La Teatrul „Andrei Mureşanu“ din Sfântu Gheorghe s-a încheiat de curând a douăzeci şi doua ediţie din ATELIER, primul festival internaţional din România, după cum se mândreşte iniţiatorul şi directorul său, dramaturgul Radu Macrinici. Timp de douăzeci şi două de ediţii, ATELIER şi-a câştigat un profil particular, încurajând experimentul, direcţiile noi, diversitatea, interdisciplinaritatea, modalităţile de expresie proaspete şi inovatoare în artele spectacolului.
Exact aşa s-a întâmplat şi la ultima ediţie. Dacă printre primele spectacole s-a numărat un tip de teatru-circ, Sfori (câştigător al Premiului special al juriului), creat de artistul belgian Alexis Rouvre, cu o scenografie de mare impact, asamblată, în mare parte, la faţa locului, de către performer, din fire şi noduri, festivalul avea să se încheie cu un divertisment de bună calitate, ACTORCHESTRA, parte a programului 9G (Noua generaţie) desfăşurat la Teatrul Naţional Bucureşti. Între aceste două spectacole, ATELIER avea să etaleze o panoplie largă de limbaje teatrale şi coregrafice. Cei mici, dar – de ce să nu o recunoaştem? –, şi părinţii lor s-au bucurat de un spectacol performant, Povestea lui Aladin, de la Teatrul „Regina Maria“ din Oradea, în regia lui Luis Montoto, cu o scenografie video 3D (Armand Richelet Kleinberg). Decorurile de basm, fascinante, forme virtuale care umplu spaţiul, înaintau spre public uluindu-i deopotrivă pe tinerii spectatori, dar şi pe adulţii care îi aveau în grijă. Pentru aceste merite, spectacolul a obţinut Premiul pentru cea mai bună scenografie.
Cei mai iubiţi
Un festival de teatru de calitate se face cu interpretări actoriceşti extraordinare, iar ATELIER nu a dus lipsă de asemenea momente. Dacă săptămâna trecută am vorbit de minunata partitură a lui Fülöp B. Erszebet din Tihna, în regia lui Radu Afrim, pentru care a obţinut Premiul pentru cea mai bună actriţă, atenţia juriului a fost atrasă şi de actorul Harsányi Attila (Premiul pentru cel mai bun one man show) în Sex, drugs, gods & rock ‘n’ roll, un mix din textele lui Eric Bogosian şi José Saramago. Începând cu un Dumnezeu corporatist pentru a continua cu diferiţi eroi biblici, actorul ţintuit în scaun, ajutat doar de o lavalieră, trece cu viteză de la un personaj la altul într-o desfăşurare de forţă, umor şi energie care nu poate decât să încânte publicul.
Teatrul-dans la loc de cinste
7/7
O direcţie bine reprezentată la ediţia aceasta, cu spectacole unul şi unul, a fost cea a teatrului-dans.
Exemplar prin îmbinarea modalităţilor de expresie care coexistă în artele moderne a fost 7/7 de la Teatrul Maghiar „Csiky Gergely“ din Timişoara. Dansul inspirat al lui Baczó Tünde, creatoarea spectacolului, care a performat pe muzica tulburătoare, evanescentă, compusă şi interpretată live de cunoscutul Cári Tibor (Premiul pentru muzica de spectacol) şi, nu în ultimul rând, proiecţiile concepute de Balázs Klára, care iau ochii, pun accente, făcând corp comun cu dansatoarea, îmbrăcând-o, învăluind-o, au avut ca rezultat o producţie din cale afară de plăcută pentru iubitorii de dans contemporan.
Fiul risipitor
O altă montare de teatru-dans a fost Fiul risipitor, creat de Ivácson László cu Ansamblul de dansuri Háromszék din Sfântu Gheorghe. Zestrea mişcării şi a ritmurilor etno pe care o purtăm în noi se diversifică, generaţie cu generaţie, pentru a deveni fundamentul dansurilor de azi. Aceasta pare să fie demonstraţia regizorului-coregraf. De altfel, proiecţia video în imagini alb-negru, care păstrează aerul de vechime, cu dansuri filmate de etnografii de pe vremuri, ca şi textele care refac străvechea analogie viaţă-drum aduc dovada vie că lumea dansului de azi nu a pierdut legătura cu rădăcinile ancestrale. Aceleaşi mişcări tradiţionale le va transpune trupa în dansuri moderne, în rap, rock etc., într-o panoplie a legăturilor indestructibile între trecut şi prezent, căreia nu-i lipseşte, nicidecum, umorul.
