Hong Ying, „K: Arta iubirii“, traducere de Maria Berza, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2010.
Julian Bell este nimeni altul decât fiul Vanessei Bell, nepotul Virginiei Woolf si un soi de copil teribil (si, desigur, rasfatat!) al Grupului Bloomsbury. Ajuns in China, in anii ’30, pentru a preda cursuri de literatura engleza la o universitate din provincia Wuhan, tânarul o cunoaste pe Lin Cheng, o frumoasa si ispititoare autoare de proza scurta, admirata in cercurile intelectuale ale vremii, mai cu seama in cadrul Societatii „Luna Noua“ (apropiata de grupul britanic) si, nu in ultimul rând, sotia decanului facultatii unde nestapânitul si vanitosul Bell este angajat pentru un an. Lin e o femeie pasionala si senzuala, perfecta cunoscatoare a practicilor sexuale daoiste, alaturi de care Julian va trai o mare pasiune, care, insa, va sfârsi tragic, pe fondul gravelor tulburari sociale si politice care marcau China epocii respective. Cel putin asa aflam din romanul lui Hong Ying, „K. Arta iubirii“, publicat in anul 1999, in Taiwan, o carte care a determinat un protest vehement venit din partea descendentilor profesorului Cheng si a fost chiar interzisa in China, in urma unui rasunator proces. Care, desigur, a transformat romanul autoarei (de origine chineza, actualmente rezidenta in Marea Britanie) intr-un veritabil obiect demn de interesul si curiozitatea publicului cititor din cele mai diverse spatii culturale.
Un romantic anacronic
Identitatea celei care l-a facut pe Julian Bell sa-si puna sub semnul intrebarii majoritatea convingerilor estetice si erotice la care ajunsese pâna atunci suscita inca dezbateri aprinse, datele concrete – existente in corespondenta purtata cu mama sa (unele scrisori tradând chiar un vag complex al lui Oedip) – fiind suficient de putine, mai cu seama deoarece tânarul insusi o numeste, intotdeauna si invariabil, K pe cea care il fermecase. Scopul esential – sau macar unul din scopurile – romanului lui Hong Ying pare a fi tocmai acela de a umple golurile din aceasta poveste. Nu intâmplator, cartea poarta titlul „K. Arta iubirii“, caci autoarea o desemneaza, implicit, in felul acesta, pe frumoasa Lin drept personaj central al istoriei relatate. Si nu intâmplator, actiunea, retrospectiva, prinsa ca intr-o rama de imaginea mortii lui Julian (pe frontul din Spania) si de aceea a sinuciderii lui Lin, accentueaza foarte mult câteva simboluri si imagini consacrate in lumea chineza, in primul rând pe aceea a batistei de matase galbena, având brodata, intr-un colt, initiala K. Fara indoiala, culoarea aceasta are, ea insasi, o profunda incarcatura erotica, cu atât mai mult cu cât Lin i-o face chiar ea cadou lui Julian dupa una din intâlnirile lor de dragoste. Dar, la o lectura atenta, cititorul atent la detalii va remarca o perfecta suprapunere de planuri si o importanta coordonata livresca a romanului de fata, caci tot o batista, cea mestesugit brodata a lui Lin Dayiu, frumoasa, delicata si senzuala iubita a lui Baoyu, era obiectul erotic prin excelenta si in marea carte a literaturii chineze de secol XVIII, „Visul din Pavilionul Rosu“.
