ION SIMUT
Optiunea pentru modernitate ca forma a libertatii
Augustin Buzura a urcat cu fiecare roman miza creatiei sale. Nu si-a permis carti usoare, ca relaxare, temporizare sau pregatire a unei etape a scrisului sau. Nu-mi pot imagina literatura de divertisment publicata sub semnatura lui. Întotdeauna si-a pus problemele cele mai grave ale prezentului, ale omului, ale existentei, ale societatii contemporane, iar printre acestea libertatea, iubirea, alienarea, confruntarea cu limita, adaptarea sociala, demnitatea, moartea ocupa primele locuri. Si-a complicat mesajul si limbajul naratiunii, crezând si dovedind ca e neaparat nevoie sa procedeze astfel pentru a prinde complexitatea constiintei umane. Lupta romancierului cu conjuncturile politice nefavorabile a fost permanenta si nu a crezut nici o clipa ca trebuie sa cedeze sau sa se conformeze. Curajul de a spune adevarul si curajul de a exprima acest lucru într-un mod nou au fost afirmate întotdeauna cu tarie si urmate cu constiinciozitate si înversunare (o forma accentuata a perseverentei) de la debut pâna astazi.
Adevarul si noul sunt notiunile cele mai frecvente în scrisul sau publicistic. Prozatorul stie prea bine ca pentru ambele e nevoie de curaj, desi acesta se poate demonetiza, cum s-a întâmplat în anii 70, prin invocarea lui exagerata. Evident ca, fiind vorba de literatura, ele – adevarul, noul si curajul de a le exprima – au nevoie de suportul artei, al talentului. Dar, citind publicistica din „Bloc notes“ (1981) si relationând-o cu literatura publicata de Augustin Buzura, întelegem ca adevarul (ca substanta umana, existentiala, morala si inevitabil politica, în cele din urma – deci adevarul interior, psihologic, si adevarul exterior, social) si noul (ca modalitate de expresie, forma estetica) alcatuiesc alfabetul libertatii.
Noul, adica modernitatea în roman, însemna pentru Augustin Buzura în anii 1965-1970, când îsi formula propriile exigente, privirea omului din interior, explorarea psihologicului în abisalitatea lui pentru a ajunge la straturile inconstientului. Asa va proceda în primul sau roman, „Absentii“, si prin asta a surprins. Poate ca numai Nicolae Breban îi statea alaturi în aceasta tentativa, cu aceeasi temeritate. Moderna, cu adevarat noua ca tema si investigatie analitica în romanul lui Augustin Buzura putea fi angoasa. Acesta e registrul psihologic al monologului interior al medicului Mihai Bogdan, personajul din „Absentii“: revolta neputincioasa împotriva unei lumi rau alcatuite. Dar exista, a existat vreodata, lume bine alcatuita? E întrebarea cea mai nelinistitoare a întregii creatii epice a lui Augustin Buzura. Ea persista si astazi, cu aceeasi acuitate din tinerete, în romanul postdecembrist „Recviem pentru nebuni si bestii“ si în publicistica politica din editorialele prozatorului din revista „Cultura“. Întrebarea, în diversele ei variante, din „Absentii“ si din „Bloc notes“, se repeta obsedant, îsi pastreaza o actualitate exasperanta, deopotriva pentru scriitor si pentru personajele sale, confruntati cu lumea si cu limitele societatii, cu agresiunile si absurditatile mereu în detrimentul individului si al libertatii sale interioare. Dupa cum se observa, problema noului, deci a modernitatii, este conectata necesarmente cu problema libertatii.
„Moderni dar cum?“ – se întreaba scriitorul într-un articol din 1973, reluat în volumul „Bloc notes“. Noul, modernul nu sunt valori în sine, prin simpla lor constatare sau semnalare, eventual consemnare într-un text. Noul nu este o coaja, ci noul dezvaluit trebuie sa fie miez, substanta, adevar. Iata explicatia prozatorului: „Numai cunoasterea adevarata a oamenilor, numai legaturile directe, vii, care se pot stabili dincolo de conventii si fraze de suprafata este în masura sa ne verifice trainicia definitiilor noastre despre adevar, suferinta, bucurie etc. Noul, neprevazutul, substanta reala a literaturii, acel «adevar» ssubliniat de catre autor în text, n. n.t atât de frecvent pomenit, se afla în ei, în faptele, în gândurile lor, în jocul mâinilor sau al muschilor fetei, în privirile atât de semnificative ce înlocuiesc cuvintele, explicatiile“. Cu alte cuvinte, relatia dintre adevar, suferinta, noutate si libertatea scriitorului de a le exprima e o ecuatie complexa, în a carei rezolvare corecta, credibila estetic, sta responsabilitatea prozatorului.
