Un numar bogat si substantial al revistei-fanion, „Romania literara“, aparut în pragul acestei primaveri si ea atât de promitatoare în toate privintele: de la epistolarul Andrei Codrescu – Mircea Mihaies intitulat „Dadaistii continua sa joace sah!“, epistolar ce contine o veritabila polemica de tip cordial ce i-ar fi placut si lui Octavian Paler, pâna la utilul rezumat unde Mihai Zamfir aduna competent cele mai creditabile opinii despre rolul si misiunea „supremului pontif“ Titu Maiorescu si de la vibranta declaratie patetica a luiVarujan Vosganian din „Teama de a fi patriot“, pâna la Apelul învapaiat de indignare si dispret pe care Alex Stefanescu îl adreseaza denigratorilor lui Gabriel Liiceanu ori cronica vioaie de Cosmin Ciotlos despre romanul „rusesc“ al lui Constantin Stan „Gde Buharest“. Acestea si altele se citesc cu cel mai mare interes în „România literara“ de la începutul acestei primaveri atât de asteptate.
Nu ma pot abtine sa încep aceasta incompleta dare de seama cu un citat antologic din extemporalul lui Varujan Vosganian la tema lunii din „România literara“ („România în eternitate“): „Eu apartin, prin educatie, atât culturii române, cât si culturii armene. Am ales sa scriu în limba româna pentru ca e limba pe care o vorbesc cititorii mei. Montaigne spunea ca fiecare cuvânt apartine pe jumatate celui care îl rosteste, pe jumatate celui care îl asculta. O carte este scrisa de autorul ei, dar si de cititorii ei. Iar primii mei cititori sunt românii. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca literatura trebuie sa tinda catre completitudine, iar experienta autorului trebuie sa fie, de asemenea, completa. Or, armenii printre care am trait eu sunt toti oraseni. Cum sa scrii în limba armeana când nu stii cum vorbeste un armean de la tara? Când n-ai auzit niciodata în viata ta un armean bâlbâindu-se? Ori împleticindu-si limba de bautura? Cum sa scrii într-o limba careia nu-i cunosti betivii?“ Admirabil, profund si pe întelesul tuturor!
Admirabil, inutil si, cutez a zice, neavenit mi se pare gestul lui Alex Stefanescu de a-i lua apararea filozofului într-un „Apel catre denigratorii lui Gabriel Liiceanu“. Sa spun mai întâi ca „Apelul“ începe cu stângul citând „jocurile de cuvinte“ infantile pe seama numelui filozofului: jenante, penibile si descalificante, ele arata nivelul intelectual si moral al celor ce le-au nascocit si utilizat, oricare ar fi acestia, inclusiv posibili intelectuali subtiri capabili, în chip uimitor si paradoxal, de grosolanie si trivialitate. În orice caz, ei nu-s cititorii „României literare“, iar „jocurile“ lor de cuvinte nu meritau evocate în „Apel“. Cum n-avea ce cauta în aceasta batalie cu denigratorii, cititorul Gigi Becali, care, descopera Alex Stefanescu, nu-l cunoaste, nu-l „gusta“ si-l dispretuieste pâna si pe Nichita Stanescu, implicit pe filozoful denigrat… „Nu va reproseaza nimeni“ – scrie cu însufletire pedagogica autorul „Apelului“ – „ca nu aveti capacitatea intelectuala necesara ca sa-l întelegeti si sa-l evaluati. Dar ar fi din partea dumneavoastra o dovada de buna cuviinta sa simtiti o anumita sfiala când îi pronuntati sau scrieti numele.“ Depinde, dupa facultati: cititorii aceia nu simt, si pace, ce spune Alex Stefanescu ca ar trebui sa simta! Confuzia este evidenta: aceia nu sunt cititorii „României literare“ desi „Apelul“ apare în „România literara“. Credeam si credem ca cititorii „României literare“ au respectiva „capacitate intelectuala necesara“ ca sa-l înteleaga, evalueze si respecte pe filozof. S-ar prea putea, de aceea, ca lectorii competenti ai revistei, cititori educati si în posesia acelei „capacitati intelectuale“ sa se simta oarecum frustrati, de nu chiar ofensati de comparatia cu cititorul Gigi Becali pe care-l aduce în discutie criticul. E însa probabil ca, în chip foarte subtil, autorul „Apelului“ descopera în toti denigratorii filozofului câte o bucata sau bucatica din cititorul emblematic Gigi Becali: merita Caliban sa devina simbolul acelor denigratori? De dragul si din respect pentru cultivatii cititori ai revistei, înclin sa cred ca era suficienta repetarea celebrei somatii ce a mai fost rostita în polemicile care au brazdat fata vietii literare din România, inclusiv în comunism: „Caliban, du-te la scoala!“ În fine…