Dorindu-si sa evite cliseele atât de prezente oricând vine vorba despre spatiul cultural al Chinei, Hong Ying construieste o poveste de dragoste nu doar exotica, ci si socanta in multe din datele sale. Nu doar pentru ca protagonistii provin din lumi atât de diferite, ci si pentru ca, alegând sa le istoriseasca povestea, autoarea isi transforma romanul intr-o carte extrem de erotica – acuzata chiar de pornografie in China – si care aduce in minte o parte din strategiile utilizate de D. H. Lawrence in „Amantul doamnei Chatterley“. Caci Lin il instruieste pe Julian (cel care se credea, dupa cele unsprezece femei care ii marcasera deja existenta, expert in ale dragostei!), in „arta iubirii“, asa cum o invatase ea insasi din mai multe carti interzise si din relatarile propriei sale mame. In consecinta, cu toate ca autoarea plaseaza actiunea pe un fundal istoric extrem de sumbru, ceea ce cititorul retine la prima lectura sunt, desigur, mai cu seama momentele de intimitate si de pasiune dintre Julian si Lin. Cu toate acestea, „rasist“, asa cum Lin insasi il caracterizeaza spre final, egoist si vanitos, tânarul decide sa o paraseasca pe frumoasa lui amanta, dupa momentul când sunt descoperiti de sotul acesteia, Julian fiind convins fiind ca ceea ce ii unise – pasager – fusese doar atractia fizica. In fapt, Hong Ying sugereaza in repetate rânduri ca Lin a fost marea dragoste a tânarului Bell si ca doar mândria lui excesiva l-a impiedicat sa recunoasca acest lucru. Subiectul in sine, dupa cum se vede, este mai degraba sarac, iar planul istoriei, menit a creiona si a sublinia cadrul intâlnirii celor doi e insuficient realizat, câta vreme invazia japoneza sau atrocitatile comise chiar si dupa crudul razboi civil care a sfâsiat China sunt prezentate doar pasager, iar singura reactie a lui Julian atunci când e confruntat cu dura realitate a Asiei e intrebarea repetata „De ce?“ („De ce, cum e posibil sa se intâmple asa ceva, de ce atâta cruzime?“) Fara indoiala, Lin ii e net superioara din toate punctele de vedere acestui anacronic erou romantic, incapabil sa se adapteze noii lumi unde ajunge sa traiasca, visând mereu batalii eroice, dar nereusind sa inteleaga resorturile adevarate ale conflictelor de aici. In plus, din pacate, in anumite momente, autoarea insasi reuseste sa piarda masura, dar nu, asa cum ne-am astepta, poate, dupa lectura câtorva zeci de pagini, prin accentuarea exagerata a scenelor erotice extrem de explicite, ci prin câteva sublinieri menite a marca simbolismul atotprezent si, adesea, prea cautat din „K. Arta iubirii“, antologic fiind momentul când Lin declara nici mai mult, nici mai putin ca, daca ar fi sa aiba un copil, ea si Julian vor avea o fetita, iar aceasta ar trebui numita Hong („Curcubeu“) – cel mai frumos nume chinezesc cu putinta si, deloc intâmplator, tocmai numele autoarei cartii de fata…
Iubirea si Orientul
Prin ce rezista, atunci, acest roman, dincolo de paginile mai mult sau mai putin socante, dincolo de numele de scriitori presarate la tot pasul (caci de la T. S. Eliot, al carui „Cântec de dragoste al lui J. Alfred Prufrock“, menit a simboliza imaginea poetica a celor doi protagonisti, sau E. M. Forster, se ajunge la Virginia Woolf ori Roger Fry), dincolo de anumite exagerari sau simplificari excesive a semnificatiei credintelor si practicilor spirituale ori fizice din lumea chineza (sa nu uitam, totusi, ca daoismul nu se reduce la „arta iubirii“, ci reprezinta cu mult mai mult, fiind deopotriva o religie si o scoala filosofica fondata in secolul IV i.e.n., bazata pe ideile exprimate de Lao-zi in scrierea „Dao de jing“ („Cartea Caii si Virtutii“), „dao“ insemnând „calea de urmat“ si