„Cunoasterea omului din interior“ e o sintagma care revine adesea în publicistica sa, opunându-se realismului exterior, ideologizat, falsificat în clisee înselatoare. Adevarul scriitorului si al personajelor sale nu trebuie sa fie unul explicit, direct protestatar, despre dictatura lui Ceausescu (un adevar istoric documentar, aflat în perimetrul politologilor si al publicistilor), ci adevarul trait al acelei epoci, modul concret, modulat psihologic, în care omul (un anumit personaj) îsi traieste iubirea, înfrângerea, libertatea, demnitatea, angoasa existentiala. Acest om conjunctural exprima omul generic, daca prozatorul are har, iar aceasta vocatie este dovedita de proza lui Augustin Buzura. Drumul spre acest adevar profund este „drumul spre noi însine“, dupa cum explica memorabil Augustin Buzura: „exprimând în felul sau cu maxima sinceritate oamenii pe care-i cunosti, exprimi în realitate OMUL“ (sublinierea cu majuscule apartine autorului).
În continutul modernitatii spre care aspira proza lui Augustin Buzura (aspiratie realizata) intra adevarul interior al unei experinte politice traite, înglobat într-o viziune culturala si filosofica mai complexa decât simpla relatare de la fata locului, ceea ce înseamna cunoasterea aprofundata a unei realitati, cunoastere care cuprinde suferinta si tehnica narativa de exprimare a acestei suferinte: „A-ti exprima lucid, cu sinceritate si demnitate timpul si societatea, a nu-i neglija imensa complexitate, cultura si filosofia, a-i reda esenta, coordonatele ei spirituale autentice, a nu face concesii vulgaritatii, inculturii înseamna în realitate a fi modern. Asadar, modernitatea trebuie cautata în noi, în constiinta noastra, în semenii nostri. Formulele, schemele, tehnicile ramân ceea ce sunt atunci când în ele nu pulseaza sângele viu al zilei, durerea si bucuria cunoasterii. Proza trebuie modernizata mai ales în continut, daca trebuie“. E una dintre marturisirile de credinta esentiale ale prozatorului, la care ar trebui sa reflectam îndelung. Modernitatea formala e perisabila, reductibila la o moda trecatoare – se stie prea bine. Reperele invocate clarifica si mai mult aceasta convingere privitoare la modernitatea literaturii în întelegerea lui Augustin Buzura, o modernitate substantiala, de continut abisal psihologic, filosofic. Din literatura universala, prozatorul trimite cel mai des în publicistica sa la Shakespeare, Dostoievski, Flaubert, Kafka, Svevo, Faulkner, Thomas Mann, Joyce, uneori si la Virginia Woolf, iar din literatura româna interbelica la Gib I. Mihaescu, Rebreanu si Camil Petrescu. Acesta e nucleul dur al modernitatii generice în care crede, nedelimitata într-o anumita epoca. Dintre contemporani, într-un articol din 1971, îi alege, din propria generatie, pe Nicolae Breban, D. R. Popescu, Stefan Banulescu, Fanus Neagu, într-o lista scurta ce nu s-a amplificat cu timpul prea mult. La ea s-a adaugat, din generatia anterioara, Marin Preda, ca un reper de inconformism, confruntare cu epoca, interogatie etica si analiza sociala a prezentului.
Augustin Buzura a dorit sa scrie un roman al actualitatii, iar scrisul sau sa fie o marturie a epocii pe care a trait-o. Poate ca nici un elogiu mai mare nu-i poate fi adus decât acela ca a reusit sa ne dea o marturie credibila estetic, prin personajele sale memorabile, ca si ale lui Marin Preda, despre viata sociala, morala, politica în comunism, prinsa într-o psihologie a profunzimilor prin experienta înfrângerii si a angoasei, traita de un om conjunctural ridicat printr-o arta specifica la reprezentarea unui om generic, cu aspiratiile, suferintele si nelinistile lui ce trec bariera unei anumite epoci. Absenta libertatii ca si dobândirea libertatii îl nefericesc la fel de mult, din motive diferite, pe omul din romanele lui Augustin Buzura, anterioare anului 1990 sau urmând schimbarilor radicale din 1989.
