In România, ca peste tot in Europa ex-comunista, de douazeci de ani anticomunismul mediatico-spectacular sau academic a devenit un soi de deus ex machina al tuturor celor care aspira sa patrunda in diverse grupuri autointitulate „elite intelectuale“. Insa dincolo, in Vest, a face profesiune de credinta anticomunista, asa cum o practica de câteva decenii „stânga“-caviar, tine de simulacrele specifice postmodernitatii care, pe fondul unui nihilism generalizat, se apropie tot mai mult de stadiul post-ideologic si post-istoric in care se gasesc toti indivizii pregatiti mai degraba sa se strânga si sa aplaude cutare trupa de urlatori pop-rock, decât sa manifesteze impotriva politicilor de austeritate si de pauperizare impuse de marii maestri ai capitalului.
De un sfert de secol, anticomunismele caviar, de „stânga“ si de dreapta, deschid portile unor cariere, bine remunerate, de profesori, de cercetatori, de jurnalisti, favorizeaza dobândirea unor burse de studiu in strainatate ori accesarea de fonduri europene, prilejuiesc invitatii la tot felul de colocvii si congrese, unde oficiantii, instalati in salile de conferinta ale cutaror hoteluri de lux, repeta ad nauseam aceleasi cuvinte, aceleasi fraze, aceleasi argumente – pe scurt, toate cliseele arhifolosite pentru incondeierea totalitarismului rosu. Pentru ca apoi sa retraga bine-mersi intre faldurile unei compasiuni sinistre, mascându-si indiferenta si insensibilitatea fata de necazurile concrete ale celor aflati la cheremul puterilor dictatoriale de orice fel, inclusiv al dictaturii democratice aflate in relatie cu exploatarea capitalista.
Ca dovada: luati aminte la silentiumul prin care aceste suflete mari inteleg sa raspunda consecintelor umane ale crizei economice din prezent! Dupa liturghiile anticomuniste occidentale din anii 1970-1990 – Razboiul Rece oblige – am asistat, in Est, la acreditarea unor bocitoare oficiale care, la intervale regulate, trâmbiteaza ceva ce toata lumea stie de când se potcovea puricele: anume ca regimul comunist, o formula noua – din zorii secolului al XX-lea – iesita din potentialul politico-economic al modernitatii, si-a gasit pârghia lui Arhimede (adica posibilitatea unui praxis) in mutatii de o extrema violenta, comparabile cu ale celor doua razboaie mondiale ale secolului al XX-lea. In aceste conditii, in mod banal, instalarea sa la putere (care a durat mai mult sau mai putin, in functie de forta ori de slabiciunea fostelor clase conducatoare) a fost marcata de o serie de actiuni politice de mare cruzime – justificate si articulate in jurul conceptiei fundamentale a determinismului istoric – si de implicatii imediate pentru sociologia politico-economica care a decurs din ea: anume lupta de clasa.
Cât o mai putea insa acest discurs repetitiv, tesut din locuri comune, din poncife si din banalitati prezentate pe post de analiza originala, sa vaicareasca si sa mestece ad infinitum aceleasi lamentatii fara riscul de a-si ridiculiza pe viata autorii?
Din câte stiu eu, violenta face parte din nucleul destinelor mitice si istorice ale societatilor reale, ale tuturor societatilor umane, de la cele mai primitive la cele mai stiintific complexe. Iar acest destin n-a avut prea multe in comun cu cetatile utopice, cladite pe nisipurile miscatoare ale metafizicii, unde rigoarea argumentarii nu tine decât de logica propozitiilor gramaticale. (Ca dovada, esecul total, practic si interpretativ, al kantianismului politic si al „Pacii vesnice“, care trimit mai degraba la o tentativa de protejare a proprietatii private – prin transcendentalizarea legilor constitutionale care o garanteaza.)
Sigur, discursul marxist, in calitatea lui de mostenitor al Luminilor, avea si el in obiectiv o societate ideala, la care urma sa se ajunga dupa eradicarea exploatarii de clasa, adica prin implinirea necesitatii. La nimic de felul acesta nu s-a ajuns insa, pe de o parte din cauza subestimarii din punct de vedere economic si politic a inventivitatii capitalismului si a capacitatii sale de a renaste sub diferite forme ale exploatarii (in special prin incurajarea unui consumism masiv gratie capcanelor creditului – a ceea ce un comentator român numea, nu fara umor, „Gulagul glamour“); iar pe de alta parte, s-a facut caz de omisiunea (sau de neputinta!) lui Marx si a succesorilor sai directi (germani si rusi) de a elabora o critica a tehno-stiintei ca ultim bastion al sperantei mesianice intr-o societate secularizata. Or, dimpotriva, ei chiar au propovaduit-o!
