Lörinczi Francisc-Mihai, Popas pe malul gândurilor. Eseuri, Editura Cronologia, 2013
Eseist cultivat, poet din abundenţă, autor a şase volume de versuri (trei apărute în 2014), colegul de la Sibiu, (căsătorit cu consăteanca mea talentată Maria Daniela Pănăzan), şi-a părăsit maghiara maternă în favoarea limbii române. La vama cuvintelor, ciclul Eseuri, recenzii, comentarii subiective, surprinde plăcut atât prin capacitatea de citire în profunzime a tainelor ascunse în volumele de versuri ale altora, cât şi prin prezenţa unui creuzet original, în care-şi introduce cuvintele la încercare, obţinând astfel judecăţi critice convingătoare. Poetul îl însoţeşte pe critic pas cu pas, când înainte, când în urma lui, ca să-şi împletească apoi gândurile şi judecăţile. De sentinţe, la el nu poate fi vorba.
O ilustrare a unor asemenea idei caracteristice şi trăsături de stil o avem chiar la începutul acestui volum, când eseistul-poet se apleacă asupra celor trei volume ale lui Ovidiu Vasilescu, nume pe care zadarnic l-am căutat prin toate dicţionarele şi antologiile de specialitate. Tocmai de aceea, mă bucur că-l pot descoperi, chiar cu întârziere, prin acest text:
„Poetul Ovidiu Vasilescu vine în întâmpinarea degustătorilor de poezie cu versuri domneşti. Am deschis beciurile nobilelor metafore şi le-am lăsat să zboare în mine. Din fâlfâitul aripilor, aurul cuvintelor a prins forme noi, sensuri pe care le-am descoperit sau pe care le-am trăit, în funcţie de modul în care mi-au vorbit mie, personal.
Volumele de versuri Idei Verticale, Echinocţii atemporale şi Vitralii de os alcătuiesc, în interpretarea pe care am realizat-o, o trilogie divină, curcubeu al esenţelor şi ideilor profunde, un arc al timpului sub care se desfăşoară viaţa, un tridimensional sufletesc adânc, totul aflat sub cupola divinului, aşezat peste noi şi în noi.
M-am închis într-un gând metaforic ca florile de mină într-o geodă, ca firul de nisip dintr-o bivalvă, rotunjindu-se edenic, dureros, dar născând o perlă, am lăsat nisipul din clepsidre alături şi-am prins a citi poezie, fire de nisip de aur ridicându-se coloane spre cer, invizibile cetăţi ale frumuseţii, pulberea măreaţă a sufletelor noastre. Am plătit călătoria dus-întors şi m-am aşezat confortabil ca să colind toată cosmologia şi istoria omenirii, de la începuturi, de la Ghilgameş şi piramide până la măruntul prezent în care argila nu mai trece prin foc, iar zidurile de semidocţi care se ridică cetăţi se vor prăbuşi la o primă adiere. Nebunul îşi construieşte case pe nisip, dar nu ştie că la primul vânt totul se destramă, ca o maya, ca o hologramă. O boltă michelangic se ridică sixtină, ca un curcubeu al dragostei celei mai profunde, pentru divin şi uman, holarhică, o boltă între Vitezda şi Betsaida şi magia tinei, compoziţia acelor elementa: apă şi nisip, dar care primesc suflarea divină miraculoasă, deschizătoare de văz şi mântuitoare.
Când aştern aceste rânduri afară fulguieşte în prag de primăvară, miei albi se revarsă. Poate va veni şi timpul zborului, când cireşii vor înflori şi va porni vântul aducător de speranţă. Să ascultaţi tremurul buzelor celui care rosteşte cuvinte magice, fiecare cuvânt, fiecare vers, rânduit cu măiestrie, născut a doua oară. Cuvintele se nasc în tăcere, apoi devin strigăt primar, ca boabe de struguri într-un teasc urlă după libertate. Oare de câte ori în(ger) profund am stat?“
Şi mai convingătoare devin aprecierile lui Mihai Lörinczi după ce se mai ocupă pe larg de alte trei cărţi ale înzestratului Ovidiu Vasilescu: trilogia Blestemul, Strigoii roşii, Eu, câinele nimănui. La care se adaugă Reverenţa nobleţii, un portret emoţionant al fostului deţinut politic Ovidiu Vasilescu.