ION POP
În spatiul public
Cititorii lui Augustin Buzura stiu bine ca, de când a început sa scrie, si prozatorul, si publicistul au fost la el ipostaze perfect complementare ale unui subiect angajat, mereu prezent în agora timpului sau, o constiinta interogativa prin excelenta, purtator adesea al unor mesaje deloc comode în vremurile sub care a trait si a scris. Romancierul de prim-plan a dat, cum bine se stie, câteva carti-reper pentru istoria literaturii române de sub comunism, începând cu „Absentii“ din 1968, opera interzisa la scurta vreme dupa aparitie, continuând cu „Orgolii“, „Fetele tacerii“, „Vocile noptii“, „Refugii“, „Drumul cenusii“, ultimul din aceasta suita fiind publicat în 1988, toate cu protagonisti intelectuali, spirite reflexive si minti cercetatoare în zonele tinute în umbra sau escamotate de ideologii momentului. Analist de forta, s-a remarcat si ca investigator al unor medii sociale framântate, evocate în momente de tensiune, în conflict cu lumea din jur, cu legile si dogmele ideologiei, de la universul taranesc asediat de comunism, la cel al muncitorilor în confruntare cu acelasi regim, ori al intelectualului care se simte raspunzator de sine si de lume, într-un univers al tuturor alienarilor. Roman al „obsedantului deceniu“ – s-a spus – perpetuându-se în jurul acestei formule cliseizate de timpuriu un numar de prejudecati ce nu-l ating, în realitate, decât superficial pe autorul cartilor mentionate, caci, în ciuda presiunii cenzurii în jurul fiecareia dintre scrierile sale, Augustin Buzura a reusit sa conserve în ele, dupa dificile negocieri cu paznicii ideologiei, esentialul unor atitudini de curaj intelectual, în opozitie consecventa cu Puterea. Iar dupa 1989, în „Recviem pentru nebuni si bestii“ (1999) ori „Raport asupra singuratatii“ (2009) si-a continuat prospectiunile psihologice si de sociologie sui generis în ambianta schimbata dupa caderea dictaturii comuniste, dar care n-au eliminat destule tare, mentalitati mostenite de la vechiul regim, agravate adesea în noile contexte.
Augustin Buzura se numara, de ani buni, si printre scriitorii care au considerat de datoria lor sa se exprime si în chip mai direct în spatiul public. Carti precum „Bloc-notes“ (1981), „Tentatia risipirii“, „A trai, a scrie“, au reunit în ultimele vreo trei decenii reflectiile sale pe teme literare, cu puternice accente civice, caci prozatorul este aici un foarte atent si exigent observator (si judecator) al lumii prin care trece. Continuând o impunatoare traditie transilvana, el se arata a fi un scriitor animat de un angajament etic profund, pentru care starea societatii contemporane conteaza în cel mai înalt grad, iar derivele ei, mereu înregistrate de un ochi critic ascutit, cheama sanctiunea morala. Un reper precum Slavici ar trebui numit imediat printre marile exemple, la care se pot adauga multe nume de militanti pentru ideile înalte, de la luptatorii pentru Marea Unire încoace.
Sub un titlu foarte expresiv în ironia lui dureroasa, „Canonul periferiei“ (Ed. Limes, 2012), asemenea repere sunt reactivate aproape patetic în substratul unor reflectii ce pun în evidenta radicalul contrast dintre idealurile celor ce cadeau în Decembrie 1989 pe baricadele Revolutiei însotiti de solidaritatea fierbinte a celor scapati de gloantele „teroristilor“, si lungul sir de deceptii care a urmat, acumulându-se alarmant pâna în ziua de azi. Caci faptele si personajele propuse drept modele în epoca postdecembrista apartin mai degraba unei sub-istorii decât unei Istorii cu majuscula, pe care aproape ca au reusit sa o împinga în derizoriu, compromitându-i nu doar emblemele, ci alterând substanta însasi a oricarei aspiratii mai înalte, a oricarei constructii materiale si spirituale asezate pe vreun temei solid. Ceea ce se ofera de mai bine de doua decenii prin toate canalele de comunicare este, de fapt, contraexemplul, marginalitatea degradata pornita împotriva Centrului, nonvaloarea unor false vedete afisata pe liste de performante, vacarmul unor retorici politice gaunoase, chemate sa bruieze la nesfârsit vocile curate ale celor care mai cred se mai poate construi ceva durabil în spatiul nostru devastat de prea multe nemernicíi.
