Doris Lessing, Carnetul auriu, traducere şi note de Cristiana Vişan şi Ciprian Şiulea, Iaşi, Editura Polirom, 2012.
Rodica Grigore
Doris Lessing, născută în 1919, în Kermanshah, Persia (Iranul de azi), a debutat în anul 1950 cu romanul de mare success Cântă iarba, având ca punct de plecare realităţile dure ale vieţii din Africa, pe care le cunoştea din proprie experienţă, familia sa mutându-se, din 1925, în Rhodesia (actualul Zimbabwe).
Cartea a fost urmată de numeroase volume de proză – romane şi povestiri – multe dintre ele încununate cu prestigioase premii literare. Între acestea, merită amintite mai cu seamă Carnetul auriu (1962), O coborâre în Infern (1971), inedit exemplu de tratare a celebrei teme a călătoriei lui Ulise, Povestiri africane (1973), precum şi vasta construcţie romanescă intitulată Canopos din Argos. Arhive (1979 – 1882).
Memorie, memorii
Apropiindu-se, cel puţin în anumite laturi ale creaţiei sale, de proza lui Nadine Gordimer, alături de care a şi fost discutată în diverse studii critice, Doris Lessing, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2007, demonstrează, însă, fapt observat ceva mai rar, o afinitate spirituală profundă cu Virginia Woolf, mai ales în ceea ce priveşte neîncrederea, dublată, totuşi, de o incredibilă fascinaţie în faţa mecanismelor atât de subtile ale memoriei. De aici, permanenta încercare a amândurora de a construi, prin opera lor, un nou sens al eului, ce se dezvoltă din fuziunea ficţiunii cu faptul real brut, determinând, în egală măsură, şi deschiderea către o nouă dimensiune a adevărului. Tocmai de aceea, mai cu seamă în cazul lui Doris Lessing, textele considerate de regulă autobiografice pot – şi trebuie – recitite cu atenţie, tocmai cu scopul înţelegerii adecvate a sensului adevărului personal ce tinde mereu să lege inseparabil trecutul de adevărul mai mult sau mai puţin palpabil al prezentului.
Vom constata, astfel, modul în care preia Lessing o serie de preocupări ale Virginiei Woolf, între acestea mai ales nevoia irepresibilă de a scrie texte autobiografice, precum şi obsesia pentru actul scrisului şi implicaţiile sale. Nu o dată s-a spus că, în fond, chiar numele protagonistei din romanul Carnetul auriu, Anna Wulf, ar reprezenta o legătură semantică şi psihologică cu creatoarea Doamnei Dalloway. După cum se poate lesne remarca, Doris Lessing alege să parafrazeze unele dintre aserţiunile celebre ale Virginiei Woolf, sau, dacă nu, măcar să îmbrăţişeze modul aparte în care marea sa precursoare vedea lucrurile. Astfel, în atât de autobiografica sa scriere, A Sketch of the Past, Woolf îşi descrie memoriile ideale afirmând: „Ceea ce scriu azi, nu voi mai putea scrie şi după un an“. Asemănător, Lessing afirmă, în Under My Skin: „Încerc să scriu aici cât mai onest posibil. Dar dac-aş încerca să fac acelaşi lucru, la optzeci de ani, să spunem, este evident că totul ar fi diferit“.
Pentru Doris Lessing, ca şi pentru Virginia Woolf, memoria este „a careless and lazy organ“. Rezultatul acestei atitudini va fi, în primul rând, dobândirea unei conştiinţe extrem de acute a selectivităţii memoriei, dar deopotrivă a necesităţii re-construirii eului exact din ceea ce rămâne valabil în urma acestui proces de selecţie. Dificultatea principală este, fără îndoială, aceea de a alege esenţialul – viabil estetic, deopotrivă – dintre nenumărate şi doar aparent la fel de veridice adevăruri care compun memoria. De aceea, dacă sunt scoase din context, o serie de sentimente, aşa cum sunt ele exprimate de personajele din opera lui Doris Lessing pot fi atribuite celor ale Virginiei Woolf, la fel cum, tot atât de bine, atitudini publice ale celor două scriitoare pot fi confundate de un cititor insuficient de atent la nuanţe. Cu toate acestea, mai mult chiar decât Virginia Woolf, Lessing spune răspicat că memoria e înşelătoare, fluidă şi capabilă să devină o componentă oarecum indezirabilă a conştiinţei umane, un element nu îndeajuns de simplu de manevrat şi ale cărui manifestări depind de relaţia dintre orice moment din prezent şi un trecut care nu poate fi niciodată pe deplin depăşit şi nici lăsat în urmă complet.