Dictatura pe urmele noastre
Kampf
O parabolă coregrafică a regimului nazist şi a dictaturii a fost Kampf, în regia şi coregrafia lui Fehér Ferenc, producţie a Teatrului de Mişcare „M Studio“ din Sfântu Gheorghe. Bucurându-se de interpreţi remarcabili, spectacolul a readus pe scenă jocurile nocive dintr-o minte bolnavă cărora le cade victimă întreaga lume. Mişcările sincrone ale trupei, la fiecare gest al dictatorului care le imprima direcţia, au ilustrat cu claritate fragilitatea individului în faţa jocurilor de putere.
Ţ(t)ara mea
De altfel, o adevărată direcţie în selecţia de anul acesta a reprezentat-o tema dictaturii şi a atrocităţilor de care abuzează instrumentele puterii într-un regim opresiv. Printre cele mai tulburătoare spectacole din această serie s-a numărat Ţ(t)ara mea de Radu Macrinici de la Teatrul „Andrei Mureşanu“ din Sfântu Gheorghe, în interpretarea Innei Andriucă şi a lui Nae Croitoru.
Într-un registru inocent-ludic, actriţa îşi reprezintă familia prin metoda simplă şi înduioşătoare a animaţiei din teatrul de păpuşi. Mici obiecte de pluş recompun universul fetiţei sale căreia i s-a dat ca temă compunerea Ţara mea. O ţară pe care puştoaica o iubeşte cu pasiune. Este aceeaşi ţară, însă, în care, în plin regim ceauşist, mama şterge urmele de sânge lăsate de cei torturaţi de soţul său în apartamentul familiei, în timp ce ea şi fetiţa sunt obligate să iasă la plimbare.
Încet-încet, prin sugestii, adevărul se strecoară în pastile scurte, acumulându-se subliminal, picătură cu picătură, pentru ca, la sfârşit (unul sec şi cutremurător), să facă implozie în conştiinţa spectatorului. Pe o muzică light, mizând în cea mai mare măsură pe contrastul dintre grozăvia realităţii şi convenţia candid-jucăuşă în care adevărul e lăsat să se ghicească, dramaturgul dozează milimetric, cu fler de mare scriitor, dramaticul tablou al universului comunist. În povestea soţiei, imaginea torturii se recompune strat cu strat, detaliu cu detaliu, de o grozăvie cu atât mai teribilă cu cât va rămâne tot timpul doar la nivelul sugestiei. Dar formulări naive din compunerea fetiţei ca „tăticul meu a primit de la serviciu un atlas cu toate organele din corpul omenesc“ lasă să se presimtă atrocităţile. În spatele discursului şcolăresc publicul intuieşte ce fel de interes pentru organe are părintele ei, mai ales când în partea a doua a temei fata mărturiseşte ce a descoperit în dulapul tatălui: cinci dinţi cu rădăcină cu tot, unghii etc.
Cu subtilitate, discreţie, firesc, Inna Andriucă interpretează mama, fetiţa, bărbatul, plus o serie de alte personaje. Dintre toate, cel mai provocator rămâne soţia care ocupă şi poziţia de narator. Ei îi revine misiunea să povestească cinic despre „faptele de vitejie manuală“ ale mult iubitului soţ. Pe nesimţite, în acelaşi registru inocent, ies la iveală dorinţa de putere şi cruzimea femeii, egale cu ale bărbatului. Pe tot parcursul spectacolului, abjecţia opresiunii, tortura, abilităţile securistului care se documentează cu ajutorul atlasului cum să bată fără să curgă sânge, tonul luminos cu care povesteşte soţia se insinuează în spectator activând deopotrivă frica şi dezgustul. Prin sugestie, fineţea interpretării şi contrastul dintre tonul conţinut şi abjecţia realităţii descrise, Ţ(t)ara mea lasă în public o impresie de neuitat.
