Cândva, înainte de 1989, aparuse prin presa occidentala un mic anunt. Despre niste români înecati la tarmul continentului american. Trei baieti în jur de 18 ani, de prin Maramures. Care se îmbarcasera ilegal pe un vas, ca sa ajunga, pare-mi-se, în Canada. Baietii fusesera ascunsi pe vas si trecusera cu bine oceanul. Doar ca aproape de tarm, comandamentul fusese anuntat ca daca se gasesc persoane nedeclarate pe vas, se va plati pentru fiecare o amenda de câteva mii de dolari la debarcare. Conducerea vasului luase hotarârea sa se debaraseze de inutila povara, baietii au fost aruncati în valuri. Existase si un martor la acest act. El declarase mai apoi unor ziaristi ca din apele oceanului s-au auzit ore în sir strigate. Sacrificatii strigau „ajutor“ si strigau „maicuta“ si strigau…vorbe într-o limba pe care martorul nu o întelegea, deci nici ca le-a pus la suflet.
Anuntul a aparut doar într-un singur ziar. Doar o data. Nopti la rând dupa ce l-am citit, nu m-a mai luat somnul. Coboram din pat si ma duceam în camera copilului meu. Îmi înveleam fata. Îi potriveam perna sub cap, cu grija sa n-o trezesc.
Acum câteva zile, la sfârsitul lui martie, o femeie cu o functie corespunzatoare a prezentat Consiliului Europei un raport oficial. Despre moartea a zeci de refugiati pe Mediterana, din cauza unor „esecuri decizionale“. Mare Nostrum era burdusita de nave de razboi Nato si de vasele de coasta europene. Si totusi o ambarcatiune a fost lasata în deriva timp de doua saptamâni. Au fost auzite apelurile ei de urgenta. Ambarcatiunea a fost localizata si identificata. Si totusi aceste apeluri au fost ignorate de autoritatile marine situate în zona. Informatia a fost transmisa de The Guardian. N-a facut valuri. S-a scris doar ca a existat o stare de confuzie cu privire la responsabilitatea organizarii unei operatiuni de salvare. Oamenii veneau din Tripoli. Erau 78 de persone în ambarcatiune. Si vroiau sa se salveze de bombardamentele pe care fortele internationale le efectuau în Libia „pentru instaurarea democratiei“. Fortele internationale îi bombardau deci în numele democratiei, dar nu salvau si naufragiatii; doar n-o sa amestecam noi, cei din lumea „civilizata“, principiile umaniste cu înecatii!
Asa ca ambarcatiunea cu cele 78 de persoane la bord, dintre care si câtiva copii, a fost lasata sa pluteasca în deriva sub supraveghere, pâna când, într-un final, curentii au dus-o din nou la tarm. Aproape 70 de persoane murisera între timp de sete si foame. Cei câtiva supravietuitori au sfârsit si ei prin spitale.
Autoarea raportului catre Consiliul Europei este o anume doamna, Tineke Stick. Consiliul Europei este un organism care supravegheaza Curtea Europeana a Drepturilor Omului. Distinsa si curajoasa doamna spune ca paginile raportului ei marcheaza „o zi neagra pentru Europa“. Si dupa aceasta concluzie mai vin câteva rânduri, care au darul sa-ti înghete sângele-n vine. Raportul arata ca de când cu „primaverile“ de pe malul sudic al Mediteranei, apele albastre ale Marii Noastre Interioare au devenit un cavou. Numai în 2011, aici si-au gasit moartea 1500 de emigranti identificati de pe tarmul african spre Europa. Identificati, deci. Dar miile de neidentificati, miile de pierduti fara urma?
Raportul doamnei Tineke spune ca numarul unor asemenea tragedii este înfricosator. Mai spune ca ele nu sunt mediatizate. Si mai spune si ca la ultima expertiza, NATO n-a colaborat la investigatie. Pai de ce, adica, sa colaboreze?
Imigratia nu intereseaza agentiile de presa. Preocuparea ultimelor luni a fost naufragiul vasului Costa Concordia. Cine era capitanul? Cine era blonda lui, moldoveanca noastra, nu ne-ar fi de deochi? Ce parere are sotia? Cât s-a platit pentru o cabina? Ce pret aveau dineurile… Subiecte, nu gluma. Cine sa se mai intereseze, când ai asemenea evenimente, de viata unor africani care vor sa-si salveze copiii de bombele „fortelor internationale de pace“?
Daca stam si ne gândim bine, cred ca Europa are mai multe „zile negre“ decât poate cuprinde într-un an calendarul. Ca pentru a evita asemenea zile negre exista comisii si comitete si consilii si departamente, cine mai sta sa puna la socoteala? Ca în toate aceste comisii si comitete si consilii si departamente, desemnate pentru a apara drepturile omului si ale copilului si ale femeilor si ale mamelor si ale tineretului si…asa mai departe, ca în toate aceste organisme deci lucreaza mii de angajati, cine mai sta sa numere? Ca acesti angajati sunt platiti din bugetele statelor, adica din buzunarele contribuabililor, cine mai pune la îndoiala?
La începutul lui aprilie, pe tot globul s-a întrerupt o ora curentul electric, din propria vointa a consumatorilor, „pentru salvarea pamântului“. Frumoasa actiune. Impresionant sa vezi cum se sting luminile pe Akropole!
Cum de nu-i vine însa nimanui în minte sa taie o luna de zile salariile tuturor acestor angajati în comisii pentru drepturile omului si pentru pace si pentru apararea copilului si pentru ocrotirea mamei si…si… aceste infinite salarii aruncate în patru vânturi, atâta vreme cât pe Mediterana ambarcatiunile sunt lasate în deriva pâna când emigrantii îsi pierd viata de foame si sete? Cum adica sa te numesti lume civilizata si sa lasi sa moara sub ochii tai niste oameni numai pentru ca pe o mare burdusita de vase de razboi, care aduc chipurile pacea si democratia, au loc „esecuri decizionale“? Oare nimeni nu se gândeste la efectele bumerang pe care le vor avea la un moment dat aceste „zile negre“ asupra continentului european? Continentul care, dupa cum o repetam la nesfârsit, a inventat „democratia“ si „umanismul“ si „iubirea aproapelui“ si… mai stiu eu câte alte obraznicii, privite din persectiva actualei lor goliciuni.