O vorba proasta sustine ca nimeni nu este de neînlocuit: una si mai proasta, captusita cu un strat de cinism, pretinde ca gem cimitirele de oameni de neînlocuit. Sub regim politic, dictonul acesta ia forma cincinala a „rotatiei cadrelor“ de la care doar dictatorul se sustrage: se considera singurul de neînlocuit. În regim literar, rotatia cadrelor survine, pe cale oarecum naturala, odata cu schimbarea generatiilor. Schimbare ce nu tine atât de vârsta, cât de mentalitate. Oricum ar fi, rotatia cadrelor sau schimbarea generatiilor sunt fenomene producatoare de nostalgii si melancolie.
E si cazul „României literare“ care, cum anunta directorul revistei, de la jumatatea lunii ianuarie 2010 va aparea într-un nou „format“. Schimbarea înfatisarii e un lucru normal, „care nu trebuie neaparat legat de personalitatea celor care o fac. Talentul si imaginatia redactorilor joaca, desigur, un rol în felul în care se prezinta o revista. În schimbare, sustine Nicolae Manolescu, decisiv e însa rolul cititorilor si al tehnologiei“. Ma întreb imediat daca revista „Junimii“, „Convorbiri literare“, s-a supus acestui „rol decisiv“ al cititorilor de la 1865 care vor fi asteptat cu sufletul la gura sa vina Maiorescu si sa spuna „în laturi“ literaturii (poeziei) pe care ei tocmai o citeau. În realitate, într-o revista ca aceea, rolul decisiv nu e al cititorilor, ci al celor care o fac: sub respectivul rol decisiv invocat de directorul actualei „Românii literare“ se ascunde un populism de soiul vechii lozinci democratice „clientul nostru, stapânul nostru“. Punerea schimbarii la remorca sau sub scutul onor publicului cititor e, în acest domeniu, un mod naiv de nu si demagogic de a pune carul înaintea boilor. E adevarat ca nu doar potrivit filozofiei marxiste masele fac istoria, însa revistele le fac grupurile de scriitori, nu o data „în contra culturii de azi“ si împotriva maselor de cititori … Ceea ce nu înseamna nicidecum excluderea necesitatii înnoirii: „Un nou «format», revine cu gânduri mai bune, mai corect si mai onest directorul revistei, nu înseamna ruptura, ci o forma de continuitate subtila. Niciodata, în cei 41 de ani, «România literara» nu si-a modificat grafica titlului… Nemodificate au ramas rubricile, adica spectrul larg cultural al revistei. Si, desigur, numele redactorilor si ale colaboratorilor, care si-au trecut stafeta pe durata a doua sau trei generatii. Aceasta primenire fireasca s-a facut pe fondul celei mai stabile echipe redactionale din toata presa româneasca. Stabilitatea este cea care a asigurat continuitatea în schimbarile inevitabile care s-au produs. De la început de tot a fost – redactor, redactor sef adjunct si director adjunct – Gabriel Dimisianu, care se retrage astazi, dupa ce mai bine de jumatate de secol în care si-a legat viata de gemenele «Gazeta» si «România literara».“ Se mai retrag în pragul schimbarii, dupa 20 de ani, Constanta Buzea si, dupa 38 de ani, Adriana Bittel. Ce spun acum, la despartire, oamenii cu rol decisiv în facerea revistei? Gabriel Dimisianu scrie despre biruinta spiritului critic la „România literara“, un spirit tot mai încarcat de semnificatia unui „act de rezistenta“, daca nu chiar de opozitie la regim. Desi gruparea de critici decisiva pentru supravietuirea onorabila si onoranta a revistei n-a avut propriu vorbind un program, direct si dinainte fixate impresia de consens – scrie criticul – a rezultat din respectarea câtorva principii: orientarea cititorilor catre valorile reale, înscrierea acestor valori într-o traditie ce vadeste si mentine „spiritul de corp al literaturii române, coerenta ei structurala“, receptivitatea fata de cei ce vin si, printre cele mai importante, „spiritul de civilitate“, respectarea punctului de program al lui Kogalniceanu dupa care va fi judecata „cartea iar nu persoana“ scriitorului. N-a fost chiar mereu urmata aceasta indicatie a marelui pasoptist si unionist si nu o singura data, ci în mai multe rânduri. O autocritica, fie si într-un moment festiv, se impune: „Poate ca nu toti, în toate împrejurarile au actionat în acest spirit, dar în cele mai multe da.