Ce ne-a mânat weekend-ul trecut din casă? Semi-maratonul Internaţional? Noaptea Muzeelor? Ziua aniversară a Muzeului Satului? Târgul Meşteşugarilor de la M.ţ.R.? Festivalul Turcesc din Parcul Herăstrău? Romanian Design Week de la Palatul Camerei de Comerţ? Poate niciuna, sau, în funcţie de preferinţe, am optat pentru una din ele, sau poate că, înnebuniţi de oferta generoasă, am alergat cu limba de un cot de la una la alta, făcând un talmeş-balmeş despre care nu putem spune duminică seara decât „bine că s-a isprăvit!” Bucureşteanul ameţit de atâtea oferte de weekend vede începutul săptămânii de lucru ca pe o scăpare şi o liniştire nervoasă. Astfel, şeful pretenţios, secretara înţepată sau colegul îndeobşte enervant devin un adevărat balsam pentru nervii zdruncinaţi de zgomotosul sfârşit de săptămână. Ca să guşti din atmosfera evenimentelor, trebuie, rând pe rând, cu vârf şi apăsat, să consumi felurite năstruşnicii culinare, majoritatea interzise cu desăvârşire de nutriţionist, să bei tot felul de ciudăţenii de diferite grade alcoolice, care te bulversează şi-ţi transformă tâmplele în tobe de fanfară, să asculţi şi, fiindcă tot te simţi bine, să dansezi în ritmuri populare din toate colţurile lumii, să te îneci cu nesaţ de fumul grătarelor, să cumperi tot felul de nimicuri inutile pe post de suveniruri originale, iar noaptea să alergi ca un bezmetic de la un muzeu la altul de parcă ar fi deschise doar atunci. Fără doar şi poate că weekend-ul s-a transformat dintr-un timp plictisitor în care te duceai la soacră şi jucai cu socrul o partidă de table, într-un calvar al activităţilor de divertisment. Slavă Domnului că luni este zi de lucru!
*
Turcii au vrut să-i facă un pustiu de bine poporului român şi să-i aducă aminte în fiecare an ce a pierdut atunci când a renunţat la moda, obiceiurile şi influenţa otomană, pentru a desăvârşi simandicosul proces de europenizare, început în perioada Regulamentului Organic. Aşadar, an de an, la mijlocul lui mai, are loc pe la spatele lui Charles de Gaulle, Festivalul Turcesc, „prilej de cunoaştere pentru participanţi a ospitalităţii turceşti, folclorului, artei vechi şi a lucrului manual tradiţional, petrecând în mod plăcut şi gustând din diferitele bunătăţi din bucătăria turcească” (am citat dintr-un afiş publicitar al evenimentului).
În timp, atitudinea românilor faţă de turci a oscilat între ură şi simpatie, însă întotdeauna am privit către Stambul cu interes. După căderea comunismului, Marele Bazar a părut a fi fereastra românului către civilizaţie. Nici nu ştim cum, peste noapte, ne-am trezit, cu sau fără voia noastră, plonjând în oceanul de stridenţe lucitoare ce se revărsa din Orient, dezvelindu-ne buricele şi umflându-ne pantalonii în timp ce rodeam la guma cu surprize. În plan cultural, românul a părăsit uşor-uşor „cuibul de cioară din salcâm” şi a revoluţionat genul, adaptând maneaua la gustul dâmboviţean. Treptat, am înţeles însă ce însemna importul de civilizaţie de pe Bosfor şi am inventat cuvântul „turcism”. În vreme ce învăţam sensul „calităţii germane”, tot ce venea din Turcia era sinonim cu fake sau kitsch. În anii 2000, românii trăiau o perioadă anti-orientală, favorizată de răspândirea internetului şi, implicit, de lărgirea accesului la informaţia occidentală. Ulterior, Istanbulul şi litoralul turcesc s-au transformat în destinaţii turistice dezirabile pentru români şi astfel am început să ridicăm ratingul acestei ţări, ignorând indulgent infuzia de orientalism ieftin din anii ‘90.