La fel ca în cazul protagonistei din The Diaries of Jane Sommers, cea care nici nu mai încearcă să despartă faptul brut de ficţiune în poveştile pe care le aude de la Maudie, atât Virginia Woolf, cât şi Doris Lessing ajung să se bazeze pe amintirile personale şi să dea crezare mai degrabă istorisirilor şi poveştilor de tot felul decât să le respingă pe temeiul că nu ar fi adevărate sau cel puţin veridice. Poziţia aceasta este evidentă mai ales atunci când Lessing îşi va caracteriza, după ani de zile de la apariţie, romanul Martha Quest (1952), spunând: „Am făcut, acolo, o operă de romancier, iar nu de cronicar. Cartea s-a dorit a fi adevărată în atmosferă, nu în detaliile istorice“. De altfel, autoarea va avea aceeaşi poziţie şi faţă de scrierile sale autobiografice, mai ales faţă de Under My Skin, legându-le, definitiv, de spaţiul ficţiunii. Adică, nimic altceva – deşi, spus, poate, cu alte cuvinte şi nuanţat – decât cunoscuta teorie a Lindei Hutcheon cu privire la metaficţiunea istoriografică, definită ca „o naraţiune prezentată drept un alt discurs prin care putem construi propriile noastre versiuni ale realităţii exterioare“.
Scriitura feminină
În ceea ce priveşte construcţia personajelor, Doris Lessing este expertă în prezentarea unor probleme care marchează existenţa protagonistelor sale, cel mai adesea fiind vorba despre probleme considerate „neconforme“ cu scriitura feminină, fie că e vorba despre implicaţii sexuale sau politice. Scriitoarea le înregistrează pe toate fără cruţare, exemplul cel mai clar fiind cel al Marthei din Martha Quest, fără a încerca, însă, să le găsească vreo rezolvare facilă sau de natură a aduce o soluţie de fericire temporară. De aici, permanenta neîmplinire de care par atinse personajele sale, parcă dependente de problemele care le macină existenţa şi care, astfel, reuşesc să le şi caracterizeze. În plus, Lessing dă desea impresia că nici măcar ea nu poate să-şi înţeleagă pe deplin eroinele, singurul lucru care-i rămâne de făcut fiind simpla – sau, mai bine zis, complexa – înregistrare a faptelor acestora şi a întâmplărilor care le marchează viaţa. De pildă, nemulţumirile Marthei sunt rareori prezentate ca raţionale sau explicabile din perspectiva logicii şi a relaţiei cauză-efect. Doris Lessing insistă că, în definitiv, acestea nu reprezintă altceva decât sentimente autonome, în absenţa cărora nici un personaj al prozei sale nu poate exista. Tocmai de aceea, întreaga construcţie narativă se va desfăşura, în cazul romanului din 1952, în jurul Marthei şi al evoluţiei sale de-a lungul câtorva decenii. Iar Africa, spaţiul unde acţiunea este plasată, este o expresie clară a eroinei însăşi, fiind un ţinut al permanentei neîmpliniri şi neînţelegeri din partea celorlaţi, cu nimic din pitorescul ce domina proza de gen a unui Hemingway.