“ Are dreptate dl Dimisianu: au fost asemenea împrejurari în care nu s-a actionat în acest spirit si în care, vai, Kogalniceanu a fost uitat, iar îndrumarea sa ignorata. Si nu doar înainte, ci si dupa, mai ales dupa 1989, când libertatea de a interzice persoana si-a facut, în câteva rânduri, de cap. Nu mai spun de „cazul“ Paul Goma si alte „cazuri“, mai recente. De libertatea interzicerii si a tacerii s-a „bucurat“ si Adrian Paunescu. Îndemnat imperativ în paginile revistei sa „taca“, un poet de mare anvergura a fost tinut într-un soi de carantina de „România literara“ timp de 20 de ani, din’89 pâna acum, când e invitat sa scrie un articol. A fost, desigur, o dovada flagranta a unei ridicole lipse de realism: cum sa-l faci sa „taca“ pe poetul „Iesirii din soba“?! În pofida ori datorita unor compromisuri ale persoanei (viata sub vremi nu e decât un lung sir de compromisuri necesare), marelui poet cu acest nume regimul trecut nu i-a putut închide gura si, pe când – vorba lui Mihai Beniuc – se auzea întrebarea „E slobod sa mai cânti în România?“, Adrian Paunescu scria acest mare poem protestatar si instigator, valabil sub orice dictatura, inclusiv sub dictatura manipularii în plina libertate: „Noi, care ca lemne fusesem aruncati în soba,/ noi, care ca vreascuri, ca aschii si ca butuci,/ noi, care ca flacara, noi care ca scrum si cenusa,/ noi, care încalzeam întreg acest acordeon/ al dumneavoastra,/ noi, care ne vedeam linistiti de treaba/ în soba cuvenita fiecaruia sau unora dintre noi,// noi, care n-am protestat niciodata/ (da, erau prea multi oameni, trebuia/ sa fie cineva si lemn si vreasc si aschie si butuc)/ noi care – tantos sau pravalit – hornul îl/ suiam cu fumul fibrei noastre,/ noi care stiam/ ca nu suntem lemne, nici vreascuri, nici aschii,/ dar acceptam sa ne facem ca suntem,/ noi care ne nascusem la fel/ ca si gospodarii presupuselor odai cu sobe// deodata am înteles ca e vara/ si ca îsi bate cineva joc de noi,/ cheltuindu-ne în plina canicula.// Atunci, cu scafârliile, arse,/ vaduvi si turbulenti, cioate înabusite,/ aratându-ne dintii sparti de jeratec,/ am izbucnit din soba,/ afara, afara,/ în presupusele dumneavoastra odai.// Unde sunteti, frigurosilor? Nici urma/ de iarna, turture lânga turture negru,/ crengile adevaratilor copaci./ Ardeam în sobe batjocoritoare …“ Invitat dupa trecerea celor 20 de ani de carantina sa scrie la „România literara“ Adrian Paunescu scrie: „Acum fix 20 de ani, «România literara» scria: «Taci, Adrian Paunescu»; n-am mai publicat niciun rând în aceasta revista. Acum, redactia îmi solicita sa scriu un articol pe tema «Eu si România literara». O fac. Draga Alex Stefanescu. Scriu cu amaraciune si bune urari.“ Dupa ce evoca momente semnificative din lupta cu puterea si cu cenzura, împrejurarile cooptarii lui de catre Geo Dumitrescu, pentru a contribui „sa facem „România literara“„, poetul scrie: „Dificultatea construirii unei reviste cu ambitii de «organ», cum se zice, nu e mica. Aceasta obsesie, de a pastra mereu echilibrul între datoria fata de breasla scriitoriceasca în genere si competitia valorilor literare probabil e vie si astazi, desi este probabil ca statutul revistei sa se fi schimbat, efortul pentru acest balet între sindicalismul firesc si elitismul necesar nu e mai mic. Geo Dumitrescu ne chinuia, pur si simplu, sa întelegem ca trebuie lasat dreptul la cuvânt si partii adverse. Nu întelegeam aceasta pozitie, atunci. Cu timpul, totusi, am devenit un partizan al acestei idei. Nici nu ma mai pot gândi ca ar putea fi altfel.