Cu timpul, am conştientizat poziţia noastră mult mai apropiată de high life-ul european şi i-am privit pe turci cu obişnuita aroganţă apuseană. Turcii nu s-au supărat, nu au protestat, ba, din contră, au ştiut să facă bani frumoşi hrănind această falsă superioritate snoabă a, de-acum, occidentalilor Orientului.
Cununa fascinaţiei actuale pentru acest amestec fabulos de civilizaţie, tradiţie şi istorie, sunt scriitorii contemporani turci – între care mai vizibili ne apar Orhan Pamuk şi Elif Shafak – prin ale căror lucrări reuşim să ne apropiem sau, după caz, să ne îmbătăm de lumea turcă. La aceştia se adaugă drogul cotidian al amatorilor de tele-novele, serialul Suleyman Magnificul, cel ce a reuşit să dea naştere unei lovituri letale conştiinţei de neam a românului: păgânul ce a fost la un pas de a cuceri întreaga Europă ni se înfăţisează ca un erou admirabil, demn de cinstire. Cam acesta este şi sentimentul cu care părăseşti Festivalul Turcesc din Parcul Herăstrău: lângă Jelibon, Bonibon sau Topik (pour les connaisseurs!), o îngheţată turcească din casoletă şi nu întinsă cu vergeaua, döner de Colentina şi baclava de Pipera, lângă nişte răcoritoare „naturale” în culori extrem de dubioase, găseşti şi obiecte de ceramică frumos lucrate sau ateliere de art&craft ale unor meşteri cu o reală sensibilitate orientală. Bineînţeles, toată lumea stă pe iarbă, pe jos sau la măsuţe de plastic, se bea ceai, se mănâncă peşte fript, kebap, şuberek sau gözleme. Este o înghesuială ca-n bazar, fumul grătarelor înăbuşă atmosfera, sunt cozi la fiecare tarabă cu de-ale gurii, deşi, nu în puţine cazuri, calitatea îndoielnică a produselor nu justifică preţul destul de piperat. La standurile de artizanat se vând lenjerie intimă, treninguri, prosoape, batice şi şaluri din material plastic, în loc de costume tradiţionale.
Nu am putut să nu admir amabilitatea vânzătorilor (majoritatea turci), zâmbetul nelipsit de pe buzele lor, dorinţa de a face orice ca muşteriul să plece mulţumit. Turcii sunt negustori calzi, ştiu să spună o glumă sau un compliment şi apreciază, la rândul lor, când sunt lăudaţi sau felicitaţi.
Această ediţie a târgului a stat, din păcate, sub semnul doliului pentru victimele accidentului de la mina Soma: exista un caiet de condoleanţe în faţa căruia am văzut mulţi români stând şi aşteptând să scrie şi se oferea un pahar de limonadă de pomană pentru cei morţi.
Pentru românul vizitator, festivalul se înfăţişează ca o mică Turcie, reuşind să adune mai toate elementele specifice lumii levantine, într-o hărmălaie pe cât de ameţitoare, pe atât de atractivă.
Sub un copac, la umbră, s-au aşezat câţiva actori îmbrăcaţi în costume tradiţionale otomane cu care lumea se îmbulzea să facă poze. Copiii îşi cumpărau fesuri turceşti şi dulciuri, erau pictaţi pe faţă şi primeau baloane de la echipele de propagandişti ale partidelor politice angajate în campania pentru alegerile europarlamentare (sic!). Pentru a desăvârşi această atmosferă halucinantă, la intrarea/ieşirea târgului şi-a făcut apariţia, pe la orele amiezii, un grup ce dorea să ne împărtăşească What does the Bible really teach? Îmi pare rău că nu am mai avut răbdarea de a afla câţi turci au fost curioşi să afle răspunsul la întrebarea lor…