Anii 50: niste romane

Literatura realist-socialista, reprezentativa intr-o mare masura pentru proza anilor 50, reprezinta cea mai dramatica si mai hilara tentativa de sincronizare din literatura româna. Romanul proletcultist a preluat in viteza modelul si diferitele tipuri ale romanului sovietic revolutionar, repartizat in sectoare diferite in functie de criteriul tematic. Existau romane pe tema razboiului (ca „Infrângerea“ de Fadeev, „Ceapaev“ al lui Furmenov si, capul seriei, „Pe Donul linistit“ de Solohov), pe tema industrializarii („Hidrocentrala“ de Saghiran), cu un sector privilegiat, pe care il constituia romanul santierului naval, pe tema colectivizarii („Pamânt destelenit“ al aceluiasi Solohov).
Romanul proletcultist românesc a preluat in special ultimele doua modele (ca roman pe tema razboiului, citabila este varianta mult modificata a romanului „Negura“ de Eusebiu Camilar). Ca modele pentru proza româneasca pe tema colectivizarii se pot cita cele doua romane ale lui Sadoveanu de dinaintea anilor 50, „Pauna mica“ si „Mitrea Cocor“, nuvelele lui Petru Dumitriu „Dusmanie“ sau „Noptile din iunie“, iar, ca produs de sinteza, romanul „Baragan“ de V. Em. Galan din 1954. Subiectul este simplu: intriga acestor romane se desfasoara urmarind procesul de constituire a gospodariilor colective, ceea ce separa personajele scrierilor in trei categorii – avem grupul comunistilor civilizatori, care duc munca de convingere a satenilor, grupul sabotorilor, care incearca, fara succes, sa impiedice actiunea comunista si grupul celor deocamdata indecisi, care se dumiresc pe parcurs de noutatea actiunii din satul lor. Pe aceasta schema sunt construite o sumedenie de romane, din care amintim doar câteva titluri: „Temelia“ de Camilar, „Zorii robilor“ de Galan, „Sfârsitul jalbelor“ de Jar (1951), „Ogoare noi“ de Aurel Mihale (1953) etc. Ca modele de romane pe tema industrializarii, se pot cita romanele lui Nicolae Tic, Francisc Munteanu si, mai ales, celebrul „Otel si pâine“ al lui Ion Calugaru din 1952, care devine o scriere-tip. O incercare de a da o oarecare complexitate unei astfel de proze ar putea fi considerat romanul lui Constantin Chirita, „Intâlnirea“, din 1959: intr-o fabrica, grupul de sabotori incearca sa impiedice imprietenirea dintre un inginer inventator si muncitorul fruntas; evident, pâna la urma acestia se vor descoperi unul pe celalalt; complexitatea scrierii, câta este, vine din dorinta scriitorului de a da oarecare substanta problematizanta conflictului imaginat. La fel de frecvente sunt, in epoca, prozele care descriu grevele muncitoresti si actiunile din ilegalitate ale comunistilor (scrierile lui Francisc Munteanu, dar si „Soseaua Nordului“ de Eugen Barbu).
Din orice sfera tematica ar fi ele, schema de realizare a prozei proletcultiste este, asa cum s-a spus in repetate rânduri, una de tip maniheist, atenta la solutionarea conflictului in maniera optimista. Era axata, programatic, pe descrierea momentelor-cheie a ceea ce se numea „realitate revolutionara“ (in speta constituirea GAC-urilor si crearea santierelor). Dupa ce acest tip de proza a prins cât de cât radacini in literatura româna, i s-a cerut „maiestrie artistica“, adica atentie pentru sporirea dramatismului conflictului, articulare mai complexa a scenariului epic, descrierea personajului pozitiv din interior si, in general, ilustrarea profunzimii sufletesti a personajelor, stil etc.
Cele mai reusite proze realist-socialiste din epoca ii apartin lui Petru Dumitriu. Un sentiment contradictoriu il incearca pe cititorul acestor proze: el observa, pe de o parte, ca scrierile sunt profund viciate prin tezismul lor intrinsec, bine infipt in chiar nucleul lor si ca, pe de alta parte, ele (unele dintre ele) sunt excelent articulate epic, ca prefera surprinderea laturii paroxistice a momentelor-limita, ca eroii negativi se misca si traiesc etc.
In continuare, prezentam câteva capodopere izolate ale prozei anilor 50 („Nicoara Potcoava“, „Glasul“), câteva scrieri reusite (precum romanele „Strainul“ si „Setea“ de Titus Popovici), câteva scrieri reprezentative pentru romanul realist socialist („Otel si pâine“, „Drum fara pulbere“ ) si câteva debuturi din acea perioada (Dumitru Radu Popescu).
