Sari la conținut
Autor: Ion Simuţ
Apărut în nr. 495

Autoritatea unei instanţe critice. Nicolae Manolescu 75

     

     

    Nicolae Manolescu întruchipează azi, în mod clar şi cert, câteva idei definitorii şi linii de forţă ale unei jumătăţi de secol de literatură română. Nu există ambiguităţi sau confuzii legate de numele său în promovarea valorilor din sfera noii modernităţi, într-o perioadă (anii 1960) în care tocmai că o literatură română nouă ieşea din confuzii şi ambiguităţi. E, în mare parte, meritul său că ieşirea din proletcultism sau realismul socialist (cum vrem să-i zicem) se realizează cu o claritate şi o fermitate din ce în ce mai evidente. Criteriul estetic este reabilitat, înlocuind criteriul ideologic în evaluare. Bineînţeles că o asemenea desprindere decisivă de o epocă de confuzie a valorilor nu se datorează unui singur critic. Istoria, dacă îndrepţi lupa spre ea, spre un segment de timp, pentru a găsi explicaţii, are mişcări lente, insidioase, pregătiri care pot fi împinse mult înapoi spre cauze şi conjuncturi obscure. Înaintea lui Nicolae Manolescu au întrevăzut sensul schimbării Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu şi alţi convertiţi. Deodată cu Nicolae Manolescu, în anii 1960, Eugen Simion şi Matei Călinescu au pus şi ei accentele care erau necesare în sensul evoluţiei literaturii spre un modernism cu o deschidere de orizont european, care nu fusese remarcată şi atestată înainte. Dar, când foarte tânărul Nicolae Manolescu se stabilizează în postura de cronicar literar la Contemporanul, vocea sa se individualizează şi se desprinde din corul murmurelor anticipatoare, din grupul vocal al deschizătorilor de drum şi capătă deplină independenţă. Se transformă uimitor de repede într-o instanţă critică, devenită principalul barometru al schimbărilor. Autoritatea unei instanţe critice se profilează irevocabil.
    Călinescianismul protector şi fertil
    Terenul propice părea să fi fost, la o privire superficială, doar o revalorizare a călinescianismului. Permisivitatea, într-o epocă a supravegherii totale a oricărui gest critic, avea această conjunctură favorabilă, care atenua senzaţia rupturii. Părea că nu e nimic revoluţionar: o simplă revenire la călinescianism, cu atât mai recomandabilă cu cât amintirea criticului trezea tuturor nostalgii şi respect. Însă, treptat şi subtil, Nicolae Manolescu revine nu la acel
    G. Călinescu din anii 1950, cum era acceptabil oficial şi cum s-ar fi putut crede, ci la G. Călinescu din marea sa istorie a literaturii române din 1941 şi la cel din perioada anterioară războiului. Călinescianismul a asigurat, protector, fluidizarea paşnică a tranziţiei de la realismul socialist la neomodernism.  Ar fi multe de spus despre culisarea blândă a noului spirit critic din anii 1960 pe fondul foarte favorabil al unui călinescianism încăpător şi generos, compatibil cu toate orientările din epocă (criteriu ideologic, sociologism, spirit partinic, elogiu al clasicilor, promovarea contemporanilor oficiali ca
    A. Toma, îmblânzirea sau camuflarea criteriului estetic, dar, totuşi, prezenţa lui discretă, promiţătoare), călinescianism plurivoc prin care tinerii critici înţelegeau altceva decât vechii critici de direcţie ideologică.