Noua secventa din publicistica scriitorului, care acopera trei ani de „editoriale“ tiparite în revista „Cultura“ (decembrie 2005-decembrie 2008), adauga doar câteva verigi – însa rezistente si semnificative! – la lantul meditatiilor desfasurate cu consecventa în timp. Ele vorbesc despre un spirit nelinistit, dedat întrebarilor fundamentale despre lume si situatia intelectualului, a omului de cultura, în atmosfera foarte tulburata în care traieste, în care traim. Izbeste de la primele luari de pozitie aceasta stare angoasat-întrebatoare a celui caruia îi pasa într-adevar de ceea ce se întâmpla în jurul lui, cu semenii, cu societatea, cu tara. Într-un moment în care mai toate angajarile în numele a ceea ne obisnuisem a numi „ideal“ sunt supuse deriziunii, relativizate prin atitudini ce pot fi însumate în formula „bascaliei“, care nu e totuna cu mereu invocatul „haz de necaz“, cu umorul salvator de multele precaritati ale vietii noastre, prozatorul întelege sa ia înca si înca o data lucrurile în serios. Numeste, riscând un fel de monotonie, în zeci de rânduri pacatele lumii noastre peste masura de „balcanizate“, pune degetul pe toate ranile identificate în anii de dupa zisa Revolutie, nu oboseste sa vestejeasca relele moravuri, demisiile etice, conformismele de moda veche si noua. Un inventar al temelor de reflectie din ramele acestui „canon“ concentreaza cam toate punctele slabe, neîmplinirile, ratarile, esecurile unei socieati care promitea în 1989 o înnoire radicala.
„Canonul periferiei“ este, astfel, prin antifraza, lista falselor repere, catalogul imposturilor, al contrafacerilor, al unei suite de „înlocuitori“ ai valorilor adevarate. E, de la un capat la altul, cartea unei amare deceptii: bunei asezari rationale i se opune „nebunia din jur“, cu trimitere la tânguirea Eclesiastului dupa care nimic nu e nou sub soare si ceea ce s-a întâmplat se va mai întâmpla, aproape la fiecare pagina se înregistreaza repetarea acelorasi urâte fapte ce dezoleaza spiritul „cronicarului“ de epoca; dar, fapt esential, toate acestea nu-l fac sa renunte la interogatie, încât întrebarea „ce se întâmpla cu noi, cu tara“ e reluata ca într-un ritual al deznadejdii. „Neîncetatul scandal politic“, amalgamul doctrinar incert, lipsa de principii tradata de toate partidele politice, care cedeaza mai degraba retoricii gaunoase de propaganda electorala, fara sa puna mai nimic în practica din mirobolantele promisiuni, îi provoaca spectatorului la comedia si farsa generalizate un sentiment de îndreptatita revolta. Ardeleanul obstinat în credintele lui constructive este frapat în fiecare zi de improvizatie, superficialitate, lipsa de raspundere si de angajare serioasa într-un proiect pozitiv. Singurele certitudini, enuntate ironic, se numesc „haos, mitocanie, mizerie morala si ura la cote intolerabile“, „în afara de scandaluri, nu parem pregatiti pentru nimic“, „s-a distrus tot ce parea imposibil de distrus, tot ce avea legatura cu demnitatea nationala, cu trecutul cel adevarat“… Sau, din alte unghiuri, ale privirii psihologului: „Absenta tragicului din structura fiintei noastre, neaderenta deplina la realitate, excesul de fantezie sau o compnenta paranoida fac nefirescul si absurdul sa pluteasca peste toate“…
Sunt fragmente de notatii ce pot fi luate de peste tot. „Au învins incultura, mediocritatea lucitoare, biografia falsa, Calibanii ce se cred Shakespeare, hotii care stabilesc ierarhiile celor curati, iar malurile Dâmbovitei au devenit Everestul nostru national“ – se scrie într-un loc, rezumativ. Coorodonatele lumii românesti de azi sunt fixate „între circ si sarmale“, un nou „circ de partid si de stat“, se traieste „sub zodia haosului“, în „cresa de monstri“, urmarindu-se niste „comici vestiti ai micului ecran“, printre eminescienii „saltimbanci si irozi“ reintrati în scena nationala, sub o „dictatura a surogatelor“. Sunt, toate acestea, titluri semnificative, expresive pentru ceea ce urmeaza sub ele ca lectura a realitatii imediate. Invocarea batrânului Caragiale, cu trimiteri semnificative la gravele judecati rostite despre lumea româneasca a timpului sau, apare fireasca în acest context, formulari memorabile ale asprului moralist ramânând într-adevar de o trista actualitate. Augustin Buzura cheama în sprijin si alti numerosi oameni ai cartii, de la scriitori la filosofi, artisti, politologi, români si straini, situând relele apucaturi într-o sfera de universalitate negativa, oferind fundaluri de contrast ale reflectiei pe teme morale, izolând în efigie aforistica rostirile edificatoare din mai multe spatii de cultura.