Mihail Sadoveanu,
„Nicoara Potcoava“ (1952)
Aparent, „Nicoara Potcoava“ ar fi numai un roman istoric si s-ar inscrie in acea serie a scrierilor sadoveniene in care aventura romanesca urmareste in primul rând sa reinventeze din interior o epoca din trecut (aici, anii de dupa domnia lui Ion Voda). Asadar, la prima vedere, romanul este istoria unei razbunari, a lui Nicoara Potcoava, fiu nelegitim al lui Ion Voda, care, dupa moartea tatalui sau, se straduieste si reuseste sa alunge de la tron succesorii nemerituosi si sa faca sa reinvie, pentru o scurta perioada, acea „vreme fericita“ a unei Moldove utopice, atemporale, care se mai hraneste inca din mitul lui Stefan cel Mare. De fapt, actiunea romanului este numai un pretext, intentia scriitorului fiind mai complexa, vizând, am zice, visarea unui roman istoric, construit din tuse subtile, schematice, rafinate. „Nicoara Potcoava“ este un basm despre trecut, Nicoara fiind un soi de Kesarion Breb (eroul din „Creanga de aur“) melancolic. Si intâmplarile sunt asezate intr-un soi de oglinda, personajele actionând intr-un timp cu trei dimensiuni – al prezentului, al trecutului epocii fericite a lui Ion Voda, si al trecutului utopic, atemporal, al beatitudinii istorice. Exista o sumedenie de povestitori in roman, insotitori ai lui Nicoara, care descriu vremurile fericite de altadata, care reiau, intr-o perspectiva savanta, celebrele taifasuri din „Hanu Ancutei“, retrospective savant construite in care aflam trecutul eroului, personaje pitoresti, ca inteleapta Presbitera Olimbiada, o „mare farmanzoana“, cunoscatoare a tainelor vietii omenesti. Povestile de dragoste sunt hieratice, prezentate eliptic, ca in „Creanga de aur“: intre Nicoara, matur, si o tânara se petrece o iubire traita, dar nu consumata. Finalul romanului, care proiecteaza intâmplarile descrise pâna atunci in viitor, descriind o scena intr-un han, in care câtiva calatori poposesc inainte de a vizita mormântul lui Nicoara, domnitorul care a trecut „ca un vis al noroadelor“, sporeste caracterul bizantin al scrierii, de cronica savanta.
Sadoveanu scrisese in 1950 „Nada Florilor“, incercând sa adapteze tematica povestirilor sale cu pescari ideologiei realist-socialiste, scrierea fiind ridicola, fals si schematic moralizatoare, o parada a locuitorilor Deltei, care au fiecare in spate câte o poveste revolutionara din epoca de dinainte de 23 august 1944. Pe acelasi sablon ideologic este conceputa si „Aventura in lunca Dunarii“, 1954, unde personaj este un poet cotropit de plictis si slabiciune (plictisul, starile sufletesti vagi erau in epoca sinonime cu burghezia putreda) care isi regaseste, intr-un sat din Delta, unde se pun bazele, printre altele, si a unei gospodarii colective, sperantele si tonusul vital pierdut.
Ion Calugaru, /
Otel si pâine (1951)
Romanul lui Ion Calugaru devine modelul standard al scrierilor realist-socialiste care sunt centrate in jurul motivului „uzinei“. Romanul se vrea o fresca monumentala a intemeierii „unui oras muncitoresc aievea, nu un vis“ si se infatiseaza ca o scriere mamut (peste 700 de pagini) mustind de personaje schematice si de situatii de avânt muncitoresc. Utilizeaza cliseele romanelor sovietice de acest gen si le incetateneste si pe teren românesc. Scenariul este maniheist: avem pe de o parte fortele binelui, un grup de muncitori care se straduiesc pentru buna functionare a uzinei (sloganul lor revolutionar fiind cât otel, atâta pâine; elogiaza neincetat partidul) si fortele raului, „reactionari“ amestecati printre muncitori care incearca sa blocheze reusita muncitoreasca (acestia vad uzina ca o „jungla“ plina de comunisti, etc). Actiunea consta intr-o suita de sabotari si demascari. Romanul lui Ion Calugaru a devenit model pentru ca aseaza intr-o perspectiva mai larga acest scenariu sablon, preluat de toate romanele pe tema „uzinei“. Scriitorul infatiseaza venirea muncitorilor din toate partile tarii la Hunedoara (o suita de eroi sunt moldoveni, prilej pentru a se opri si asupra subiectului mult iubit al secetei din 1946), creeaza retrospective pentru a prezenta si directorii burghezi ai uzinei (Raul Vârnav), acopera, prin puhoiul de personaje si situatii, o sumedenie de scheme-tip care, numai ele, pot forma microromane. Romane ca acesta sau ca „Baragan“ al lui Galan sunt, in epoca, manuale care pot, in ultima instanta, oferi scriitorilor obscuri si mediocri (Ion Calugaru e un nume al romanului interbelic, nu un scriitor ca oricare altul) surse de inspiratie si ghiduri de tratare a unor anumite teme si de organizare si rezolvare a situatiilor epice.