Colibri
Tot despre totalitarism, doar că unul descins din viitorul apropiat, cum mărturiseşte dramaturgul american Garret Jon Groenveld, este vorba şi într-o altă producţie a Teatrului „Andrei Mureşanu“ din Sfântu Gheorghe, Colibri, în regia binecunoscutului actor Sebastian Marina. Pentru fabuloasa interpretare din acest spectacol, Sebastian Marina şi colegul său, Ion Fiscuteanu jr., au obţinut ex-aequo Premiul pentru cel mai bun actor. Dar spectacolul, printre cele mai valoroase din festival, a concurat şi la Premiul pentru cea mai bună regie.
În societatea descrisă de dramaturgul american, după laitmotivul „puteţi merge, deci puteţi munci“, statul îşi obligă cetăţenii să muncească, fie că le revine postul (cel mai frecvent) de stripper („trup pentru oameni“), fie de peruchier, fie de zidar, fie de curăţător de avocado sau… specialist în secreţii de salamandră. Orice muncă i-ar distribui cei doi angajaţi pe care îi vedem pe scenă, ipoteticul individ din faţa lor nu are posibilitatea de a refuza. Nici când este trimis ca soldat în linia întâi, fără permisiunea de a mai trece pe acasă. Angajaţii sunt divorţaţi fără drept de apel, în ciuda celor cinci copii, de exemplu, iar colegii de birou nu îşi ştiu nici măcar numele.
Cele două personaje care îi anunţă pe candidaţi ce posturi au primit par trase la xerox. Regizorul Sebastian Marina construieşte o dinamică impecabilă a relaţiei dintre ele, cu aceeaşi rutină a gesturilor şi mişcărilor reluate de nenumărate ori. Surpriza vine din tonul firesc şi plin de energie, din stilul cordial-sec, mizând pe forţa acţiunii, fără explicaţii suplimentare. Obiectele de vestimentaţie coboară de sus pentru ca personajele, colegi de birou, să-şi înceapă ziua de muncă. Vrafurile de dosare adunate (concept scenografic Wegroszta László) trec de la unul la altul sau din faţă în spate într-un tempo nebun.
Excelentă sincronizarea dintre actorii care rostesc, într-un ritm ameţitor, câte o jumătate de replică. Ritualul zilnic cu aceleaşi fraze care merg ca unse în interpretarea lui Sebastian Marina şi Ion Fiscuteanu jr., masa şi vestimentaţia care apar de sus, fără ca angajaţii să intre în contact cu lumea, ilustrează distanţa septică cu care sunt controlaţi şi manipulaţi cetăţenii ipoteticului stat unde bombele teroriste, războaiele şi ameninţările păsării Colibri sunt la ordinea zilei. Un stat în care, spălaţi pe creier, cetăţenii sunt obligaţi să-şi facă, înainte de culcare, raportul activităţilor de peste zi, turnându-şi colegii şi anexând biletele de tramvai sau de cinema folosite. Iar dacă cumva le trece prin cap să citească o carte („verificată şi aprobată“, desigur), să meargă la film sau să se bucure de benzile desenate (evident, şi ele „verificate şi aprobate“), atunci au nevoie de acceptul autorităţilor. Dar, în ciuda realităţii descrise, spectacolul conceput de Sebastian Marina rămâne plin de umor şi de energie cum, din păcate, rar mai avem parte pe scenele româneşti. Actorul interpretează excelent personajul său dinamic, solar, cordial-neutru, prietenos cât trebuie, dar grijuliu să păstreze distanţa sigură faţă de celălalt. Iar personajului lui Ion Fiscuteanu jr., următoarea victimă a sistemului (şi a colegului), îi revin, de la un moment încolo, slăbiciunea, îndoiala, angoasa.
Plin de umor, cu ritm demenţial şi actorie excelentă, Colibri pulsează tone de energie în public. Un spectacol de zile mari. Cu nici un chip, nu trebuie ratat!
Ca un festival respectabil, ATELIER a desfăşurat şi o mulţime de evenimente conexe, printre care lansări de carte, vernisajul expoziţiei de fotografie a lui Radu Afrim, Portret al artiştilor în tinereţe, ca şi colocviul Portret în ATELIER: 9 G la TNB, în care coordonatoarea Cristiana Gavrilă a prezentat punctele tari, dar şi neajunsurile proiectului.
