Aortic

Fortele de inertie si de fixare devin reprobabile atunci când excesivul se consolideazã ca anomalie si atunci când circumscrierile ocrotitoare tranzitorii devin cercuri de încarcerare simbolicã permanentã. Aplombul constructiv este atunci stopat, inhibat si, ca într-un ritual negru de magie albã, redus la stadiul primar al solidaritãtii impuse cu sursa care l-a generat. Constiinta, sistem hi-fi înalt-receptiv si patho-acustic, este o subsecventã a egoului care se coaguleazã o datã cu asamblarea în sistem neuronal si senzorial a unor continuturi psihice diluate apoi în forma purgatoric-ambientalã a binelui sau a rãului interior. „Dominus psychologicus“ într-un alt salon 6, dupã ce vizitase pavilionul patologiilor identitãtii în „Medalia de onoare“ (2009), Cãlin Peter Netzer reia în „Pozitia copilului“ (2013) problema genealogiei ca degenerescentã si înstrãinare prin observarea obstructionãrii procesului de devenire a sinelui, atunci când maternitatea acapareazã pânã la estropiere afirmarea psihologicã a masculinului.

Infansul este, etimologic, acela care nu vorbeste, victima unei afazii sau a unui blocaj verbal, pe care mama cruciatã, pornitã în recâstigarea Ierusalimului celest pentru fiul ei înecat în infernul vinei, încearcã sã-l recupereze si sã-l plaseze în mediul unei continue modelãri grijulii si concomitent asfixiante. Extras cu forcepsul din sectia de politie în care militieni-cocosi riscau sã-i scoatã ochii copilului-odor (cu tot ecoul slav al sensului de pradã al odorului, deposedarea fiind resemantizatã aici, subiectiv, ca alienare), Barbu (Bogdan Dumitrache), devenit peste noapte ucigasul unui copil, se mutã din carcera legii în carcera psihicã a cãminului pãrintesc de tip kibbutz, cu forme de matriarhat agresiv în care mãtusa-closcã (Natasa Raab) este un strateg activ si abject, în vreme ce mama (Luminita Gheorghiu) este o superstitioasã cronicã si debil-belicoasã. Pozitia copilului, calchiatã din sanscritul bala-asana (bala = copil), si descinsã în vocabularul modern ca element de yoga, este replierea chircitã a corpului, ce-si uneste membrele ca un bulb, cu evlavia regãsirii profilaxiei placentare si a nostalgiei foetale, pre-individuale. Este, asadar, sinteza iconicã a unui stadiu de dinaintea dezvoltãrii, în marja conceperii si a declansãrii imunitãtii sociale, codificate în filmul lui Netzer ca segment psihologic cuprins între replica unui subaltern de la sectie, ce-i indicã providential-ironic lui Barbu „Întoarce-te brusc spre mãmica“ si declaratia publicã, de auto-legitimare „Mamã, deblocheazã-mã si pe mine!“ (cu avantajul logistic al unei carcere mobile, în avatarul unei masini ce permite sisteme de securizare a sarcinii pe care o poartã soferul).
Filmul lui Netzer descântã pre-textul prejudecãtilor sociale ce separã oligarhii îmbuibati de sãrmanii lipiti pãmântului care se dezlãntuie animalic, cãutând dreptate cu bâta, numai pentru a incita fondul unei tensiuni de tip relatie, bicefale, în care capetele protejate de blãnuri se confruntã cu cheliile tãranilor ascunse în tichii. Dialectica claselor functioneazã însã numai ca ramã, iar conflictul dintre familia vinovatului si cea a victimei este surogatul unui ingredient narativ slab, care apare rãzlet într-o epicã a faptelor ce justificã exclusiv o cauzã psihologicã si nu un lant de evenimente juridice. Succesiunea mãrturiilor – mãrturisiri vizeazã, pânã la ultragiere, pe de o parte, procesul si asumarea, adicã sintezele de eu si nu atomizãrile lui, pe de alta, blocul existentei apriorice ca dat genetic, si nu obstetrica mãrimilor psihologice intermediare. Barbu, bãrbat ajuns la vârsta pre-mesianicã de 32 de ani, este într-un rãzboi mut si acerb cu o mamã-cerberã care-i supervizeazã existenta pasiv, prin spionare distantã si descoasere minutioasã a servitoarei, dar si activ, prin razii sporadice în apartamentul lui si mâini înfipte grobian în intimitatea lui rezervatã. Freudian, atunci când nu este jungian, Netzer introduce, bonus, un mãr al discordiei cu trup de Evã pângãritã, fãcând, spre disperarea excedatã a mamei, ca fiul sã fie îndrãgostit de o femeie care are un copil dintr-o relatie anterioarã. Brusc sorã cu aceastã pervertitã pânã la trecerea podului plângerii, mama o angajeazã pe Carmen, ocazional edulcoratã Carmenus pentru patentarea formalã a acordului manta-de-vreme-rea, în periplul de negociere a iertãrii de cãtre familia bãiatului omorât în accidentul de masinã provocat de Barbu.