Culoarea polemica nu lipseste din aceste texte – si e firesc. Presedintele primei Fundatii Culturale Române, apoi al Institutului Cultural Român la primii sai pasi, a fost eliberat din functie în 2005 fara un singur cuvânt de multumire si de recunoastere a unor merite de netagaduit în promovarea culturii române în lumea mare, atacurile nedrepte contra sa n-au fost putine, dupa cum, mânati de o patima justitiara conjuncturala si fara temeiuri serioase, destui procurori improvizati l-au contestat nu o data si pe scriitor, punându-i-se în seama tot felul de vini imaginare. De aici, desigur, si raspunsurile transante, convingatoare în fermitatea lor, dar si reactiile de culoare temperamentala mai marcata, expresii ale unei sensibilitati ranite. Asa sunt unele aprecieri privind activitatile ICR de sub urmatoarea administratie, ce nu vor fi fost chiar toate, en pure perte, dupa cum ceea ce s-a numit în anii acestia „dosariada“ , n-a fost tocmai lipsit de sens, în masura în care, la modul ideal, miza era una a purificarii morale – absolut necesare – a societatii românesti traumatizate de dictatura comunista. Eroarea, bine evidentiata de autorul cartii, este totusi aceea de a se fi aruncat cu piatra fara distinctie aproape exclusiv în victimele Securitatii, uitându-se calaii, tortionarii, de a fi împotmoliti în superficial, fara nuante, fara atentie la contextele constrângatoare si la presiunile de tot felul asupra delatorilor identificati de CNSAS, cu scopul ca si sadic de a compromite si a pata. Greseala grava, iarasi, frecvent observata, cea a stigmatizarii pripite a unor oameni de cultura marginalizati din pricini de noua adeziune politica, de lapidare a memoriei unor spirite eminente ale spiritualitatii românesti, judecate tot fara nuanta si fara a tine seama de contexte; culpele morale n-au lipsit, desigur si în cont strict personal al unora dintre aceste nume mari, si ele nu pot fi trecute cu vederea, însa exista grade diverse de vinovatie, nu suntem toti o apa si un pamânt. Pe de alta parte, nu toti „mitingistii“ post-decembristi au iesit în piete sa protesteze nemotivat contra celor care continuau sa-i protejeze pe noii profitori, multi dintre ei urmasi în toate sensurile ai puterii abia darâmate… Ramâne însa adevarul amar, numit de publicist la înaltimea unei decis trasate geometrii morale, ramân realitatile înca prea putin încurajatoare pentru viitorul previzibil al unei tari revasite de fosta dictatura, cu inertii adesea mai agresive decât ale trecutului imediat, cu semn schimbat, dar cu consecinte nu mai putin nefaste. Toate aceste semnale de alarma definesc un patriotism profund, care înfrunta chimvalele rasunatoare ale noilor tribune improvizate ad hoc de apostolii demascarilor orientate, în vreme ce puteri subterane îi ascund sub scuturi de umbra pe raufacatorii reali ori le sterg fara scrupule urmele. Respingând cu amaraciune ori cu saracasm jalnicul „canon al periferiei“, Augustin Buzura revine, iata, în spatiul public, privit înca o data de la înatimea luminoasa a vârstei întelepte, profund dezamagit, însa pastrând intacte în spiritul sau, ca sub o pâlpâire de candela, reperele exemplare ale istorei si culturii românesti la care s-a raportat toata viata.