Amintirile despre Constantin Brancusi, pe care le supun atentiei cititorilor, apartin pictorului Eugen Dragutescu si ele au fost povestite la microfonul „Europei Libere“, pe 27 iunie 1965, in cadrul Programului WESTERN CULTURE, al carui editor era George Cioranescu, redactor si director adjunct al sectiei romanesti a Postului de radio „Europa Libera“. George Cioranescu il cunoscuse personal pe Constantin Brancusi, in atelierul caruia fusese de mai multe ori, si era in relatii de amicitie cu Eugen Dragutescu, care i-a si facut, de altfel, un portret in 1952 si i-a ilustrat mai multe volume.
George Cioranescu era pasionat de artele plastice si de artisti. A fost un vizitator asiduu al expozitiilor si al muzeelor de arta, al atelierelor pictorilor si sculptorilor, admirandu-i si cumparandu-le lucrari, solicitandu-i sa-i ilustreze opera sau revista „Apozitia“ a carui co-fondator si animator a fost pentru aproape un sfert de veac. A colaborat, de-a lungul anilor, cu Iliu, Vlaicu Ionescu, Eugen Dragutescu, Stefan Eleutheriades, Anton Radu Maier, cu Mwenze Charles Mungolo – pictor din Zair – pe care l-a si gazduit si l-a incurajat, ocupandu-se chiar de organizarea unei expozitii, cu fotograful Dan Grigorescu-Negropontes, cu sculptorii George Apostu, Alexandru Pana si Ion Vlad, cu criticii de arta Alexandru Busuioceanu si Ionel Jianu. A facut parte din comitetul de initiativa „Mihai Eminescu la München“, care i-a incredintat sculptorului Alexandru Pana realizarea unui bust al poetului roman, dezvelit la 15 ianuarie 1991, si „oferit din toata inima, din contributia benevola a unor exilati nevoiasi, unui oras bogat ca München-ul“, ca sa folosesc cuvintele lui George Cioranescu 1. O fotografie a statuii de bronz a lui Eminescu, realizata de Ion Vlad si amplasata in Cartierul Latin din Paris, daruita de sculptor lui George Cioranescu si insotita de o dedicatie, il desemneaza pe acesta ca „autor moral“.
George Cioranescu a scris si a publicat sau a transmis pe unde mai multe cronici despre expozitiile pe care le-a vazut sau artistii pe care i-a cunoscut. Intr-un studiu despre Alexandru Busuioceanu, George Cioranescu, martor ocular la intalnirea dintre Busuioceanu si Brancusi, observa la sculptorul roman o trasatura pe care o subliniaza si Eugen Dragutescu in amintirile sale transmise la „Europa Libera“: „faptul ca batranul patriarh refuza cu obstinatie ca lucrurile sale, cum isi numea el capodoperele aranjate pe mese turnante, sa fie reproduse.“2
Un sculptor evocat de un pictor… Un geniu privit de un pictor a carui opera de exceptie nu este, din pacate, nici pe departe cunoscuta cum ar merita in tara. Nu putem fi decat fericiti ca, in 1965, George Cioranescu a facut posibil ca intalnirile dintre Dragutescu si Brancusi sa fie cunoscute auditoriului „Europei Libere“. Astazi, la 45 de ani de cand au fost transmise si mai bine de o jumatate de secol de cand au avut loc le prezentam cititorilor. Cu rezerva ca nu am cunostinta daca evocarea lui Constantin Brancusi de catre Eugen Dragutescu a mai fost publicata, o incredintez revistei „Cultura“ in ideea ca este de preferat sa apara de doua ori decat sa se piarda ca atatea alte valori ale exilului romanesc.
GEORGE CIORANESCU: Este un lucru bine cunoscut ca artele plastice moderne au fost revolutionate de un roman de geniu, care a dat o semnificatie si o circulatie mondiala artei populare oltenesti, stilizata si distilata prin perspectiva-i proprie. Din pacate nu ne-au ramas decat putine marturii despre Brancusi artistul si omul. Una dintre aceste marturii este cea a pictorului Eugen Dragutescu, care l-a cunoscut si frecventat pe marele maestru oltean, ce si-a petrecut cea mai mare parte a vietii la Paris.