Dar caracteristica ce-o individualizează foarte profund pe Doris Lessing în peisajul literaturii universale este permanenta nostalgie care-i străbate textele, într-un mod chiar mai evident decât în cazul Virginiei Woolf, căci autoarea Carnetului auriu dă impresia că s-ar afla mereu în căutarea acelor aspecte care niciodată nu vor mai putea fi recâştigate pe deplin. Ceea ce determină imensa tristeţe la vedere ravagiilor timpului, care primeşte o expresie de o neaşteptată acuitate mai ales în African Laughter: Four Visits to Zimbabwe (1993). Descoperind cât de mult s-au schimbat locurile atât de iubite ale copilăriei sale, Lessing afirmă în fiecare pagină, convingerea nestrămutată că, de fapt, adevărul însuşi se schimbă mereu, iar scriitorul încearcă – trebuie să încerce – să prindă doar momentele relevante ale adevărurilor legate de un anumit spaţiu sau de un timp bine definit. În Valurile (1931), Virginia Woolf nu făcea, în ultimă analiză, un lucru prea diferit, prefigurând, prin comportamentul personajelor sale, atât de dedicate scrisului, acţiunea preferată a Annei Wulf din Carnetul auriu, şi anume aceea „de a inventa poveşti, cât mai multe poveşti“.
Mereu, literatura…
Dincolo de frecventele asocieri ale prozei lui Lessing cu mişcarea feministă, autoarea însăşi a insistat în repetate rânduri că opera sa nu-şi propune să aibă vreun rol partizan şi cu atât mai puţin să facă activitate de propagandă. Astfel că romanul Carnetul auriu poate fi privit drept încercarea de a realiza o cât mai exactă relatare a vieţii unor femei dorindu-şi să trăiască până la capăt experienţele presupuse, anterior, a aparţine exclusiv bărbaţilor, dar sfârşind prin a nu fi prea încântate la capătul acestui traseu, care se dovedeşte, în fond, suficient de plin de neîmpliniri. Asta determină şi obsesia morţii, precum şi frecventa prăbuşire – psihică şi emoţională – de care vor fi afectate majoritatea eroinelor din proza sa. Apoi, Doris Lessing pare a teoretiza frecvent dificultatea înţelegerii şi a comunicării între oameni, evident, una dintre temele majore ale prozei contemporane. Scriitoarea însăşi se implică în acest joc, sugerând că nici ea nu ştie mai mult decât cititorul, demonstrând, parcă, la tot pasul, eşecul de a înţelege până la capăt ceea ce se petrece în lumea exterioară dar, deopotrivă, ceea ce se petrece în sufletul personajelor.
Cititorul va avea, astfel, de-a face şi cu o nouă întruchipare, actualizată, a experienţei Doamnei Dalloway, acest fapt demonstrând, la nivelul construcţiei personajului, că asemenea Virginei Woolf, Doris Lessing a reuşit marea performanţă de a dezvolta fiecare episod al cărţii într-un mod care pe drept cuvânt poate fi numit „multi-personal“, bazat pe descoperirea de noi şi noi straturi ale timpului, precum şi pe punctul de vedere mereu diferit sau pe aparenta continuitate a evenimentelor lumii exterioare. Cele două autoare, întruchipând epoci literare diferite, au reuşit, fiecare în felul său, să creeze texte (auto)reprezentative şi aflate, cumva, în permanent dialog, evitând cu curaj raportarea la un singur adevăr considerat drept etalon al lumii operei. Căci singurul etalon al operelor literare de acest gen este mişcarea subtilă a mecanismelor memoriei, sub imperiul nostalgiei şi, fără îndoială, al subiectivităţii în cel mai deplin înţeles al termenului. În plus, aşa cum a scris Woolf, iar Doris Lessing nu a încetat niciodată să creadă, trecutul e mereu îmbogăţit prin acest tip de pluralitate discursivă. Aserţiunea e valabilă mai ales în cazul personajelor feminine care populează opera celor două scriitoare, deoarece, pentru ele, de la Doamna Dalloway la Anna Wulf sau Martha, trecutul devine, până la urmă, singurul adevăr – unul profund personal – pe care îşi pot întemeia povestea dătătoare de sens, povestea esenţială, din punctul lor de vedere, pentru ca lumea însăşi să continue să existe.