Sari la conținut
Autor: Eugen Simion
Apărut în nr. 481-482

Alexandru Zub ’80

     

    Am încercat în câteva rânduri să-i fac un portret, cât de cât verosimil, lui Alexandru Zub, un mare istoric şi, după convingerea mea, un om special, discret şi eficient în profesiunea lui, admirator al lui Kogălniceanu şi Xenopol, în fine, un moldovean care se trage, am impresia, din clasa morală şi spirituală a meditativului Miron Costin şi mai puţin din aceea a lui Ion Neculce, cel ce a adus râsu-plânsu în literatura română. Modelul lui mai apropiat, în discursul istoric şi în filosofia de existenţă, pare a fi Pârvan, un filosof al istoriei pe care l-au iubit şi, într-o oarecare măsură, l-au urmat Eliade şi o bună parte din tinerii intelectuali din anii ’30. Alexandru Zub a scris despre el, în stilul său erudit şi reflexiv, un studiu în care obiectivitatea (însuşirea de căpetenie a istoricului) se împacă bine cu empatia, vibraţia interioară. Îmi place acest mod de a compune naraţiunea istorică, îmi place şi discreţia naratorului, vigilenţa, grija lui de a nu ieşi în faţă, respectul incoruptibil pentru adevăr. Citându-l într-un rând pe Nicolae Iorga (Discurs istoric şi relativism postmodern), Al. Zub vorbeşte de „limitele unui profesionism bine vegheat“ şi de „o măsură în toate“ care ar fi specialitatea istoricului. El însuşi este un „om al măsurii“, nu ştiu dacă „în toate“, dar, sigur, în ceea ce scrie şi în modul în care gândeşte ştiinţa istoriei.
    O ştiinţă – evident relativă, ca toate „ştiinţele“ din sfera umanioarelor – care, după vorba lui Hermann Hesse, citat de istoricul român, încearcă să-şi păstreze „credinţa în ordine şi sens“ în haosul evenimentelor. Credinţa în ordine şi sens? Este bine zis, este admirabil gândit. Mai ales dacă legăm această propoziţie de ceea ce urmează: „O atare misiune n-ar fi doar serioasă, ci şi tragică“… Uneori, dovedeşte Al. Zub, misia istoricului contemporan (cu precădere aceea a istoricului secolului al XX-lea – „Secolul nebun“, cum i-au spus, pe drept, unii comentatori) devine imposibilă pentru că istoricul însuşi (omul credinţei în ordine şi sens) îşi pierde cumpătul şi, dacă îşi pierde cumpătul, pierde şi credinţa în ordinea şi sensul lumii, rămânând un prizonier al haosului istoriei. Şi dacă este aşa, dacă istoricul pierde sensul şi ordinea, la ce mai servesc istoricii? Pierre Chaunu, citat din nou de Al. Zub, îşi pune această întrebare pe care şi-au pus-o deseori intelectualii lucizi ai „secolului nebun“. Şi-a pus-o, să ne amintim, şi Cioran, în anii ’30, pe când era foarte tânăr: „la ce servesc filosofii? Ce rost mai are filosofia când ea nu poate să schimbe condiţia tragică a omului?“… O jumătate de secol mai târziu, Pierre Chaunu nu se mai simte omul ordinii şi sensului, ci „un pelerin din ce în ce mai nervos, un observator anxios al evenimentelor“… Şi atunci? Atunci, istoricul trebuie să meargă mai departe, căutând să-şi redobândească credinţa în ordine şi sens în timp ce studiază haosul evenimentelor. Este ceea ce face, am sentimentul, Al. Zub, considerând că istoria (mă rog, cultura istorică) poate fi folositoare pentru sufletul naţional. Îi vine în ajutor (mai exact: caută ajutor) în scrierile profetice ale lui Nicolae Iorga, cu ideea că excesul de pesimism împiedică raţiunea. Nici excesul de optimism nu-i bun pentru că leneveşte raţiunea istoricului.
    Trecând peste alte aspecte şi parafrazându-l pe Cioran, aş putea zice că admiratorul lui Vasile Pârvan are superstiţia adevărului şi, în ceea ce priveşte scriitura, el are şi superstiţia conciziei. Nu dă drumul frazelor, stilul lui este ordonat, legat, nu dezordonat, nu este nici abundent şi nici pitoresc. Istoricii ating uneori performanţe estetice prin limbajul şi epicismul interior al discursului. Mă gândesc, de pildă, la Nicolae Iorga. Pe cel mai bun Iorga, pe scriitorul original îl aflăm nu în piesele lui, ci într-un studiu erudit, cum este acela despre Ştefan cel Mare, în care expresivitatea limbii este mare şi, în genere, naraţiunea istorică curge, zgomotos, rodând malurile, ca un râu de munte, până ce devine, în locuri mai netede, un mare fluviu epic.
    Moldoveanul Alexandru Zub (moldovean din Moldova de mijloc – ţara imaginară, la un capăt, a lui Alecsandri şi, la celălalt, ţara astenicului angoasatului Bacovia, iar ceva mai la est se află ţara mesianicului Pârvan) – are un stil mai potolit şi, spre deosebire de modelul Pârvan, evită drumul spre „categoriile abisale“, cum zice