Titus Popovici, „Strainul“ (1955)
Ca si urmatorul roman al scriitorului, „Setea“, „Strainul“ este o reusita relativa a prozei românesti, pictura de medii si descrierea dramei individuale fiind viciate prin melanjarea filonului ideologic in prezentarea lor. Strainul este Andrei Sabin, un licean care este exmatriculat din liceu datorita tezei sale de la istorie, in care indraznise sa faca afirmatii antihitleriste. Drama si problematica personajului sunt puse in oglinda prin prezentarea familiei acestuia, a liceului, a prietenilor, a personajelor politice ale momentului (actiunea se petrece inainte de 23 august). Profesorul de istorie este Suslanescu (prezenta caricaturala, reluat in „Setea“); se retine figura baronului Papp de Zerind, nobilul orasului, arogant si care face neincetat judecati asupra istoriei, indoindu-se de reusita comunistilor. Fata de toata aceasta panoplie de personaje, Andrei Sabin, spirit problematizant, care isi suporta consecintele curajului sau de a spune adevaruri pe care nu vrea nimeni sa le auda, se simte si este un strain.
Iulian Vesper, „Glasul“ (1957)
Acest roman nu a fost perceput de catre contemporani la adevarata lui valoare; ulterior, asupra lui au atras atentia scriitori precum Sorin Titel si critici ca Ov. S. Crohmalniceanu si Eugen Simion. Scrierea este extraordinar de moderna prin formula sa narativa si prin stilul sau minimalist, voit infantil. Subiectul scrierii nu conteaza, sau, mai bine zis, putea fi oricare: dupa cum arata si titlul romanului, personaj principal este tocmai glasul, adica monologul lung de 200 de pagini al unei taranci din Bucovina, care isi rememoreaza existenta. Frazele sunt foarte scurte, sacadate, se succed intr-un ritm alert care confera scrierii o mare tensiune narativa. Pe de alta parte, aceasta maniera stilistica are asupra cititorului un efect halucinatoriu, acesta neretinând in primul rând continutul si semantica propozitiilor, ci empatizând intr-o maniera pronuntata cu acea voce sacadata, care pare a nu se mai opri. E mult spus ca asistam la monologul Aspasiei care-si rememoreaza viata, pentru ca memoria personajului nu este deloc una selectiva, ci amesteca, pe acelasi ton alb, tensionat, amintiri banale, precum culegerea cartofilor toamna si adevarate drame ale copilariei ei, precum moartea parintilor sau a unui frate. Mai mult, trecerea de la o amintire la alta este brusca, ceea ce sporeste dramatismul latent, prin nimic manifest, al scrierii (eroina isi reaminteste cu infinite detalii ceremoniile de inmormântare, spre exemplu, dar le istoriseste ca si când ar fi vorba de un eveniment obisnuit). Romanul devine parca confesiunea unui personaj parca inconstient de gravitatea celor relatate, transimise ca si cum acesta ar fi intr-o continua stare de soc. Aproape ca cititorul nici nu-si mai da seama când Aspazia trece peste momentul propriei casatorii, a vietii fiului ei cel mare, a peripetiilor sotului pe front. Nu asta intereseaza in roman, ci tensiunea creata de scriitor prin folosirea ineditei sale maniere stilistice.