    Pactul cu G. Călinescu va fi pentru tânărul Nicolae Manolescu arma sa imbatabilă, calea pe care va putea strecura abia perceptibil noţiunile şi preceptele noii critici franceze. Roland Barthes, subînţeles de către cunoscători la început, apoi citat şi invocat în mod explicit, părea o variantă autohtonă, benignă şi inofensivă, de călinescianism. Sincronizarea cu critica europeană se realiza cu sentimentul, mult mai uşor suportabil decât o declaraţie deschisă, că nu e decât o întoarcere, necesară şi fertilă, la călinescianism. Dezambiguizarea se produce mai târziu, în anii 1970, când G. Călinescu este explicat şi întărit prin E. Lovinescu. Reabilitarea mai timpurie, la începutul anilor 1960, a lui Titu Maiorescu nu dezinhibase suficient perspectiva critică şi nu o orientase decisiv spre criteriul estetic. Însă inerţiile literaturii excesiv politizate fuseseră bruscate. Nicolae Manolescu a avut tactul de a face revoluţia de catifea în impunerea şi susţinerea criteriului estetic în evaluarea literaturii contemporane, ca şi în schimbarea tabloului de valori. Evident că nu o putea face de unul singur, dar fără el evoluţia ar fi fost mult mai lentă şi mult mai neclară. Coalizările s-au produs pe măsură ce victoria noii critici se profila cu certitudine. Matei Călinescu fusese, dintre tineri, criticul cel mai perspicace şi mai eficient, combinând reinterpretarea interbelicilor cu promovarea tinerilor scriitori afiliaţi modernităţii. Solidarităţile (unele se vor transforma în rivalităţi) vor deveni fructuoase şi frontul noii critici se consolidează cu Eugen Simion (şi el un franctiror), cu Lucian Raicu, apoi cu Valeriu Cristea şi mulţi alţii. După 1970 bătălia era câştigată, dar liderul rămânea tot Nicolae Manolescu. Când cronicarul literar trece de la Contemporanul la România literară, revista se transformă în bastionul literaturii noii modernităţi. Oricât au încercat responsabilii ideologici ceauşişti să relativizeze rolul lui Nicolae Manolescu (întrerupându-i cronica literară sau punând-o sub o altă siglă), nu au reuşit. Ba dimpotrivă, i-au subliniat şi mai apăsat importanţa.
    Rezultatul nu putea fi eclipsat. S-a conturat şi consolidat canonul estetic al literaturii române postbelice, acela pe care vor încerca să-l contracareze prevederile renăscute ale ideologiei ceauşiste în anii 1980, iar după 1990 relativismele postmodernismului. Rămâne pentru toţi un reper istoric, la care ne putem raporta în cele mai diverse moduri. Contestaţiile sunt cele mai ineficiente, căci nu realizează mai mult decât lupta inutilă cu evidenţele. Istoria nu mai poate fi schimbată, ci doar reinterpretată, explicată, povestită, autentificată într-o naraţiune. Iar cea mai bună şi mai bine articulată poveste este o istorie a literaturii române de la origini până în prezent. Nicolae Manolescu şi-a argumentat şi legitimat canonul estetic pentru care a lucrat câteva decenii cu o asemenea „poveste”, una aşteptată. Cum a fost primită această istorie? Cu mai mult scepticism decât ar fi fost previzibil, mai ales din partea criticii tinere sau relativ tinere. Nici Istoria lui G. Călinescu nu a fost bine primită. În această privinţă, faptele şi reacţiile sunt perfect comparabile. Şi G. Călinescu şi Nicolae Manolescu, în mod curios, ambii au fost mai virulent contestaţi după apariţia istoriilor legitimatoare, ca mari naraţiuni, ale istoriei literaturii române decât înainte. Similarităţile nu se opresc aici. Amândoi consacră, în etape istorice diferite, unul în 1941, celălalt în 2008, un canon estetic al literaturii române, în versiuni profund personalizate şi, totuşi, cu tot subiectivismul inerent, cu o mare capacitate de răspândire şi adopţie publică, până într-atât de influent încât canonul lor estetic devine canonul didactic valabil la un moment dat, pe termen lung.
    Cât de critică poate fi o istorie critică?
    Istoria lui Nicolae Manolescu nu i s-a substituit istoriei lui G. Călinescu, ci a continuat-o în spirit. A continuat-o, dar a şi modificat-o în stil, viziune şi valorizări. Nicolae Manolescu nu mai este nici atât de epic, în sens pur şi simplu romanesc, nici atât de biografist, cum a fost