In mod sigur, religia a fost opiul popoarelor; in mod sigur, idealismul platonician si german au gândit frumosul, bunul si adevarul prin concepte desprinse de orice contact cu realitatea; in mod sigur, filosofia nu face decât sa interpreteze lumea, in loc sa incerce s-o schimbe (prioritatea teoriei practicii asupra teoriei teoriei). Insa toate acestea nu graiesc nimic despre constrângerile imanente si despre „valorile“ transcendente care permit capitalismului industrial si financiar sa se extinda tot mai mult, ca o materializare a metafizicii in faza sa ultima, tehno-stiinta, ca o noua physis intr-o lume redusa nu numai la obiecte produse (vezi Marx, Heidegger, Granel), dar chiar la obiecte consumate in masa (vezi Adorno, Benjamin, Baudrillard, Debord).
Asadar, nu inscenând deploratii asupra unor fapte teribile din istorie, oricât de groaznice ar fi fost, putem spera sa intelegem câte ceva din practicile mortifere ale umanitatii. Fiindca, daca lacramatia ar genera interpretatie, ar fi pâna la urma foarte simplu de aflat de ce „Zeus il orbeste pe acela pe care vrea sa-l piarda“. Numai ca, pentru asta, trebuie – cum arata Spinoza – nici sa plângi, nici sa nu râzi: ci sa pricepi. Adica sa te consacri unui exercitiu – foarte dificil pe de o parte si foarte primejdios pe de alta – exercitiul gândirii.
Aici, pe malurile Istrului, toti palavragiii (nimeni nu duce lipsa de ei, slava Domnului!) anticomunismului uita ca cei mai multi dintre domniile lor au parinti sau bunici care macar prima tinerete si-au petrecut-o la coada vacii, si ca taman violenta primei faze a comunismului, in care au fost eliminati masiv cei care detineau posturile de putere si au fost create posturi noi, le-a permis lor sa aiba o traiectorie sociala ascendenta – fara precedent in istoria taranilor de lânga Dunare… Asa cum scria odata istoricul Marc Bloch, observând comportamentul francezilor dupa infrângerea din 1940: „Oamenii sunt mai aproape de vremurile lor decât de parintii lor“. Sa numim acest comportament „adaptare“, „lasitate“ sau atât de omenescul „arivism“. Fiecare sa-i zica cum vrea. Faptul sociologic e insa inconturnabil, iar majoritatea elitelor intelectuale si politice românesti din prezent sunt copii de tarani, ajunsi dupa câtiva ani de studiu cadre, chiar cadre superioare, ale regimului comunist.
N-o sa fiu atât de malitios incât sa conchid ca, intrucât fiicele lor se imbraca de la Zara, iar baietii de la Gucci, domniile lor au devenit burgheji in cel mai plin sens al cuvântului; in cel mai fericit caz, nu sunt decât niste palide còpii… Fiindca, dupa cum peluzele de la Oxford si de la Cambridge au avut nevoie de cinci secole de ingrijiri cotidiene pentru a dobândi acea desime si acea moliciune capabile sa indure apasarea celor mai rigide talpi si, in acelasi timp, sa ofere conditiile unei sieste atât de imbietoare, tot astfel nu se fabrica burghezi (de calitate buna, sau mai proasta – cel mai adesea) cât ai bate din palme! Multe romane de Balzac ne invata asta, daca le citim cum trebuie (vezi „Père Goriot“, „Les Illusions perdues“, „Splendeurs et misères des courtisanes“).
Pe scurt, toti acesti parveniti care isi cânta acum profesia de credinta anticomunista, servindu-si stapânii in calitate de lachei cu norma intreaga, joaca un rol capital in proiectul de amnezie nationala. Ei sunt la microfon pentru a face uitate originile parintilor lor, altfel spus, pentru a ascunde nivelul social de unde au provenit ei si felul in care au fost obtinute aceste transformari sub egida regimului comunist. Despre anii 1930, dumnealor vorbesc ca si cum comunistii ar fi distrus un soi de „paradis“, cladit pe armonie sociala si bunastare si tulburat doar de agitatiile unei stângi comuniste clandestine si insuportabile.
