mai direct si mai nuantat. Într-unul dintre multele interviuri acordate în ultimul timp, cel din revista „Look“, numea drept „principala functie a unui festival aceea de a alege ceea ce poate si trebuie sa vada din masa uriasa si oarba a productiei mondiale. Aici se impune un comentariu si nu este unul marginal. El se identifica exact cu una dintre ratiunile care m-au împins sa ma întorc în slujba Venetiei si anume îndreptarea privirii catre o alta directie. Ma refer la posibila îngradire a libertatii directorilor de festival de a alege, data fiind greutatea crescânda pe care marketingul, responsabilii companiilor Majors si agentii de vânzari o au, în raport cu destinul unui film, cu modalitatile promotionale, cu parcursul lansarii si al premierelor. Se tinde, progresiv, a nu se tine seama de întâlnirile fixate de un festival, fie ignorându-le, fie evitându-le. Dar festivalurile nu se pot limita a fi doar un spatiu al unor alegeri oculte. Ele trebuie sa-si regândeasca propriul rol, în functie de schimbarile ce au loc în industria culturala. Venetia, care în raport cu alte festivaluri a cunoscut mai putine schimbari, este pe cale de a se echipa în vederea unor mutatii semnificative, înnoindu-si profund propriile structuri, într-un proiect de refacere ce va cuprinde, în urmatorii doi sau trei ani, toate edificiile, salile de proiectie, spatiile de primire si infrastructurile logistice, ramase aceleasi de prea multa vreme“. În aceasta privinta, asa cum am scris, de-a lungul timpului, si în alte relatari de la Venetia, Mostra are un serios handicap fata de celelalte mari festivaluri si anume absenta unui adevarat Palat, cu mai multe sali si alte dotari specifice. Cel vechi a devenit prea strâmt, are o singur spatiu de proiectie, Sala Grande, în care au loc toate spectacolele festive. Restul – în Casino-ul alaturat, vechi si el, si în alte doua sali ridicate sub forma de corturi uriase, cu peste o mie de locuri: una, Darsena, în vecinatatea debarcaderului, alta, Palabiennale, mult în afara perimetrului festivalier. Ghinionul a facut ca, în timpul sapaturilor pentru un autentic Palazzo (Palacinema urma sa se numeasca) ce ar fi trebuit sa fie gata anul trecut, sa se dea peste un strat de azbest care a facut imposibila ridicarea constructiei. În schimb, proiectul falimentar a declansat o batalie politico-financiara, cele 37 de milioane de euro dusi pe apa sâmbetei fiind aruncate în seama diferitelor guvernari. Santierul s-a închis, s-a mascat cu un gard ce urâteste privelistea si se pare ca abia acum s-au gasit solutiile pentru reluarea, la o alta scara, mai modesta, a lucrarilor. Daca vor fi bani, cu ajutorul lui Dumnezeu, peste vreo doi-trei ani se poate spera daca nu în înaltarea Palazzo-ului mult visat, macar în construirea unor alte spatii. Pâna atunci, Barbera nu a stat degeaba. Înca de la numirea sa a încurajat îmbunatatirea a ceea ce exista: anul acesta, Sala Grande, renovata, a capatat un foaier mai încapator prin mutarea micii sali Volpi în corpul Casinoului. Pentru editia viitoare, a 70-a, exista promisiunea potrivit careia Darsena va deveni cea mai frumoasa sala din întregul Lido. Dupa cum se vede, Mostra se „cârpeste“ cum poate, desi cuvântul nu este tocmai potrivit pentru atâta efort si bataie de cap. Ca sa nu mai vorbim de investitii. Daca adaugam ca, începând din acest an, Venetia si-a mai alinat o alta mare suferinta, absenta unui Târg de filme, punct forte al festivalurilor de talia