nefiind o categorie etica, ci una universala, cosmica, echivalenta intrucâtva logos-ului heraclitian)? In primul rând, prin amanuntul – important – ca autoarea reuseste sa mânuiasca cu suficienta abilitate planul livresc, in sensul ca romanul de fata incearca sa „citeasca“ si sa „(re)interpreteze“ nu doar destinul unei „Katherine Mansfield a Orientului“, asa cum a fost numita, uneori, Lin, ci si o serie de texte celebre – si cunoscute, fara indoiala, cititorului mai putin aplecat sa retina doar scenele fierbinti. Astfel, in buna descendenta a lui Ovidiu, Hong Ying creeaza o Ars amandi in cheie asiatica si construieste o carte ce mizeaza mult pe implicatiile erotismului, doar pentru a demonstra ca acesta este legat in mod esential de dragoste, nelimitându-se strict la activitatea sexuala. Ca acest lucru fusese demonstrat de Octavio Paz, cu câtiva ani buni in urma e adevarat („Erotismul e sexualitate socializata si transfigurata prin imaginatia si vointa omeneasca, este inventie, variatiune fara sfârsit, in timp ce sexul este intotdeauna acelasi“, aflam din „Dubla flacara“) – dar la fel de adevarat ramâne efortul lui Hong Ying de a aduce in China amintita demonstratie. Ca ea mizeaza, in ciuda declaratiei proprii de a evita cliseele, tocmai pe câteva din cliseele consacrate (barbati si femei, razboi si revolutie, Orient si Occident, yin si yang) aceasta tine, desigur, de dificultatea de a spune convingator o astfel de poveste de dragoste si de a trata un astfel de subiect care ar ridica si in calea unui scriitor mai experimentat decât Hong Ying importante piedici – dintre care, probabil, cea mai mare este de a clarifica ce-i uneste, totusi, pe Julian si pe Lin in afara laturii fizice si de ce aceasta pasiune erotica ar fi menita sa invinga moartea, prin fervoarea de-a dreptul mistica, asa cum sugereaza finalul romanului.
Dar mai e ceva ce nu trebuie uitat, un amanunt care, oricât de neesential ar putea sa para, se dovedeste important la o lectura atenta, si anume sublinierea destinului tragic al protagonistilor acestei povesti de dragoste. „Numai dragostea nefericita are istorie“, afirma Denis de Rougemont in studiul sau „Iubirea si Occidentul“, eseistul incercând sa demonstreze, pornind de la exemplul povestii lui Tristan si a Isoldei, ca iubirea fericita se mistuie fara a lasa urme mari si ca pasiunea, la fel ca si marea literatura incepe abia de la un anumit grad de insatisfactie in dragoste, mai exact, dupa ce, macar la nivel simbolic, se ia act de prezenta „regelui Marc“. In „K. Arta iubirii“, Marc se numeste, evident, Cheng si nu e rege, ci profesor universitar… Dar situatia ramâne aceeasi si, in ciuda aparentelor, rezista ca atare chiar si la o lectura atenta, dovada ca pasiunea se naste din negatie, obstacolul nefacând altceva decât sa o incite si sa o potenteze – si dovada ca Hong Ying nu e straina nici de traditia liricii trubaduresti, pe care o completeaza, insa, cu scene desprinse parca din „Pacientul englez“ al lui Michael Ondaatje, daca e sa ne gândim doar la carnetelul gasit asupra lui Julian, in Spania. Se vede, astfel ca, daca pentru autorii din vechime, erosul era un adevarat zeu, pentru cei contemporani, el devine o veritabila problema – tematica, stilistica si simbolica. Hong Ying e pe deplin constienta de acest aspect, intuind ca, pentru a o tine departe de clisee, arta iubirii trebuie transformata in arta a scrierii, caci, pentru a-l cita din nou pe Octavio Paz, literatura e menita sa erotizeze limbajul si lumea, caci ea insasi, prin felul ei propriu de actiune, este deja erotism. Este exact ceea ce „K. Arta iubirii“ incearca – si, nu o data, trebuie sa recunoastem – chiar reuseste sa faca.