EUGEN DRAGUTESCU: Cand incerci evocarea oamenilor mari, cunoscuti mai indeaproape, esti tentat uneori sa le imprumuti cuvinte pe care ei nu le-au pronuntat. Poate pentru ca in felul acesta ai iluzia de a-i mari si mai mult sau – cine stie? – poate pentru a cata sa te maresti pe tine insuti! – fara a-ti da seama ca deformarea adevarului dauneaza in special marilor spirite, asa cum, printre ele, il consideram pe sculptorul nostru Constantin Brancusi. Voi incerca in aceste amintiri sa reconstitui cele patru intalniri pe care le-am avut la Paris in 1946, 1949, 1952 si, in sfarsit, cu trei ani inainte de moartea maestrului, in 1954.
Prima vizita. In octombrie 1946, lasam Roma impreuna cu pictorul Scarpitta3. Plecam amandoi spre Olanda, invitati acolo de un prieten comun, spre a organiza o expozitie la Amsterdam. Hotaraseram sa ne oprim la Paris ca sa vedem metropola artistilor. Aveam in program vizitarea atelierului lui Brancusi si revederea profesorului N. I. Herescu, pe care-l cunoscusem la Bucuresti pe vremea cand conducea cu binecunoscuta-i maestrie Societatea Scriitorilor Romani. Tineam de asemenea sa gasesc pe Eugen Ionescu, al carui nume il cunosteam din tara, pe vremea studiilor in capitala: aveam sa-l cunosc intr-un total anonimat, muncind mult pe pamantul francez pentru pregatirea viitorului sau succes in teatru. Pentru a-l vizita pe Brancusi, ne-am coborat la statia de metrou Pasteur si, apucand pe rue de Vaugirard, la cativa pasi am gasit Impasse Ronsin. Abia intrati pe fundatura, mi-aduc bine aminte de impresia puternica a primului moment, gasindu-ma in fata unor vechi ziduri negre si spalacite: vedeam Parisul pentru prima oara si aveam cu toate acestea impresia, mai mult o fulgeratoare certitudine, ca acele locuri le cunoscusem odata. La capatul fundaturii pe stanga, la numarul 11, am intrat intr-o curte vasta, plina de ateliere si verdeata. In mijlocul Montparnassului, o liniste adanca ne-a cuprins. Un pictor, care tocmai iesea din atelierul lui, ne-a indicat, fara un cuvant, atelierul mare, din mijloc, si usa de la intrare. Am tras de sfoara si, in locul unei sonerii sau clopotel, a raspuns un sunet lung de o claritate argintie, care-si raspandea vibratiile pana a se pierde cu incetul in linistea dimprejur. Usa se deschide incet si un batranel imbracat in alb, cu barba alba, ne fixeaza sever cu ochii vii si patrunzatori. O adevarata aparitie biblica. Dupa o clipa de ezitare ne surade: „Entrez, messieurs!“
Un imens atelier, varuit, in care Coloana fara sfarsit se repeta in diferite marimi de lemn si gips: era prima imagine care ni se prezenta in fata ochilor. Incet, incet se desprind din multimea lucrarilor: Pasarea, Pasarea maiastra, repetata de trei, patru ori, in diferite marimi si materiale. In goana privirilor ce se entuziasmau, apare, ascuns dupa usa, un pat modest, in contrast cu uriasele roti de moara robuste pe care sunt asezate Leda, Foca, Noul Nascut, Pestele si alte lucrari imprastiate pretutindeni in vastitatea spatiului. Adresand maestrului de cateva ori cuvantul in romaneste, imi raspunde mereu in franceza. Voia sa stie ce facem la Paris si incotro mergem. Cunostea Olanda, unde expusese cu ani in urma. Apoi, fara sa spuna un cuvant, s-a apropiat de Leda care incepea sa se animeze. Opera aurita se invartea incetisor in fata ochilor nostri. O viata supranaturala parea ca se desfasoara in fata ochilor dintr-o lume fantastica. Ca o oglinda magica, invartindu-se, Leda absorbea puritatea formelor si respingea toate imaginile atelierului. Era o viziune paradisiaca ce ne umplea de o bucurie noua, neintalnita pana atunci in atelierul vreunui artist. Maestrul ne-a vorbit de Modigliani, pe care-l cunoscuse si caruia-i fusese un drag prieten. La un moment dat, Brancusi ne-a pus intr-o grea confuzie. Ne vorbea de o invazie de muste care ameninta umanitatea. Dar noi n-am inteles despre ce fel de muste vorbea si nici cand aceasta invazie va avea loc. Inainte de a parasi atelierul am cerut permisiunea de a mai suna o data. Soneria imi aparea de data asta deasupra usii – era vorba de un disc aurit, iar un ciocanel il lovea in plin centru cand trageai de sfoara. Brancusi, surazand, mi-a raspuns pentru prima oara in romaneste: „Suna, ma, daca-ti place!“
