Vasile Leac, unchiul este incantat, Charmides, 2013, 94 p.
Exista autori care pot fi foarte greu tinuti minte pentru câteva poeme specifice. Unul din acestia este V. Leac. Cu un parcurs ciudat, mereu într-un soi de underground poetic, autorul pare, odata cu publicarea volumului „unchiul este încântat“, unul din cei mai consecventi poeti ai ultimei generatii. Consecventa lui, dincolo de aspectul nonconformist al scriiturii, tine de aerul „neserios“ (cum l-am mai numit în cronica la cartea „Toti sunt îngrijorati“) si de felul propriu de a anula orice formula lirica ce poate parea depasita. Iar aceasta aparenta renegare a formulelor clasice – desi vine în continuarea imediata a lui Petre M. Has, Liviu Ioan Stoiciu sau Alexandu Musina (din zonele ludice ale poeziei ultimului) – arata tot mai clar ca Leac este notabil pentru simpla prezenta în peisajul românesc. Rar gasesti poeti – din nou, cum spuneam într-o cronica anterioara – mai putin interesati de propria lor poezie. Însa, cum avangarda va fi mereu un fenomen marginal, important doar pentru evolutia interna a literaturii, V. Leac ramâne pentru cititorii sai un poet dificil de parcurs, care nu reuseste decât foarte rar sa faca rabat de la naratologia banalului. Desigur, cei care au recunoscut livrescul si artificialul din poemele sale ramân la ideea falsa – tin sa precizez – ca jocul poetului surclaseaza tendintele criticii de a-i analiza poezia fara mari eforturi de hermeneutica literara. Si atitudinea corecta pentru a interpreta astfel de scieri îmi pare urmatoarea: daca autorul reuseste, folosindu-se de referinte subtile, sa creeze o poezie puternica (deci fara ca aceste anexe livresti sa devina singurul resort poetic si, eventual, scuza în momentul în care critica îl acuza de incapacitatea de a crea efectul de poezie), atunci acestea intra în subordinea decodarilor, însa o poezie arida, lipsita de orice urma de entuziasm, care poate fi decodata referential ramâne la nivelul simplelor jocuri conceptuale.
„Logica mafiota“ a lumii literare
La Leac se poate vorbi si de directia pe care si-o asuma programatic. Dintotdeauna un poet care parea sa refuze jocurile „mainstream“-ului românesc, poetul care declara aproape manifest ca doreste sa scrie „mica poezie“ (mai în gluma, poate „Poezia mica“, dupa Constanta Buzea). Însa îmi par exagerate astfel de iluzii deleuziene (ma refer aici la eseul cu Guattari despre literatura minora), din moment ce ele pot fi interpretate doar printr-o logica a dorintei de posteritate. Autorii marginali se apara (cum o facea Stoian G. Bogdan, nu?) cu faptul ca literatura româna (în special critica) este retrograda în fata avangardei. Sigur, discursul critic trebuie sa pastreze distantele si sa asume o rezerva, anume aceea de a se putea afla oricând în omisiune sau, de ce nu, eroare, însa o discutie asupra volumelor actuale nu poate fi facuta decât în contextul limitat (istoric, social, cultural, intraliterar – desigur) al textului (si îmi cer scuze pentru tautologii). Deci, aceasta directie este completata recent de aderenta acestuia la una din cele mai surprinzatoare grupari poetice: canonul.net. O platforma online unde Ionut Chiva, Dan Sociu, Catalin Lazurca, Rares Moldovan, M. Dutescu, Cristina Ispas si multi altii produc una din singurele miscari programatice de revizuire literara contemporana. În principiu, deocamdata, directia literara a site-ului vizeaza lirica excesiv-expansiva, visceralul artificial, penibilul registrelor vetuste si incongruentele stilistice generale. Însa proiectul, desi gândit pentru a detrona o logica „mafiota“ (dupa cum autorii manifestului declara) a lumii literare si de a da, haiduceste, atentie autorilor buni dar marginali ai ultimelor decenii, esueaza (n.m., S.B.) tocmai datorita unei aparente imposturi interne: prezenta unor autori care, prin registrul monden si prin aderarea la trendul minimalist-cotidian, pacalesc încadrarile valorice. V. Leac îmi pare unul din aceste exemple de poet mediu care, datorita lipsei de ostentatie în tehnica sa poetica si datorita look-ului off-mainstream, este adesea confundat cu un poet talentat dar neînteles înca. Volumul „unchiul este încântat“ dovedeste însa ca, uneori, faptul ca un autor este recognoscibil si autentic (desi e mult spus pentru Leac, poate doar autenticist) nu ofera poeziei sale merite deosebite.