sa, suntem îndreptatiti sa-l privim pe noul director si ca pe un bun gospodar. Si aici s-a descurcat cu ceea ce a avut la îndemâna: a folosit primul etaj al luxosului hotel Excelsior (cel unde este gazduit juriul), aflat peste drum de vechiul Palazzo, pentru început multumindu-se cu o librarie numerica: 50 de locuri unde producatorii îsi pot prezenta întregul line-up, si un business center. Cu logistica pusa cât de cât la punct, Barbera a purces si la ceea ce numea el „îndreptarea privirii catre o alta directie“. A gândit actuala editie si, mai mult ca sigur aceasta va fi linia, ca pe una „mai zvelta si deschisa tinerilor“. Drept care numarul titlurilor admise în competitie a fost redus de la 22 la 15, ceea ce a permis si reluarea lor în câte doua sau chiar trei proiectii. Asta nu înseamna ca toata lumea a apucat sa vada tot ceea ce si-a propus, daca nu a fost vigilenta. Un coleg care a pierdut prima vizionare cu filmul lui Kim Ki-duk „Pieta“, despre care se zvonea ca ar putea fi câstigatorul Leului de Aur, nu a mai prins un loc a doua zi, dupa ce a stat 40 de minute la coada. Sectiunea paralela Orizzonti, corespondenta a ceea ce este la Cannes „Un certain regard“, s-a subtiat si mai mult, de la 58 de filme la 18, iar „În afara competitiei“ a numarat anul acesta cu 5 titluri mai putin, de la 28 la 23. A disparut Controcampo italiano, productiile nationale gasindu-si locul în diferite alte compartimente. Festivalul îsi pierde, astfel, caracterul de uriasa expozitie, tinta înscrisa, de altfel, si pe agenda Cannes-ului. „Festivalul este o batrâna si prestigioasa doamna“, a mai spus Barbera cu un alt prilej, „dar trebuie sa-si mai schimbe pielea“. Autorii nu se bucura, nu e putin lucru sa fii vazut la Venetia, dar criticii, ziaristii, poate. Cunosc bine sentimentul de frustrare când pleci de la un festival fara sa fi vazut cutare sau cutare film, pentru ca tentatiile sunt multe si alergi ca bezmeticul de la o sala la alta. „Venetia se întoarce la a-si asuma fizionomia sa initiala“, a explicat noul director. Ar mai fi ceva: „Alaturi de autorii afirmati si de marile nume, conotatia cea mai semnificativa“ – a continuat Barbera – „are în vedere numarul crescut al cineastilor mai putin cunoscuti si al surprizelor plasate sub bune auspicii; se reafirma, astfel, principiul în numele caruia un festival nu se poate multumi sa fie un loc pentru defilarea celebritatilor“. Cinefil „pur si dur“, directorul este banuit ca nu ar îndragi prea mult starurile si ca nu ar fi dispus sa invite la Lido cohorte de vedete. Eu i-am zis „pur si dur“, dar altii îi spun de-a dreptul „feroce“. Daca ar fi doar aceasta declaratie, si tot am cadea pe gânduri: „Nu sunt sigur ca oamenii chiar mai sunt interesati de staruri. Tara s-a schimbat si nu stiu ce sens mai are toata trecerea aceea pret de 10 minute pe covorul rosu. Traim într-o tara care trebuie sa depaseasca berlusconismul, sa-si recupereze valorile, referintele. Lumea a învatat sa le separe de efemer. Asta nu înseamna sa facem o Mostra austera“. Nici nu a fost. Pur si simplu nu prea exista mult spatiu de manevra, toate festivalurile, cu precadere cele mari, neputându-se lipsi de o cantitate îndestulatoare de glamour. Orice am face, în ecuatia unui festival nu numai filmele îi dau masura, ci si sclipiciurile. Si apoi, sa ai filme cu Robert Redford, cu Pierce Brosnan, cu Joachim Phoenix si sa nu-i inviti… Despre toate, în relatarile viitoare.
Autor: MAGDA MIHAILESCUApărut în nr. 390