O polemica adevarata, de tip cordial, veritabila confruntare de idei dintre doua spirite autentice si cu gândire diferita, dar ambele democratice, este aceea continuta în epistolarul Andrei Codrescu – Mircea Mihaies, intitulat „Dadaistii continua sa joace sah!“ Polemica aceasta, cel putin dintr-o parte cordiala, are istoricul ei. Mircea Mihaies a scris în „România literara“ un lung serial, trei articole dedicate incitantei carti a lui Andrei Codrescu, „The Posthuman Dada Guide. Tzara and Lenin Play Chess“. I-au fost trimise, înaintea publicarii în revista, autorului cartii. Comprehensive si amuzate când nimereste peste „enormitati“, articolele criticului expert în literaturile anglo-saxone sunt doldora de observatii subtile. Emana un anumit umor filozofic ce face farmecul scrisului sau, atunci când, coleric si prapastios, condeiul nu-i aluneca în pamfletul de cuvinte scris pe picior. Nu e cazul aici. (Trebuie sa acceptam ca, în general, între pamflet si polemica staruie o relatie perversa: destule polemici ramân simple certuri de cuvinte, în timp ce unele pamflete, ca „Baroane!“, sunt, ele, purtatoare de idei fiindca, nu-i asa?, ideile sunt chiar oamenii, dupa vorba unui mare scriitor momentan si el uitat. S-ar zice ca daca o polemica dintr-acestea, cordiala, „ucide“ cu sânge rece din congelator, pamfletul face acelasi lucru luând însa ideile de pe o plita încinsa.) Cronica lui Mircea Mihaies din „România literara“ începe sub zodia unei seninatati, s-ar zice, imperturbabile, a unei cordiale bune dispozitii, ludice si joviale: „Bolidul cultural la volanul caruia se afla Andrei Codrescu ruleaza, de ani buni, nu doar cu o viteza considerabila, ci si, simultan, pe mai multe piste. Poet, eseist, romancier, scenarist, om de radio, Codrescu ia cu asalt genurile literare cu dezinvoltura jonglerului specializat în executarea numerelor de circ de o ametitoare virtuozitate.“ Eseul criticului continua în acelasi stil jovial si cordial, ca sa se încheie cu lauda vervei inepuizabile, a resurselor nelimitate de umor si a eruditiei autorului sau. S-ar parea ca, în aceste conditii, nu prea se întrevad pricini de polemica si controverse. Si totusi… Cordialitatea nu exclude, dimpotriva, admite diferenta de opinii. În cutele jovialitatii îsi fac loc judecati severe pe seama actiunii avangardiste si a ceea ce ramâne în urma ei: „“The Posthuman Dada Guide“ e, înainte de orice, chiar un ghid în labirintul de legende, amintiri, documente si reflectii asupra uneia din cele mai mediatizate inventii ale suprarealismului european, dadaismul. Andrei Codrescu se poate amuza afirmând ca subiectul cartii îl reprezinta povestea unei partide de sah între Tristan Tzara, inventatorul conceptului „dada“, si Vladimir Ilici Lenin, „daddy-ul“ comunismului. Aceasta ipotetica, nedocumentata, dar fascinanta confruntare între poetul si entertainer-ul de la gurile Dunarii ajuns în Zürich-ul Primului Razboi Mondial, si marginalul comentator al textelor lui Marx si Engels se structureaza, foarte repede, într-un discurs despre Arta si Ideologie în care rolurile principale sunt jucate de Poet si Revolutionar.“ E vorba de un joc, de o simpla confruntare (partida de sah) sau despre o „monstruoasa coalitie“ cu efecte imprevizibile si aparent paradoxale? „Pe un ton ludic – scrie criticul – Andrei Codrescu vorbeste, de fapt, despre lucruri de o enorma gravitate. Tzara si Lenin nu sunt doar doua fantose care, în vitrina cu jucarii a istoriei îsi executa baletul mecanic. Ei sunt promotorii unor gesturi si actiuni care au consecinte. Desi un creator minor, galagios, nu prea talentat, Tzara e un «revolutionar» al carui profil se reflecta mereu în oglinda puciului politic initiat, controlat si finalmente transformat în arma a înjosirii umane de catre Lenin. Acoperind intervalul lecturii, partida de sah a celor doi e dusa pâna la finalul cartii, cu identificarea de catre Revolutionar a Poetului si Tarului, într-o unica persoana…“ Cu asemenea judecati si observatii ce încep sa mai taie din pofta de râs si jovialitate, premizele unei polemici cordiale sunt deja puse. Unul din principalele motive ale ei consista în „subtitrarea“ Poetului anarhist: cum sa fie Tzara, partenerul lui Lenin într-o partida de sah, doar „un creator minor, galagios, nu prea talentat“? Si cum sa admiti ca dadaismul, ca mai toate „ismele“ supratitrate de moda, nu e decât „una din cele mai mediatizate inventii ale suprarealismului“? Criticul observa – cu perfidie? cu umor? – ca soferul „bolidului cultural“ se fereste sa citeze prea mult, fiind, „desigur, constient de precaritatea estetica a produselor dadaiste“. Tragând o concluzie din premisele suspendate în carte, el constata ca, „Figuri complementare, Poetul si Revolutionarul trag la acelasi atelaj, împingând istoria în groapa de unde încerca sa iasa. În absenta unei exegeze profunde, mitul poate prinde aripi