“ Desigur, nu intra în discutie „dreptul“ partii adverse de a… înjura. Recunoscându-si, în spirit autocritic (!), „greseli mai vizibile“ decât ale altora la fel de proeminenti ca el, poetul noteaza cu amaraciune: „…înca din primul numar al «României literare» de dupa decembrie 1989, un articol anonim gazduit în aceasta publicatie ma-njura nerusinat, de parca eu fusesem la putere, si striga la mine: Taci, Adrian Paunescu! Am si tacut. Am si vorbit de atunci încoace (…) Cu Nicolae Manolescu am avut întotdeauna o relatie buna. Atitudinea lui radical-negatoare, de dupa 1989, mi s-a parut nu numai nedreapta, dar si contrafacuta. O buna perioada el s-a straduit sa ma conteste. Va fi o grea povara pentru constiinta lui de om al adevarului împrejurarea ca a expediat, aiurea, activitatea mea literara de dupa 1989, într-o fraza potrivit careia eu n-as mai fi scris nimic dupa revolutie. M-a durut si atitudinea criticului fata de literatii basarabeni în frunte cu Grigore Vieru. Când Nicolae Manolescu îsi va recâstiga libertatea de a citi si-si va face timp sa vada ce a negat, as spera sa mai fiu în viata si sa-l salut cu aceeasi dragoste si fraterna întelegere cu care l-am pastrat într-un loc înalt al sufletului meu. Dar „România literara“ si Uniunea Scriitorilor nu sunt numai ale lui…“ Sa facem totusi corectura de rigoare: N. Manolescu nu spune ca n-a mai scris nimic, ci doar ca dupa ’89 A. Paunescu n-a mai scris nimic valabil.
De diverse feluri, cu regrete eterne si melancolii vremelnice, cu resentimente ireductibile si amaraciuni nevindecabile – amintirile din ancheta „Eu si România literara“ pot produce prin înmultirea si adunarea lor la un loc, o carte întitulata „Amintiri de la România literara“, tot atât de pasionanta daca nu si importanta precum aceea a lui Iacob Negruzzi. Ea ar putea fi „strânsa“ de cel ce a detinut la „România literara“ rolul similar, adica decisiv, al junimistului de odinioara la „Convorbiri literare“: nimeni altul decât dl Gabriel Dimisianu, criticul eminent care într-un P.S. discret si decent îsi anunta retragerea: „Acest ultim numar din 2009 al «României literare» este si ultimul în care numele meu apare în caseta redactionala. Am hotarât sa ma retrag, dupa 41 de ani de prezenta.
Am fost în toate echipele succesive ale redactiei, am alcatuit împreuna sumare saptamâna de saptamâna, peste doua mii. Este prea mult, orice s-ar spune. Voi reveni din când în când în paginile revistei, prin bunavointa actualilor mei colegi, ramasi la posturi. De pe acum le multumesc.“ Nu este vorba, asadar, despre o despartire, ci despre o reîntâlnire: „România literara“ pierde un redactor nepretuit si de neînlocuit, dar câstiga un colaborator pe cât de prestigios, pe atât de necesar în aceste vremuri de criza. Ce se pierde când ceva se câstiga – este o cu totul alta discutie. În aceeasi nota melancolica, amortizata de umor si ironie, îsi anunta retragerea aparenta si Adriana Bittel: „De la nr.1/ 2010, lunga mea convietuire dinauntru cu „România literara“ va lua sfârsit. Voi trece de partea cititorilor. O mâhnire voi fi având, fiindca dragul de meserie, experienta si competenta dobândite nu prea sunt pensionabile. Dar mult mai mult conteaza, când ma uit la teancurile de colectii din cei 38 de ani, multumirea ca am facut si eu, poate, ceva trebuincios revistei. Si mai ales ca am petrecut bine.“ E de retinut si marturia lui Alex Stefanescu, criticul care, ca poetul Bacovia dupa ’44, îsi vede împlinit visul, idealul: „Deocamdata, vreau sa declar atât: ca mi-am împlinit un vis secret – acela de a lucra la „România literara“ mai multi ani decât în alte locuri.“ Si a facut-o, visul i s-a împlinit. Ce mai urmeaza? Probabil amintiri de la „România literara“.