Dintre celelalte nouă capitole de portrete şi analize critice, pot releva cu satisfacţie cum este văzută poeta Marcela Ciortea, de la Blaj, despre care am scris şi eu cândva: „Citind aceste versuri mi se pare că mă aflu într-un palat minoic la o serată dansantă, iar printre coloane imense se naşte o lume afundă din ale căror adâncuri răzbat – ca astăzi relicve ale unei civilizaţii dispărute – cuvinte care n-au fost spuse încă“.
Prozatorului, folcloristului şi memorialistului Ioan Popa (originar din acel sat fără pereche, Roşia de Secaş) îi sunt dedicate trei articole, sugestiv intitulate Dulcile poteci ale copilăriei, Spectacularul călătoriei. Arta de a educa şi Pe potecile dorului. Din nou, o selecţie de exemple edificatoare.
În ce priveşte volumele de poezie ale lui Lörinczi Francisc-Mihai: Preludii, sonete (2011), Anotimpurile dragostei (2012), Cu metafore în rai. Poeme fără margini (2013), În fagure de rodii. Sonete (2014), Pe vremea secerişului (2014) şi Zăbavă pe chaise-longue (2014), ele se iau parcă la întrecere, ca să se armonizeze apoi într-un fel de elogiu actual şi permanent al Cântării Cântărilor din Biblie. Unele dintre poeziile din volumul Pe vremea secerişului sunt aşezate în forma unui potir:
tu eşti spicul drag
al vieţii mele
cu tine toată ziua
mi-e plină de dragoste
boabele de aur ale mulţumirii
le port în desaga mea
dăruită de Înalt
şi apa şipotului
îmi stâmpăr setea
cu tine e mereu vară
e seceriş
binecuvântare
bunăstare
botez divin
Sincer să fiu, mi-au plăcut mai puţin cele două volume de sonete, gen literar cu formă fixă, extrem de pretenţios. Scriindu-le, autorului i-au scăpat prea multe ritmuri frânte, strofe inegale, cuvinte şi combinaţii forţate, anapoda. În schimb, m-au încântat haiku-urile sale din Zăbavă pe chaise-longue, volum prefaţat de talentatul poet şi ziarist Valentin Marica, colegul nostru de la Târgu Mureş. Aserţiunile sale critice corespund întru totul cu impresiile mele de lectură: „Zăbavă pe chaise-longue pare un panopticum al punctelor de intensitate lirică din cărţile de până acum ale lui Lörinczi Francisc-Mihai. Tinda sufletului, tăcerea rodului, inefabilul copilăriei, braţele bunicului, clepsidra amintirii, miresmele din cuvânt, foşnetul şi gustul de acasă, iubirea eternă, cântecul divin – imagini cu care ne-a familiarizat – revin spre a desluşi bătăi de timp euharistic. Pe de altă parte, credem, haiku-urile din Zăbavă pe chaise-longue sunt motto-uri ale unor poeme ce vor fi scrise întru preamărirea aceluiaşi timp al suişului azuriu, al desăvârşirii. Şi aici, precum în celelalte volume, poetul e cu Dumnezeu, ştiind că altfel sensul de mers îi este îndreptat spre nicăieri. Poate chiar forma haiku-ului îi susţine o asemenea stare, apropiată de simbolistica Sfintei Treimi. Trei-ul eternizează basmul, aşază în echilibru cerul, pământul şi omul, nuanţe pe care haiku-ul şi le asimilează“.
Iată, în final şi aceste trei haiku-uri cu nişte tandre fâlfâiri de aripi:
Streaşina-n iunie
Picături ca lacrima
Sufletu-mi spală.
*
Zorii, suflete
În jarul măceşilor
Rumeniţi ca pâinea.
*
Pânza de păianjen
În luncă dimineaţa
Un stol de îngeri.