Tot acest zgomot, tot acest vacarm, toata aceasta vaicareala si vociferatie generalizata nu se produce insa decât pentru a trimite in uitare realitati ale societatii românesti interbelice. Bravii apostoli ai capitalismului hiperliberal, calati pe retorica standard a democratiei, conform cliseelor noului comitet central bruxellez, se fac ca n-au auzit de situatia lamentabila a zonelor rurale românesti din anii 1930-40 (care concentra 80% din populatie) (1). Ii indemn sa-si scoata dopurile din urechi si-i trimit la numerele revistei „Sociologie româneasca“, la studiile semnate acolo de echipele de cercetare trimise pe teren de Dimitrie Gusti si conduse de Henri Stahl. Le mai aduc aminte si de vituperatiile tânarului Cioran, de criticile severe ale lui Argetoianu si ale lui Mihail Manoilescu privind atitudinea distructiva a elitelor, sau de textele de mai târziu ale unor istorici ca Vlad Georgescu si Florin Constantiniu (2). In toate aceste pagini, de atunci si de mai apoi, am descoperit o bizara similaritate intre coruptia si incompetenta elitelor interbelice si o mare parte a esalonului politic si a intelectualilor publici postcomunisti care oficiaza in prezent („Boierii mintii“).
Asadar, nu „mult zgomot pentru nimic“, ci mult zgomot pentru a uita, pentru a uita si, simultan, pentru a idealiza trecutul ante-comunist mizerabil (cu exceptia câtorva realizari tangibile), innegrind in schimb, dincolo de datele realitatii brute, trecutul comunist, progresele sale tehno-economice, sanitare si educationale reale, chiar daca platite de multe ori cu un pret uman prea greu. Or, in mod sigur, nu reconstituind datele unui idealism de vis, pozitiv sau negativ, putem ajunge la ratiunea (sau la lipsa de ratiune!) care i-a indemnat pe oameni sa se indrepte in cutare sau in cutare directie si sa-si verifice optiunile in practica, oricât de mari ar fi fost costurile unei asemenea verificari. Si pentru ca asta se spune de regula doar despre comunism, aduc aminte cititorilor ca intreaga modernitate, in sine, e caracterizata de distrugeri materiale si sociale colosale.
Starea in care ne aflam astazi e o buna dovada: au fost distruse societati, culturi si civilizatii, consecinta a cinci secole de colonizare intensa, cu efecte deosebit de nocive – sa nu le fie cu suparare celor pentru care lumea se reduce la câteva capitale occidentale!; au fost distruse iremediabil valori de patrimoniu (orase rase de pe suprafata pamântului, bombardate, sistematizate, reconstruite pe ruine etc.); au fost devastate ireversibil conditiile naturale de viata, s-au produs ravagii ecologice din pricina industrializarii si a concentrarii pe productivitate si pe profit fara limite discernabile (3).
Pentru a scapa de metehnele de gândire atunci când examinam comunismul, ne trebuie insa o atitudine radicala, ca aceea demonstrata de filosoful Jacob Taubes (profesor de iudaism si de hermeneutica la Universitatea Libera din Berlin) in interpretarea scrierilor lui Carl Schmitt, ale lui Martin Heidegger sau a nazismului.
Discursul lui Taubes e totalmente scutit de erorile factuale patente si de imbecilitatile moraliste ale unor Farias sau Faye (in ceea ce-l priveste pe Heidegger) sau ale unui Zarka (in privinta lui Schmitt); in schimb e animat de un spirit interogativ cu adevarat radical: cum a fost posibil ca doi dintre cei mai buni trei gânditori ai secolului al XX-lea, poate cei mai radicali si mai profunzi (printre acestia, el il numara intotdeauna si pe Walter Benjamin, comunist si mare admirator al lui Schmitt), sa creada, pentru câtva timp, intr-o forma politica dovedita la urma urmei demagogica si populista? Gaseau ei in deciziile politice profunde ale miscarii, dincolo de supa politicianista si de cliseele ei rasiste in modul cel mai vulgar, gaseau ei oare ceva care sa le poata alimenta speranta in salvarea natiunii germane si a intregii Europe?