Expuneri sociologice
Notele specifice ale poeziei lui Leac sunt, în acest volum, expunerile sociologice. Si totusi, desi vazut ca un poet neangajat în constructii poetice („marea poezie“, vezi bine), Leac încearca sa surprinda momentele subtile ale interactiunilor umane de tot felul. Previzibil însa, cu prea mari sperante de la simple analize psihologice (unele de-a dreptul plate) si mizând mereu pe inventarierea bruta a evenimentelor marunte, poetul ramâne mereu cu un pas în urma proiectului sau poetic. Nu e de mirare ca aici, în tot „jurnalul“ poetic, momentele reusite sunt sufocate chiar de stilul propriu al poetului: „acum cauta un loc si te adaposteste undeva/ e rupere de nori/ dupa ce se opreste ploaia si ies stelele/ mergi spre casa pe jos prin aerul racoros al verii/ în timp ce te dezbraci o sa uiti tot filmul asta/ te vei întinde si vei adormi/ dimineata soarele o sa-ti bata în geamuri/ tu ai sa deschizi fereastra zâmbind mai inocent ca/ niciodata“. Ceea ce putea parea un moment de acalmie si de calofilie discursiva este amputat imediat de cliseu, de supraevaluarea propriului discurs. Mai mult, în afara de câteva scapari benefice, suspendarea permanenta a poemelor în propria lor originalitate (si de aici autosuficienta scrisului) lasa cititorului impresia de text continuu, diluvii inutile ale unei gândiri supraexpuse narativ, confesiv, analitic: „acum e noapte f târziu ce simti când intri în sufragerie?/ astepti sa auzi vocea cuiva care pe moment tine sa fie/ aici în camera asta o simti întotdeauna dar nu e nimeni s…t acum stergi praful e dimineata faci ordine tragi si/ speli cu solutie totul e proaspat luceste spui sunt ok“.
Iar când aceste tehnici simpliste nu îi mai sunt suficiente, Leac experimenteaza momente expresioniste naive (desi, trebuie sa recunosc, acest volum este mult mai curat decât cele anterioare din acest punct de vedere): „– Cum e sa fii casatorit? m-a întrebat florina. – E ca si cum ai avea în tine un omulet de nisip, care la cea mai mica atingere se împrastie, se reface la loc si iar se împrastie – la infinit.“; si momente de mistica atmosferica: „.Când ramâi singur cu jucaria –/ mâna trece peste o padure artificiala –/ numai tu stii ca ea ucide în fiecare noapte“. La fel si cu restul „pastilelor“ poetice, care dau mai mult impresia unei solutii disperate, a unei cautari poetice în urma careia au rezultat câteva momente slab tensionate: „.manânc un mar/ avionul intra într-o zona cu turbulente/ nimic nu ne mai poate desparti“. Unde mai punem faptul ca uneori momente ca „abandonat pe insula riscurilor“ taie citiorului tot elanul narativ-subiectiv (singura calitate a poeziei lui Leac – si, si aceea discutabila): „cu câteva minute în urma mi-a sarit o aschie în pleoapa stânga/ am fost atât de aproape sa ajung pentru tine pirat de apa dulce/ abandonat pentru totdeauna pe insula riscurilor“.
Si, probabil pentru ca lupta cu mainstream-ul sa fie si mai înversunata, atitudinea de disociere secventiala ajunge pâna la cool-ul adolescentin: „ies noaptea pentru ca fucking nu mai rezist altfel“, „trebuie sa fii foarte calculat s-o duci fucking pâna la capat“. Nimic poetic, se poate, în aceste mici scapari puerile. La fel cum poezia se lasa foarte greu cucerita în volumele lui V. Leac. În primul rând pentru ca acesta nu-si stapâneste stilistic versurile, pentru ca vocea poetica e inegala si pentru ca naratologia îi serveste doar pentru a crea momente plate, fara valente literare prea adânci.
Vorbind despre importanta investitiei emotionale în procesul literar, Fitzgerald îi scria unei prietene de familie, profesor la universitate, lucrurile urmatoare: „P.S. I might say that the writing is smooth and agreeable and some of the pages very apt and charming. You have talent – which is the equivalent of a soldier having the right physical qualifications for entering West Point“. La fel e si în cazul poeziei lui Vasile Leac. Un potential real de a scrie care, odata ajuns în fata poeziei, nu poate adopta decât o atitudine cool si, în încercarea de a evita formulele „marii poezii“, sfârseste în mici experimente insolubile. Tentativa lui Leac de a scrie „poezia mica“ i-a reusit cu brio si de aceasta data.