gigantice! Desi vorbesc limbaje în aparenta diferite, cei doi ne împing în aceeasi directie a devenirii istorice“. Urmeaza un citat mai elocvent pentru spusele criticului decât pentru intentia soferului de la volanul „bolidului“. Alta pricina de polemica, fireste, tot cordiala. În fine, procesul de „subtitrare“ a miscarii si a principalului protagonist al cartii lui Andrei Codrescu va culmina cu dezvaluirea „radacinilor“ anarhismului dadaist: „Ciudatenia suprema – scrie Mircea Mihaies – este ca ei n-au inventat, de fapt, nimic. Marii inventatori erau altii, indivizi cu existente burgheze impecabile, de la Ezra Pound la James Joyce si T. S. Eliot, aproape simultan cu Virginia Woolf, Italo Svevo (Ettore Schmidts). Daca excesul necontrolat si improvizatia deliranta reprezinta, în sine, forme de exprimare artistica, atunci probabil ca si ororile de la Cabaret Voltaire sunt arta de prima mâna. Daca nu, nu! Autorul foloseste prilejul pentru a divaga pe ideea originalitatii în arta, pentru a structura istoria boemei …“ Continuta si banuibila în premisele din articolele lui Mircea Mihaies, polemica lor, cordiala si nu prea are loc în scrisorile pe care autorul si criticul sau si le trimit. Autorul multumeste pentru „lectura fascinanta“ a Ghidului si, dupa ce vine cu „o apreciere un pic precauta laudelor tale generoase si celor generos-ghimpate“, îsi precizeaza, radical, dezacordul în doua mari chestiuni: „statutul lui Tristan Tzara în România si canonul modern american vazut din România“.
În prima chestiune, a statutului lui Tzara, e incoruptibil: „Un cititor atent al lui Tzara, scrie Andrei Codrescu, vede imediat ca sub personajul galagios e un mare poet francez, probabil cel mai mare poet si eseist de sorginte româna. Faptul ca nu-i citit în România e o slabiciune a intelectualilor nostri care se feresc de avangarda ca de ciuma.“ În cea de-a doua, referitoare la „ciudatenia suprema ca ei n-au inventat nimic“, e inflexibil si rezolut: criticii români, spune Andrei Codrescu, s-au raliat la modernismul „profesorasilor americani de la sfârsitul secolului trecut“ care „au produs un fluviu de ejaculatii plictisitoare despre Ezra Pound si T. S. Eliot. Nici lor nu le-a convenit avangarda, fiindca era si este înca vie. Pound, Eliot, Joyce, Woolf erau morti cu certificate, imobilizati si disectabili“. Mircea Mihaies scoate din biblioteca argumente ce nu mai au nevoie de nicio alta sustinere spre a ilustra enormitatea din scrisoarea prietenului sau: „Cred ca în materie de cultura criteriul dominant trebuie sa fie cel estetic. Poate e o formula de interpretare depasita, enervanta pentru «progresisti», dar ma simt prea batrân sa ies din ea. Tu pari sa fi renuntat completamente la un astfel de obstacol, de vreme ce faci afirmatia (enorma, în opinia mea) ca «Tzara e un gânditor (si scriitor) mai important decât Pound sau Eliot»“. Importanta se descopera si se verifica prin valoarea succesiunii: „Daca am face liste cu autorii care se revendica de la Tzara si cei care au avut ori au afinitati cu poezia si ideile artistice ale lui Eliot si Pound, tare mi-e teama ca lucrurile ar deveni neplacut de limpezi.“ În privinta valorificarii avangardei în cercetarea critica româneasca, autorul Ghidului greseste prin ignorare sau ignoranta. Cât despre insinuarea dezagreabila si inexacta ca evitarea (falsa si ea) exponentilor avangardei se explica în România prin aceea ca „modernismul a fost „avangarda fara evrei“„ – iata o alta enormitate, o „colosala afirmatie“ – exclama Mircea Mihaies, nemultumit de o „judecata de tip pausal facuta asupra criticilor români.“ Sunt, deci, suficiente motive spre a conchide asupra unei polemici continând atâtea dezacorduri inconciliabile formulate transant: dar e o polemica cordiala, ce se încheie „cu prietenie, Andrei“ si „cu aceeasi prietenie, Mircea“. O polemica în felul ei exemplara: confruntare de idei, bune si rele, amestec de judecati si prejudecati – unele seculare! – sustinute însa toate cu talent si buna credinta. Prin putinatatea ca sa nu spun disparitia unor asemenea confruntari de idei înlocuite tot mai des cu buzduganul de serviciu al pamfletului de cuvinte – o carte înalta si rara ca „Polemici cordiale“ a lui Octavian Paler îsi arata, din nou, marea ei actualitate. Aparea, vai, în 1983, în „vârful de sarcina“ al comunismului, când, în ochii anticomunistilor ireductibili, nicio confruntare de idei nu mai era posibila. Polemica frumoasa din „Dadaistii continua sa joace sah!“ ne readuce sub ochi“polemicile cordiale“ de odinioara si, inevitabil, ea ne face si mai nostalgici…