    G. Călinescu. Scriitorii nu mai sunt pentru Nicolae Manolescu personaje pitoreşti dintr-o vastă pânză epică a timpurilor istorice. Această înclinaţie l-a determinat pe G. Călinescu să individualizeze şi să evidenţieze, pentru pitorescul lor, prea multe mediocrităţi sau să mediocrizeze personalităţi (cum e, de pildă, cazul lui Titu Maiorescu) care ar fi meritat un cu totul alt tratament. Nicolae Manolescu nu mai procedează în acest mod. Nu călinescianizează biografist istoria literaturii române. Chiar pentru marea istorie a lui G. Călinescu, ce pretindea să se desfăşoare în primul rând pe argumentaţia criteriului estetic, excesul biografist era o inconsecvenţă, un lux ce şi-l permitea prozatorul, cu riscul de a parazita sau de a eclipsa ideile critice. Critica însăşi, critica altora, era pentru G. Călinescu întotdeauna pernicioasă, perimată sau eronată. Nu merita să fie invocată. Autorul, criticul absolut, părea că nu are la ce şi la cine se raporta în domeniul ideilor şi interpretărilor critice. Criticii înşişi, de la Titu Maiorescu la E. Lovinescu, sunt pentru G. Călinescu personalităţi neinteresante, ce pot deveni cel mult, extrem de rar, personaje interesante. Toţi contemporanii săi interbelici sunt minimalizaţi sau ridiculizaţi. Reacţiile lor de nemulţumire vin şi din cauza acestei meschinării de breaslă jignită, în care G. Călinescu ar fi singurul meseriaş onorabil sau, mă rog, mai mult decât atât. Pentru Nicolae Manolescu istoria literaturii române există şi e cu atât mai interesantă cu cât poate atesta mai multe puncte de vedere, perimate sau viabile. O istorie veritabilă a literaturii române nu poate fi decât o istorie critică, adică o istorie scrisă cu toată critica acumulată de-a lungul timpului în jurul scriitorilor şi, mai ales, în jurul operelor. La modul ideal, desigur. Căci, în mod real, istoria literaturii nu poate fi atât de critică pe cât ar vrea, pentru că riscă să se împotmolească în straturile geologice ale interpretărilor ce solicită să fie evocate. Istoria literaturii nu se poate transforma într-o banală istorie a receptării operelor. Uneori merită să faci acest bilanţ, alteori nu. Când da şi când nu? Greu de spus. De aici inconsecvenţele. Istoria lui Nicolae Manolescu e suficient de critică atunci când e vorba de Eminescu şi Caragiale (şi în foarte puţine astfel de cazuri) şi aproape deloc critică atunci când e vorba de Sadoveanu, Rebreanu, Bacovia, Blaga şi mai ales de scriitorii postbelici. Când are un punct de vedere deja format, criticul nu mai are nevoie de critica altora. Când e în criză, când găseşte mai greu un punct de vedere propriu, ca în cazul lui Eminescu, atunci intră în dialog cu alţii, explorează ce au spus alţii, valorifică sau combate, continuă o idee sau neagă o interpretare atestată. Istoria critică a lui Nicolae Manolescu nu e nici pe departe atât de critică pe cât se anunţă. Dar, în orice caz, e total diferită de procedarea lui G. Călinescu. Nicolae Manolescu trăieşte şi scrie cu bucurie într-o societate de critici, prin excelenţă una de emulaţie, stimulatoare pentru spiritul său critic, de neimaginat pentru
    G. Călinescu, un mizantrop incurabil.
    Ca un guvernator al Băncii Naţionale de valori literare (stau mărturie patru decenii de cronică literară, ca şi istoria critică a cinci secole de literatură română), Nicolae Manolescu are deplină credibilitate şi legitimitate, fie că îl privim în singularitatea lui, fie că îi vedem acţiunile critice integrate în programul unui grup de elită. Nu se pot imagina ultimele cinci decenii de literatură română fără Nicolae Manolescu.

    Un comentariu la „Autoritatea unei instanţe critice. Nicolae Manolescu 75”

    1. Pingback: Scandalul timbrului literar, Manolescu vs. restul lumii « voxpublica | Platforma de comentarii, bloguri si opinii REALITATEA.NET

    Comentariile sunt închise.