Atunci când V. Tismaneanu si acolitii sai afirma, preluând psalmodia arhicunoscuta a „noului“ filozof francez Bernard-Henry Lévy (chiar plagiind, s-ar putea spune!), ca a fi antiamerican echivaleaza cu reunirea extremelor, ca a fi antiamerican inseamna a fi antidemocrat, antiumanist, antisemit, pe scurt, ca a fi antiamerican ar insemna incarnarea barbariei, avem sentimentul ca ascultam un discurs inspirat de cel mai rau dintre totalitarisme, pe tema: „Cei care nu sunt cu noi nu doar ca sunt impotriva noastra, ci, la urma urmelor, nu sunt nici macar fiinte umane!“. Sigur, acestea sunt opiniile lui Tismaneanu & Co, si este dreptul lor… Cu toate astea, aspectul mistificator al antiamericanismului pe care il denunta Tismaneanu nu poate fi contrazis prin argumentele simpliste pe care le propune pentru a indica evidenta multiplicitate a tarii-continent. A spune ca Statele Unite inseamna diversitate, ba chiar o mare diversitate, inseamna a-ti impana discursul cu tot felul de clisee tocite: Nordul, Sudul, Estul, Vestul, elitele, diversele fatete ale poporului, plus restul falselor diferente, Obama, Bush, democrati, republicani, si am putea continua noi lista cu celelalte clivaje, precum albii, negrii, amerindienii (atâtia câti au mai ramas!), latinoamericanii, asiaticii etc. Fara a avansa prea adânc in dinamicile unei profunzimi istorice, sociale si politice precise, iata portretul conventional al unei Americi destul de cumsecade. Orice-ar crede Tismaneanu, antiamericanismul este departe de a fi creatia mitica a antiumanistilor, chiar daca s-ar putea uneori ca ea sa joace un rol oarecum fantasmatic, de fatada a neputincioasei gândiri politice europene, sunt de acord. Antiamericanismul acopera, totodata, o pozitie politica serioasa, el este si rezultatul unei analize critice care poate fi nuantata pe larg, asa cum vom arata mai departe. Insa critica antiamericanismului mitic, dupa Tismaneanu, ofera avantajul de a ridica o problema de fond privind natura subiectului si obiectului acestei Americi, intrucât a fi anti– inseamna sa ai inca un raport pasional cu ea, unul plasat in acelasi câmp semantic cu cei care o aduleaza. Ce este, in definitiv, cu aceasta America de care ne pasionam?
Banalele aspecte ale diversitatii mentionate mai sus, la care face referinta si gasca tismaneana atunci când ii acuza de barbarie pe cei ce dispretuiesc viguros politica externa sau nationala a Statelor Unite, pe criticii clasei lor conducatoare, pe oponentii capitalismului lor nelegiuit pe care-l scoate la iveala o data in plus criza economica inceputa in septembrie 2008, sunt oare ele avansate pentru a propune imaginea unei Americi impartite pur si simplu in paradigme moderate? Intr-un cuvânt, asa cum sugereaza Tismaneanu, ar fi SUA emblema Binelui, a Frumosului si-a Adevarului? N-or fi ele, atunci, cumva autentica reincarnare a idealitatii platoniciene, asa cum sugera, nu asa demult, si Presedintele Reagan, pe când califica URSS ca fiind „imperiul Raului“? Afirmatie care presupunea, cu evidenta, ca SUA erau (si ramân) imparatia Binelui pe Pamânt, caci daca exista un „imperiu al Raului“, acesta nu se poate defini decât in raport cu un „imperiu al Binelui“, fiindca in lipsa Raului, nici Binele nu-i cu putinta, Raul fiind, asa cum ne invata mitul Caderii din Paradis, esenta libertatii umane, intrucât chiar existenta acesteia ii permite omului sa aleaga Binele impotriva lui… De unde si esenta intotdeauna tragica a libertatii umane. Cu toate astea, ne ramâne o intrebare. Ce mai ramâne in Ceruri daca Statele Unite sunt infaptuirea imparatiei Binelui si Civitas Dei pre Pamânt… asta sa insemne oare ca Dumnezeu s-a oplosit pe undeva pe la Casa Alba si ca acela aflat la dreapta lui, Presedintele, ar fi intruparea profetului lui pamântesc? Intrezarim aici prelungirea vechiului mit al Parintilor fondatori ai Statelor Unite, acei austeri prezbiterieni plecati din Anglia pentru a infaptui Ierusalimul terestru pe un alt continent, ai carui localnici, indienii, erau priviti ca tinând, mai mult sau mai putin, de regnul animal1. Intr-atât era Cetatea Domnului, incât credinta aceasta o afirma si bancnotele, „In God we trust“, caci, ca buni protestanti, ei proclamau dinaintea lumii intregi ca orice activitate aducatoare de profit era un semn al Gratiei si calea Mântuirii.