Taubes raspunde pe indelete la aceasta intrebare, in doua lucrari de dimensiuni mici, consacrate lui Carl Schmitt (4). Cât despre Heidegger, cititorul curios sa citeasca si alte abordari decât mizeriile unor Farias&Faye va afla suficienta materie de gândire daca va parcurge remarcabila sinteza critica a raporturilor lui Heidegger cu nazismul (perioada Rectoratului, 1933) dintr-un text fundamental semnat de Gérard Granel, aparut si in româneste, la Editura Idea – „Despre universitate“; aici este comentat de pilda celebrul „Discurs al Rectoratului“ („Die Selbstbehauptung der Deutschen Universität“). De asemenea, mai poate consulta pe site-ul lapenseelibre.fr, textul semnat de Maximilien Lehugeur, „Martin Heidegger, objet politique non-identifié“ (nr. 4, aprilie-mai 2004).
Sa intrebuintam, asadar, acest mod de abordare si in ce priveste comunismul. De ce oare spirite atât de rafinate, de subtile si de educate (Gebildet) ca Walter Benjamin, Berthold Brecht, Lukács ori, in felul sau, Sartre, de ce un poet si un romancier ca Aragon, un pictor ca Picasso au avut, la un moment dat – unii dintre ei chiar intreaga viata –, incredere in comunism si au legat sperante de el, punându-si inteligenta in serviciul unei critici radicale a capitalismului si actionând de partea baricadei comuniste? Ghiceau oare in acele discursuri, in acele practici politice si culturale ceva care sa le intemeieze credinta intr-un viitor mai bun, intr-un viitor in care sa fie respectat omul atât ca individualitate cât si ca fiinta sociala, inscrisa intr-un socius debarasat, in fine, de stadiul lui „homo homini lupus“, un socius pacific, in care fraternitatea si intrajutorarea sa fi invins eterna lacomie si pofta de câstig? Fiindca, nu-i asa?, de fapt aceasta e problema… care nu poate fi solutionata in cele câteva dezbateri universitare dedicate unei mai bune (sau mai putin bune) lecturi a lui Marx si Lenin: in ultima instanta, era vorba de a construi – in mod real – o societate noua, bazata pe fraternitate.
(Va urma)
Bucuresti, iunie 2010
Traducere din limba franceza de Teodora Dumitru
Note:
(1) Conversatii private avute cu studenti ai mei, cu tarani si cu muncitori trimisi in somaj dupa 1990 mi-au confirmat, de cele mai multe ori, aceste opinii.(2) Cf. Bogdan Murgescu, „România si Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010)“, Polirom, Iasi, 2010, pp. 268-269 si p. 269, nota 253.
(3) In vârtejul propagandei anticomuniste, toti politrucii liberalismului denuntasera ravagiile reale cauzate de industrializarea neinteresata de mediu, pe model sovietic, prin secarea cursurilor de apa si a marilor interioare, desertificând astfel mari suprafete de teren si poluând solurile cu deseuri industriale etc. De ce insa acesti domni nu-si manifesta indignarea si fata de ceea ce ameninta sa devina cea mai mare catastrofa ecologica a timpurilor moderne (incluzând aici Cernobilul); explozia platformei de extractie petroliera apartinând British Petroleum, din Golful Mexic, in dreptul statului Louisiana si mareea de reziduuri care ameninta sa acopere toata regiunea pâna in Florida, distrugând toate spatiile salbatice, printre care celebrele lacuri bayous si, iminent, recifele de corali!
(4) Jacob Taubes, „Ad Carl Schmitt. Gegenstrebige Fügung“, 1987, si „Die Politische Theologie des Paulus“, 1993 (unde se gasesc si extrase din conferinta din 1952, „Carl Schmitt, un penseur apocalyptique de la contre-révolution“ s„Carl Schmitt, un gânditor apocaliptic al contra-revolutiei“t), volum care a beneficiat de o excelenta traducere in franceza la editura Seuil, Paris, 1999. (Vezi si cele doua traduceri in româneste din Jacob Taubes, aparute la Editura Tact, „Escatologia occidentala“, traducere de Maria Magdalena Anghelescu, postfata de Martin Treml, 2008, si „Teologia dupa revolutia copernicana“, traducere de Andrei State si George State, prefata de Claudiu Veres, 2009, s.)
Excelent scris.
Comentariile sunt închise.