Exasperant de pasiv, abulic si mai copil decât toti ceilalti, mentionati sau epurati din peisaj, acesta este introvertitul traumatizat, ajuns la strategii autodefensive cu forme de sindrom isteric de persecutie. Din perspectiva receptãrii celorlalti ca obiecte, lumea se reduce la habitusuri constringente si la închisori succesive, fie cã sunt morale (este un asasin), juridice (riscã o pedeapsã de la trei  pânã la cincisprezece ani pentru uciderea din culpã a unui copil), fiziologice (nu poate permite corpului sã procreeze) si psiho-patologice (respinge cu sãlbaticie hãrtuirea maternã si contactul resimtit ca un viol). Subiectiv, doctorandul în chimie, fost participant la concursuri de patinaj artistic, încearcã sã topeascã alchimic fondul de feminitate atasantã cu care l-a pervertit o instructie maternã orientatã integral asexuat si partial-castrator. Procesul de deblocare sexualã are nevoie de doi timpi, de o etapã jungianã, adicã de un proces de individuatie aferent si de o etapã freudianã, thanatic-excesivã, adicã de o crimã, care sã justifice morfologic trecerea exponentului dincolo de pragul propriului clivaj psihic. Terapeutic, Barbu are nevoie sã transforme crima asupra unui copil într-un infanticid si sã ucidã, ritualic, conditia de copil la care îl redusese stringenta domeniului expansiv-matern. Ca simbolicã omogenã în chiasmele psihologice pe care le presupune „Pozitia copilului“, Barbu se ucide pe sine, tot asa cum, într-o etapã intermediarã a relatiei cu Carmen, refuzase ca aceasta sã rãmânã însãrcinatã, marcã a unui traumatism ce respinge, în esentã, di-seminarea sinelui.
Ruptura psihicã apare o datã cu tectonica blocurilor de viatã si de moarte, pe care, în chip ideal, le privilegiazã experienta de prag a înmormântãrii bãiatului de 14 ani. Prin negocierea miloagã a mamei, pendulând, cu tot cu suisuri si coborâsuri tonale si înlãcrimate între umilitate si umilintã, iertarea devine un bun decapitalizat, transat o datã cu slãbiciunea tatãlui, care inclinã sã accepte formal deal-ul propus de solul împãciuitor. Invocarea educatiei viitoare a fiului încã în viatã este punctul de inflexiune în durerea continuã a priveghiului si schimbarea strategicã a punctului focal dinspre moarte înspre viatã, prin strãluminarea banilor care pot cumpãra, dincolo de bine si de rãu, rãzbunarea si cãutarea dreptãtii celui deja mort. Scenariul lui Netzer si al lui Rãdulescu este foarte sensibil la semiotica nuantelor de apropriere si a colapsului intern atunci când figurile mamei si a fiului se contamineazã, în cruce, cu roluri inversate. Mecanismul este întotdeauna proiectiv : mama se substituie fiului în participarea la înmormântare, dupã ce o politistã ciufutã (Cerasela Iosifescu, în rol emblematic de perpetuu-nemultumitã cârtitoare fãrã cauzã) le indicã pasnic si palid cã achitarea costurilor de înmormântare „ar fi un gest“. Demersul matern are însã nevoie de un argumentar confirmat prin exequatur de familia victimei, iar procesul persuasiv se declanseazã pornind de la un element de seductie empaticã compus din figuri suprapuse : „Vrea sã vã spunã. Si vã spun si eu.“ „Pozitia copilului“  este, asadar, în chip fundamental, povestea felului în care un el matern devine un eu personal si în care reflectia instantei celui dintâi devine, prin menajare psihologicã si ritual de prag viatã-moarte, ecoul celui de-al doilea. Rolul oglinzii retrovizoare, care îi permite mamei sã urmãreascã reconcilierea înfiripatã între fiul asasin si tatãl îndoliat, ca o proiectie în micro a demersurilor ei agonic-diplomatice, este, în acest sens, o sintezã iconograficã miniaturalã a începerii unui nou ciclu al regimului personal.
Fondul traumatic al filmului reiese, însã, nu atât din întârzierea exercitãrii ideii de ego dincolo de o persona abisal-opresivã, ci dintr-o hiper-densifiere a ocurentelor infantile : mai întâi, „mãi copile“, asa cum este numit constant Barbu, anominal, dar fiziologic-posesiv, apoi copilul care ar fi putut sã fie, dacã acelasi Barbu ar fi permis prietenei sale sã rãmânã însãrcinatã si, în cele din urmã, copilul ucis. Ca într-un test Rorschach, care lasã sã se deschidã în fluture, pe de o parte, imaginea a ceea ce este si, pe de alta, imaginea a ceea ce a fost distrus, în axul spre care se scurge cerneala acestor douã continuturi psihice, rãmâne virtualitatea în care gliseazã, dintr-o parte, devenirea masculinã si, din cealaltã, interventia subliminal-psihologicã a mamei. Triunghiul ortic reprezintã acel spatiu geometric plan, care apare prin configurarea unui triunghi interior, rezultat din reuniunea picioarelor înãltimilor triunghiului prim, adicã din reuniunea punctelor ce apar o datã cu unghiurile drepte, orthike. Cele trei puncte A, B, C sunt, toate, forme ale infansului, mai întâi maternal, apoi virtual si, finalmente, eliminat prin ucidere din culpã. Încercarea de remediere a rãului nu se poate face prin malversatiuni asupra datelor realului, adicã prin mitã sau corupere (de aceea rolul martorului interpretat de Vlad Ivanov este ornamental, pur relativ si, în esentã, un lest fãrã cauzalitate ), ci prin proiectarea celor trei vârfuri ale constiintei, în-dreptate, într-o zonã interioarã neutrã, de prag, de initiere în moarte si readaptare la viatã. Printre cutumele pragului si ale înmormântãrii, îngroparea unui copil echivaleazã psihologic cu nasterea intrinsecã, în noul spatiu geometric rezultat din proiectii si convergente conciliate si asumate, a individului nou, nastere – si nu resuscitare ori înviere – mediatã de împãcarea cu tatãl justitiar, care invocã dreptatea si adevãrul, sintetizându-le în avatarul unui supra-eu reactualizat dupã avarie. Retroactiv si retro-vizual, dreptatea este spiritul mortii convertit în nastere.