A doua vizita. Intorcandu-ma din Olanda, unde ramasesem trei ani, in drum spre Italia, m-am oprit la Paris ca sa revad maestrul drag. Eram gazduit de un coleg de Belle Arte de la Bucuresti, care avea atelierul vis-à-vis de al lui Brancusi. Eram rau bolnav de ulcer. Nu vreau sa insist asupra bunatatii parintesti a lui Brancusi, care, de multe ori, personal se ducea sa cumpere alimente necesare boalei in tratament. As vrea, mai curand, sa ma opresc asupra vizitelor pe care maestrul ni le facea deseori seara. Langa usa, se gasea un scaun rezervat lui. Intra, se aseza incet si, dupa cateva momente de liniste, incepea povestirile sale, aproape totdeauna cu un suras in barba. Avea o inteligenta si un fel de a povesti cu totul originale in lansarea argumentelor. Era greu sa-l urmaresti, pentru ca intra direct in momentul culminant a ceea ce voia sa spuna. Intr-o seara, de exemplu: „N-are tara parlament! Ce ne facem fratilor?“ Sau „Pai, stii tu, ma, cine sunt eu?“ Dupa aceste cuvinte incepea sa ne descrie toata fragilitatea politica intre cele doua razboaie. Si cu toate acestea, imaginea acelei Romanii traieste ca ceva sfant in sufletele noastre, numai prin intregirea neamului intr-o tara unita dupa veacuri de suferinta.
El, Brancusi, pe urmele destinului sau, inca inainte de primul razboi mondial a plecat pe jos din tara luandu-si in spinare tot pamantul strabunilor. Fiu de tarani olteni trebuia sa aduca in arta toata vitalitatea folclorului romanesc. Detesta vorbele goale, fara rost. De aceea nu suporta ingamfare in jurul lui. Deseori ne oprea in gatlej cuvintele gaunoase ce incepeau sa ne iasa nesincere: „Taisez-vous, ne m’embêtez pas, ne dites pas des bêtises!“ Ii placea intotdeauna spontaneitatea, chiar daca uneori nu era la locul ei. Se stie ca, uneori, cand cineva ii suna la usa, dupa ce isi fixa patrunzator vizitatorul, Brancusi nu-l lasa sa intre si, inchizandu-i usa in fata ii spunea: „Allez-vous en, monsieur, vous êtes un materialiste!“ In atelier, in timp ce arata lucrarile, auzea cateodata superlative ca acestea: „Oh, c’est superbe, c’est formidable, vous êtes vraiment un grand artiste!“ Atunci Brancusi se supara atat de mult ca invita vizitatorul sa-i paraseasca imediat atelierul! Brancusi studia oamenii in special dupa felul cum ii priveau lucrarile…
Intr-o seara ne-a vorbit mult despre India, despre marii initiati si, in sfarsit, s-a oprit la Isus Christos. Isi conducea vorbirea senin cu vocea lui mica, dar de o fermecatoare claritate, odihnindu-si parca ideile vaste pe fiecare cuvant spus. Si, deodata, cand pronunta cuvantul lui Dumnezeu, usa s-a deschis brusc, speriindu-ne pe toti. Fara sa se miste, si-a continuat povestirea pentru o alta buna jumatate de ceas in noaptea tarzie. A iesit in curte si, inainte de a inchide usa, alb ca o bucata de zahar sclipitor cuprinsa de intuneric, ne-a salutat privindu-ne lung cu parinteasca bunatate si cu un zambet de mosneag fericit: „Noapte buna, copii!“