Dar de atunci SUA s-au schimbat mult. Tarâm al imigratiei in masa, cu exceptia unei elite anglo-saxone, aflata la originea celor mai de sus clase conducatoare, ai caror membri sunt cooptati cu multe precautii2, tara-continent este o federatie de state profund marcate pâna de curând de un teribil razboi civil si de foarte tardiva emancipare a afroamericanilor (miscarea pentru drepturile civice in decursul anilor ’60)3. Conglomerat al mai tuturor popoarelor lumii, Statele Unite s-au prezentat deopotriva ca loc al unei vieti imbelsugate, adevaratul mit al „the New Frontier“ si al „American way of life“, visul american, cât si, de la sfârsitul anilor ’80, pentru multi, ca locul unei saracii profunde, facând din aceasta tara-continent „cea mai bogata din tarile lumii a treia“, cum sublinia economistul K. Galbraith. SUA sunt mai mult decât multiple, ele sunt profund contrastante, contradictorii, paradoxale, ba chiar, pe dedesubt, cazanul unde fierbe o surda si permanenta lupta de clasa, amestecata uneori cu aceea dintre rase, cum au demonstrat-o odata revoltele din ghettourile negre si cum o arata in acest moment miscarile salariatilor de la Madison (capitala Wisconsinului). Exista, asadar, mai multe State Unite ale Americii in interiorul Statelor Unite ale Americii, a caror Uniune se mentine prin violenta, asa cum s-a vazut in cazul teribilului razboi civil – unul din primele razboaie moderne in care teroarea instaurata asupra populatiei civile a tinut de tactica militara. Insa nu doar ca Uniunea s-a mentinut prin teroare, ci Statul federal mentine o ordine feroce ori de câte ori incepe sa dea in clocot câte o revolta mai serioasa, fie aceasta revolta studentilor impotriva razboiului din Vietnam sau cea din ghettourile negre sau latino, o violenta socio-politica exercitata asupra civililor necunoscuta in majoritatea tarilor europene.
Dar si noi avem preferintele noastre, pasiunile noastre americane, si ele nu sunt acelea pe care le lauda Tismaneanu si prietenii sai. In ce ne priveste, noi urâm America aceea care i-a exterminat pe indieni („a good Indian is a dead Indian“), aceea care i-a linsat pe „cioroi“ s„nègres“t pâna in 1962, aceea a spargatorilor de greva cu pusca si cu revolverul, a asasinarii sindicalistilor („Grapes of Wrath“), aceea care a declansat sub pretexte false razboaiele din Vietnam4, din Irak si din Afganistan; urâm America aceea care sustine cele mai rele dictaturi (a lui Pinochet in Chile, a generalilor argentinieni, Indonezia lui Suharto, Arabia Saudita sau Yemen, si atâtea altele); noi respingem America de la Guantanamo, cu al sau cortegiu de torturi sistematice in numele democratiei „inteleasa bine“ de lobby-ul militaro-industrial, si mai detestam si America aceea care de cinzeci de ani impune Cubei embargoul. Nu ne place America apartheidului de clasa (cf. Mike Davis, „City of Quartz“5, a bancherilor-banditi, faptasi ai celei mai mari crize economice din 1929 incoace. Deschis si fara jena, suntem impotriva acestei Americi, atât de apreciata de cei mai nefasti neoconservatori si de Tismaneanu, tot asa cum, altadata, am fost oponentii intransigenti ai versiunii comunismului pus in practica de catre stalinisti!