Titus Popovici, „Setea“ (1958)
Judecând dupa tematica, amploarea constructiei si dupa organizarea pluriplana a romanului, modelul evident care sta la baza acestei scrieri este „Rascoala“ de Liviu Rebreanu. Titus Popovici, care retinuse atentia criticii prin romanul sau anterior, preia si dezvolta in „Setea“ unul dintre nucleele narative din „Strainul“. Mai exact, acela care surprinde umilintele indurate de taranul Mitru Mot din partea bogatanului Coambles. Nu este singurul personaj sau situatie preluata din „Strainul“. Este, de fapt, aceeasi lume, dar ordonata dupa alta tematica si surprinsa dintr-un alt unghi. Reapar baronul Romulus Papp de Zerind, profesorul Suslanescu, invatatorul Teodorescu etc; insa pe scriitor nu-l mai intereseaza surprinderea unui caz individual, ci evenimentele sociale dramatice care zguduie si forteaza sa se reordoneze o intreaga lume, inainte si dupa 23 august 1944. Nucleul din „Setea“ este social, romanul devine o fresca a unei comunitati transilvanene in anii reformei agrare. Setea este si aici, ca in romanul lui Rebreanu, aceea de pamânt, si principalul minus al romanului vine tocmai de la teza comunista pe care se sprijina. Reforma agrara devine focarul care canalizeaza si distruge diferitele energii din roman. Mitru Mot, Teodorescu o sprijina, cheama taranii si le impart pamânt, destituie prefectul si se pregatesc sa imparta mosia baronului. De cealalta parte, exista fortele reactionare, formate din baron (mai caricatural decât in „Strainul“), profesorul Suslanescu (a carui lasitate, tatonare a terenului, ezitare intre partida comunistilor si a celorlalti este bine surprinsa de scriitor), taranul Picu (personaj malefic). Au loc confruntari dure, excelent surprinse de autor, mai ales aceea in care taranii moti, instigati de baron, vin sa impiedice colectivizarea, dar se razgândesc atunci când sunt lamuriti de comunisti ca vor capata pamânt. Surprinderea maselor este merituoasa. Exista si personaje care retin atentia cititorului, precum Ana Mot, o batrâna din sat, soacra invatatorului Teodorescu, un fel de Ion feminin, al carei principal scop in viata fusese sporirea averii.
Dintre tinerii scriitori, retine atentia Dumitru Radu Popescu, care in 1958 debuteaza cu volumul de schite „Fuga“. Cel care avea sa devina unul dintre cei mai buni scriitori contemporani se straduieste deocamdata sa-si dibuiasca temele, tonul si reuseste intr-o foarte mica masura. Temele crimei, ale anchetei sunt naiv tratate in proze ca „Zi de primavara“ (Nicolae Botezatu este un ucigas fara scrupule, un embrion precar al maleficului Moise din ciclul „F“, finalul nuvelei utilizeaza suspansul) sau „Cutia de conserve“ (o evreica este ucisa cu bestialitate de nemti). Alte schite sunt complet ratate, ca „Logodna“ (o fosta sluga isi bate joc de stapânul sau facându-l sa vina sa-i peteasca fata când era sigur de refuzul acesteia) sau „Fuga“ (doi tineri tigani se iubesc si aleg sa se salveze din lumea inchisa a satrei plecând sa lucreze intr-o uzina). Retine atentia o singura proza, „Papusa spânzurata“ si finalul alteia, „Urlau câinii pe dealuri“. In „Papusa spânzurata“, sotul mort ii apare ca halucinatie, in timpul priveghiului, femeii pe care o facuse nefericita In cea de-a doua povestire („Urlau câinii pe dealuri“), finalul inregistreaza procesul de innebunire si sinuciderea unui arendas lipsit de scrupule.
Petru Dumitriu,
„Drum fara pulbere“ (1951)
Amplu roman, a carui tema este construirea canalului Dunare-Marea Neagra, conceput dupa schema realist-socialista. Personajele sunt impartite dupa tema luptei de clasa, muncitorimii prezentate idealist opunându-i-se fortele reactionare, care incearca sabotarea constructiei. Persoanjele apar rând pe rând in fata cititorului si lor le sunt distribuite rolurile conventionale din acest tip de scrieri. Mateica, Lupascu sunt sabotorii si grija prozatorului este sa-i faca sa inventeze strategii ingenioase, dar rapid dejucate de fortele binelui si sa le atribuie, in maniere subtil de prins pentru cititor, spaima difuza cauzata de lipsa de speranta a reusitei planului. In paralel actioneaza „pozitivii“ (Maftei, Iordan, Banica, Pangratti), ale caror demersuri bine intentionate reusesc in final. Reusite sunt personajele feminine din nuvela, concepute dupa modelul asa-zisei, in epoca, proze decadente, si carora li se incredinteaza cele mai ingrate roluri, pentru a nu deranja critica oficiala. Dona, iubita lui Pangratti, se indragosteste patimas de mai batrânul Mateica; ambii vor avea o aventura intr-o Constanta cetoasa, balcanica (atmosfera bine prinsa); femeia devine, din cauza nervilor zdruncinati, morfinomana si alcoolica, probabil se sinucide. Daca Dona este un personaj ale carui actiuni sunt expuse la vedere, cele ale tataroaicei exotice Tasula, cealalta iubita a lui Mateica, nu sunt, aceasta fiind mai degraba o umbra, o aparitie misterioasa.