In Ajunul Craciunului am pregatit traditionalul brad. Un pom cu totul deosebit: nicio bomboana, niciun cadou, numai niste lumanari si cateva imagini sfinte pe care le culesesem in diferitele pelerinaje in doua zile mai senine pe timpul boalei. Mai pusesem in pom si cateva fotografii ale rudelor noastre ramase in Romania si ale unor copii nascuti in exil. La piciorul pomului, un cap de Christ, pictura in galben pe care o incepusem la Amsterdam, o continuasem la Lisieux si aveam s-o termin la Roma si Assisi. Seara, pe la sapte, Brancusi a intrat si am cantat cu totii cantece de stea si colinde, cu ochii la lumanarile aprinse. De indata ce s-a retras, m-am intins in pat din cauza durerilor care cresteau mereu. Spre orele noua seara, artistii din Impasse Ronsin s-au intalnit cu totii intr-un alt atelier: sarmale costita pe varza si… multa veselie! De mai multe ori il invitasera pe Brancusi, insa fara succes. Si dintr-odata, spre miezul noptii, o explozie de bucurie si strigate facea sa se cutremure cartierul. Prietenul meu s-a precipitat in atelier, urlandu-mi la pat: „Vino, ma, vino imediat, Brancusi e cu noi! Canta, joaca, e formidabil…“
Eu nu puteam sa ma ridic, durerile devenisera insuportabile, mi-era teama de la o clipa la alta de o perforatie. Spre orele doua noaptea s-au intors prietenii si m-au gasit in plina criza. Dupa cateva minute au adormit. In toiul durerilor salbatice, dupa multe rugaciuni, cu restul fortelor ramase, am invocat numele lui Isus. In aceeasi clipa durerile au disparut. Nu intelegeam nimic din ce se petrecea cu mine. Dat jos din pat, in intuneric, ma plimbam linistit prin atelier… Gazdele dormeau de-a binelea. O bucurie necunoscuta imi invada trup si suflet.
A doua zi, Craciunul, ma duc sa-i fac o vizita lui Brancusi si sa-i multumesc pentru toata bunatatea si ingrijirile date. M-a fixat si mi-a spus sa iau loc. Dupa o lunga pauza, in romaneste: „Trebuie sa muncesti mult, mult de tot. Sa-ti arati tie in primul rand si numai dupa aceea altora, ca in tine e ceva, ca ai ceva de spus. Sufera! Sufera in tacere, nu incerca sa explici celorlalti! Inceaca sa traiesti in liniste chiar si cele mai mari nedreptati care ti se fac. Sa suferi, sa suferi, numai suferinta iti va da forta!“ Dupa cateva clipe, termina cu aceste cuvinte pe care nu le pot uita: „Iubeste pe Dumnezeu, sa iubesti mult pe Dumnezeu. Tu trebuie sa-l iubesti cu aceasta credinta ca daca cineva vreodata iti intinde o bucata de paine otravita, in clipa in care o primesti, ea e purificata de Dumnezeu si tu ai sa mananci paine adevarata si buna.“
Eu il priveam cu ochii in lacrimi. Mi-a intins mana lui mica si tabacita de acizi si de munca grea a unei vieti intregi. A doua zi plecam spre Roma.
A treia vizita. In mai 1952, am fost la Barcelona cu ocazia Congresului Eucharistic International. Dupa ce am vizitat Madridul si Toledo, trecand prin Lourdes, m-am indreptat spre Paris. Aici, in marea expozitie retrospectiva a lui Rouault, l-am intalnit pe secretarul general al Bienalei de la Venetia, profesorul Rodolfo Pallucchini. Acesta imi spune ca nu primise niciodata vreun raspuns la repetatele si insistentele invitatii trimise lui Brancusi pentru a-i organiza o mare expozitie retrospectiva la Venetia: „Incearca dumneata sa-l convingi.“
Aflasem ca, in ultimii ani, maestrul nostru refuzase multe invitatii, chiar si pe a marelui seducator al artistilor de toate varstele, Mr. Sandberg, directorul Muzeului municipal din Amsterdam. Intr-o seara, cand parea mai bine dispus, Brancusi continua amintirile tineretii. Profitand de atmosfera, prind putin curaj si-i transmit invitatia venetianului. Cine m-a pus? Raspunsul lui a fost taios: „Qu’est ce que vous voulez, monsieur? Allez-y, ne m’en parlez de ça!“
Si s-a retras imediat furios. Vreo doua zile n-a mai iesit din atelier. Intr-o seara, apare jovial si incepe: „Capo! Capo! Capoo!“ Si radea de data asta si dadea din umeri.