Dar exista o alta America, pe care o pretuim adesea, uneori cu nuante sau chiar cu rezerve. Noi iubim America Primului Amendament, având rezerve fata de Constitutia sa, deoarece, daca ea punea bazele democratice ale noii uniuni, ii excludea de la dreptul de vot pe negri, asa cum excludea femeile, pe amerindieni si pe saraci, si tot de aceea respingem America invingatorilor in razboiul civil, atunci când ea este totuna cu carpetbaggers si scalawags de dupa acelasi razboi civil; noi iubim America grevistilor care au inventat 1 Mai, a lui Sacco si Vanzeti, dar nu pe aceea a gangsterismului lui Rockefeller; iubim America lui Steinbeck, a lui Hemingway, Dashiell Hammett, Faulkner si Charlie Chaplin, dar nu pe aceea a lui Hearst sau Hoover, paranoidul de la FBI. Noi iubim America lui John Ford, dar nu pe cea a lui Henry Ford, Reagan sau Bush senior-junior, a lui Warren Buffet, Fox News si nici pe cea a lui Standard Oil; noi iubim America jazzului (cea mai mare inventie culturala a Statelor Unite, o inventie a negrilor), a lui Louis Armstrong, Billy Holiday6, Lester Young, Miles Davis, Dizzy Gillespie, Thelonious Monk, Sun Ra, dar o respingem pe aceea a lui Britney Spears, Michael Jackson sau Beyoncé. Iubim America Susanei Sontag, a lui Ralph Nader, a lui Woody Allen, dar nu pe aceea a Madeleinei Albright ori Hillary Clinton; iubim America din „Catcher in the Rye“, din „There Will Be Blood“, din „No Country for Old Men“, America fratilor Cohen, a lui Oliver Stone, si nu pe cea a lui Rambo-Stallone. Si, last but not least, noi iubim America Black Panthers, a Angelei Davis, a lui Paul Mattick, a lui Chomsky, a lui Norman Finkelstein, a revistelor „Tikkun“ si „CounterPunch“, cea a American Workers Party si a American Socialist Party, iar nu aceea condusa de un partid unic, impartit in doua tendinte aproape identice care-si dau mâna, republicanii si democratii. Toata aceasta colectie de preferinte, pentru a spune ca noi iubim o anumita America, in mod sigur cea pe care o uraste Tismaneanu, laolalta cu oamenii sai. Si ce daca? America noastra este asta.
De fapt, Tismaneanu ar dori sa-nghitim fara crâcnire gogoasa, el vrea sa arate si sa demonstreze valoarea „umanista“ a politicii imperialiste grosolane a SUA si, de aceea, in pofida tuturor diferentelor de care vorbeste, tara pe care o prezinta cititorilor sai este una monolitica, unde contestarea ar fi marginala. E adevarat ca in afara se stiu putine din cele ce se petrec cu adevarat in miezul multiplicitatii americane, in ale sale counties, in marile orase, in zonele sale rurale, intr-atât de econoama cu stirile e mass-media europeana la comanda. Cu toate astea, cei care inteleg engleza e suficient sa se conecteze la canalele TV si radio Democracy Now, conduse de admirabila Amy Goodman, pentru a avea o panorama cu totul diferita asupra vietii politice, sociale si culturale din Statele Unite, asupra politicii lor externe, a situatiilor din America de Sud sau din Orientul Mijlociu etc.
La urma urmei, Tismaneanu se comporta in buna traditie culturala, ca un politruc propagandist lucrând pentru un stapân care-i plateste simbria (nadajduim substantiala) si care gaseste in România, tara lui de origine, lacheii obisnuiti, aceiasi sau copiii celor care le vacsuiau cizmele sovieticilor dupa 1945 si nepotii celor care facusera aceeasi treaba cu ciubotele teutone! Iar astazi, ca si altadata, e nevoie de propagandisti, fiindca, o arata toate sondajele, SUA au devenit tara care atrage cea mai multa ura in intreaga lume a treia.