Se stie ca, in Italia, de indata ce ai trecut granita, unul din primele cuvinte ce auzi printre macazuri sau pe peron este capo. Seful de gara se numeste capostazione. Dar titlul de capo se da nu numai sefilor de intreprinderi sau birou, ci uneori italienii il dau si inferiorilor in grad, iar cateodata, ca sa se disteze si mai mult, chiar cersetorilor ce de ani de zile raman credinciosi locului „profesional“. Si, ca sa ne intoarcem la Brancusi: dupa ce a repetat de mai multe ori, capo, capo, fara sa intelegem ceva, ne-a povestit ca, prin 1912, dupa ce a vizitat Italia, in gara Rapello voia sa-si cumpere biletul de tren pentru Franta. Da o moneda de zece lire casierului si i se da restul numai la cinci lire. Nu vorbea italieneste, dar o discutie s-a inflacarat repede in fata ghiseului si casierul striga: Capo, capo… Apare politia garii, in confuzia creata intervine un avocat care vorbea frantuzeste si, dupa mai multe discutii, linisteste incidentul, dupa ce tanarul Brancusi ii spusese ca mai bine se prabuseste orasul decat sa plece cu impresia asta oribila.
A patra vizita. In mai 1954, primisem o medalie a orasului Paris din partea unei Societati artistice. Era cea mai buna ocazie sa revad Franta si pe maestru. L-am rugat pe Brancusi sa ma lase mai mult in atelierul lui. M-a lasat vreo doua ceasuri. La sfarsit apare si ma intreaba: „Ei, ai mai vazut ceva?“ Nu stiam ce sa-i raspund si m-am pomenit vorbindu-i asa: „Cred ca-mi va fi greu, maestre, ca de azi incolo sa pot privi sculpturi cu nasuri, cu urechi, maini si picioare.“ Era evident ca vorbele mele il multumisera. Dar, pe cand ne indreptam spre iesire, un dracusor era gata intreg in spatele meu: in loc sa ies, lungesc vorba, spunandu-i ca incercasem sa ma apropii mai mult de puritatea operelor sale, dar ca mi-a fost greu in cele cateva schite facute… „Quoi, tu as fait des croquis? Fais-moi voir!“ S-a uitat tulburat la ele si a inceput sa rupa paginile carnetului foaie dupa foaie cu o furie nemaivazuta, aruncandu-le bucatele in lada de gunoi. Din fericire, am ramas calm, parandu-mi rau ca fara sa vreau il suparasem. Dupa operatia asta rapida mi-a suras: „Voila, voila tes dessins!“
Cred ca, de calmul meu, dracul a plesnit si el peste bucatile de hartie din gunoi. Despre intamplarea asta n-am mai vorbit niciodata, dar am inteles cat de gelos era Brancusi pe lucrarile lui si ca n-ar fi permis nimanui sa-i reproduca, nici chiar in fotografie, operele.
Venind sa-l salut, l-am gasit in fata atelierului. Curata curtea, gata sa dea foc frunzelor stranse in capita in fata atelierului, in Impasse Ronsin, nr. 11. Aceasta este ultima imagine a maestrului.
NOTE:
1. George Cioranescu, „Centenarul Eminescu, München 1989“, „Apozitia“, nr.12-13, Mihai Eminescu 100.Todestag. Numar dedicat implinirii a 100 de ani de la moartea poetului, München, 1991.
2. Alexandru Busuioceanu, „Poezie si cunoastere. Traduceri si comentarii de George si Alexandru Cioranescu“, Editura Brumar, 2010, editie ingrijita de Crisula Stefanescu, p. 27.
3. Salvatore Scarpitta, (23 martie 1919-10 aprilie 2007), artist american, a studiat la Academia di Belle Arte din Roma si a trait o vreme in Italia.