La urma urmei (si-a socotelilor din conturi) ce importanta sa atribuim declaratiilor brutale ale lui Tismaneanu? România, ca putere strategica si tactica in zona Mediteranei, nu conteaza. Tara isi poate manifesta pe ici, pe acolo, prezenta simbolica, daca i se ordona, dar asta nu-i garanteaza un plus de prestigiu. Daca tara intereseaza capitalismul mondializat, e in calitatea ei de loc de extractie a unei importante plusvalori, deja considerabil diminuate prin scoaterea la mezat a celor mai valoroase piese ale industriei române (cu exceptia industriei extractiei petrolului, dar nici asta nu va intârzia prea mult!), vândute pe nimic, precum fabricile de ciment de la Turda la Bouygues, combinatul siderurgic din Galati – la Mittal, gestiunea gazului din Bucuresti si din sudul tarii – la GDF-Suez, din nordul ei – la E.on, apa din Bucuresti – la Veolia etc. … De fapt, a fost vorba de un adevarat hold-up al economiei nationale, caci aceste mândreti industriale au fost construite si valorificate prin munca si sudoarea poporului, care n-a avut nici un avantaj din asta, afara de acela, pentru majoritatea angajatilor, de a fi fost dati afara si trimisi in somaj.
De altfel, ne cam plictiseste ca avem a raspunde atâtor stupiditati, dar credem ca e de datoria noastra sa o facem, nu pentru a mai câstiga niste glorie (caci nu comentându-l pe-un Tismaneanu iti faci gloria, poate chiar dimpotriva), ci pentru a lasa o marturie generatiilor viitoare, ca sa stie ca in luna lui aprilie 2011, in România, câteva persoane au refuzat sa se lase inselate cu niste clisee grosolane scoase de-a dreptul din arsenalul ruginit al propagandei imperialiste si al contrapropagandei din vremea Razboiului Rece.
Ce conteaza daca in acest act de critica a puterii centrale a mondializarii capitaliste, dezlantuite si dezordonate in acelasi timp, apar si unele inconveniente de cariera. A actiona astfel si fara griji inseamna, credem, a manifesta exemplul insusi al sensului libertatii umane, pe care numai Dasein-omul o poate asuma in plenitudinea sa, in numele alétheia (dezvaluirea a ceea ce se ascunde), celalalt nume al Adevarului. Si iata cum, pornind de la un exemplu mediocru (caci Tismaneanu este orice, numai un adversar de anvergura nu!), regasim o prea antica lectie de etica politica, aceea a Antigonei… Dovada, odata in plus, ca grecii din marele veac al lui Pericle vor fi pus deja toate jaloanele unei etici a politicii caracteristice modernitatii…
Domnul Tismaneanu, lansându-si in cele patru vânturi asertiunile infamante, ne-a facut pe noi – intelectualii numiti de stânga, in diversitatea noastra uneori contradictorie, câteodata chiar antinomica – niste barbari, subintelegându-se aici sub-oameni. Nu puteam decât sa-i raspundem ad hominem et ad personam cu vivacitatea pe care o reclama astfel de asertiuni. (Bucuresti, aprilie 2011)
Traducere de Igor Mocanu
Text preluat de pe platforma CriticAtac.ro
NOTE:
1. Dupa disputa de la Valladolid din 1550, puterea spaniola a Majestatii Sale Preacatolice le-a recunoscut totusi natura umana si, din acest punct de vedere, a condamnat inrobirea lor. Ceea ce nu a fost cazul nicicând la protestantii puritani.2. George Washington, intâiul presedinte al Statelor Unite, era de origine engleza, din Essex… pe linia strabunicilor lui, la fel cum din Essex era si John Adams, al doilea presedinte al Statelor Unite, in timp ce Thomas Jefferson, cel de-al treilea presedinte al Statelor Unite, provenea din Tara Galilor si Scotia.
3. Ultimul linsaj al unui negru a avut loc in 1962! Cf. remarcabilului film al lui Alan Parker, „Mississippi Burning“ (1988).
4. Nancy Zaroulis, Gerard Soullivan, „Who Spoke Up? American Protest Against the War in Vietnam 1963-1975“.
5. Cf. dosarul Mike Davis din ultimul numar al revistei „Idea arta + societate“, Cluj, nr. 36-37, iarna 2010.
6. Billy Holiday a cântat poemul lui Abel Meeropol, alias Lewis Allan, „Strange Fruit“, in care denunta linsajul negrilor. Iata prima strofa: „Southern trees bear a strange fruit/ Blood on the leaves and blood at the root/ Black body swinging in the Southern breeze/ Strange fruit hanging from the poplar trees“…