    G. Călinescu, care-l citeşte pe autorul Memorialelor şi al Ideilor şi formelor istorice din perspectiva filosofiei lui Blaga. Al. Zub nu evită, în discursul lui, miturile spiritualităţii româneşti, nici nu vrea să le distrugă, cum face colegul său, Lucian Boia. El merge în linia tradiţiei, fiind, cred, în concepţia lui istorică şi în adâncurile fiinţei sale, un organicist, nu un localist care stă cu spatele la universalitate, nici un internaţionalist (globalist) care ignoră valorile naţionale. Al. Zub este cum trebuie să fie, în fond, un istoric adevărat: un spirit naţional cu faţa spre lumea valorilor europene.
    L-am citit şi l-am auzit în ultimul deceniu (în cadrul seminarului „Penser l’Europe“), apărând conceptul de naţiune şi, în genere, de identitate culturală, în chip argumentat şi convingător. Mi-a plăcut, mărturisesc, această convingere şi această deschidere oportună a spiritului istoric în plin proces de globalizare. Alexandru Zub, care este la curent cu dezbaterile occidentale, vorbind de mai multe ori despre conceptul de ego-istorie şi despre scrierile care au „un parcurs ego-istoric“. Un concept care a ieşit dintr-o şcoală mare de gândire („Şcoala Analelor“) şi a făcut şcoală în istoriografia şi critica literară contemporană, după ce „şcoala formalistă“ (structuralismul) şi-a pierdut puterea. Ego-critica a readus în critica literară subiectivitatea, impresionismul, epicismul interior – cum îi spunea, în anii ’30, Eugen Ionescu – pe scurt: ego-critica a reabilitat creaţia în discursul critic, după ce oameni inteligenţi ca Barthes l-au golit de semnificaţiile conţinutului…
    Azi ego-critica tinde, la rândul ei, să devină abuzivă şi, deci, primejdioasă într-o disciplină (critica literară) care trăieşte şi se dezvoltă nu prin abuzuri şi restricţii, ci prin libertăţile şi toleranţei ei… În ceea ce priveşte ego-istoria, au apărut deja primele semne de nemulţumire din partea celor care gândesc, pe bună dreptate, că istoria trebuie să rămână o ştiinţă obiectivă (cât poate să fie) şi că subiectivitatea istoricului (inerentă) nu trebuie să piardă din vedere că scopul ei nu poate fi decât descoperirea adevărului. Chiar dacă adevărul rămâne o noţiune aproximativă, nedesăvârşită, plină de relativităţi atunci când este vorba de o istorie „nespus de complicată şi aporetică“, aşa cum o numeşte, inspirat, Al. Zub. Ceea ce nu înseamnă că istoricul sau criticul literar nu trebuie să caute adevărul. Şi, dacă se apucă să-l caute, înseamnă că l-a şi găsit, vorba filosofului.
    Spirit al nuanţei, Alexandru Zub analizează cu tact, am impresia, conceptul de ego-istorie, fixându-i corect posibilităţile şi limitele. Cât de liberă este subiectivitatea şi cât de acceptabil, convingător poate fi „adevărul meu“ (adevărul naratorului), singurul pe care îl accepta în 1934 Eugen Ionescu (în Nu)? Teoretic, putem delimita şi determina aceste libertăţi… Mai greu este să le folosim atunci când citim şi judecăm critic o scriere cu parcurs ego-istoric. Aici ego-ul criticului sau al istoricului se confruntă cu ego-ul autorului (scriptoului) şi, în acest caz, obiectivitatea, credinţa în ordine şi sens, voinţa de adevăr a istoricului/ criticului întâmpină forţa de seducţie a subiectivităţii şi, totodată, slăbiciunile ei… Ce-i de făcut? Nimic altceva decât să căutăm în continuare ordinea şi sensul (adică adevărul) cu subiectivitatea noastră şi încercând să depistăm adevărul în mărturiile fatal subiective ale celor pe care-i citim.
    *
    Revin la modul lui Alexandru Zub de a face istorie în postmodernitatea tulbure şi agresivă în care trăim. Este, cum am zis, un istoric care scrie istoria începând prin a reflecta asupra ei. Asta înseamnă a depăşi spaţiul pozitivismului (ceea ce mi se pare esenţial în sfera umanioarelor) şi, în genere, „mica istorie“, istoria – cum o numeşte un eseist occidental – scrisă de portărese. Mai înseamnă a privi fragmentul (evenimentul) din perspectiva întregului şi, totodată, a da întregului o „formă“ perceptibilă, o identitate. Sunt buni, sunt uneori străluciţi filosofii istoriei, dar să nu uităm că istoria se face cu fapte istorice, nu cu generalităţi şi speculaţii, ideile trebuie să se verifice prin elementele determinabile ale istoriei, în fine, fără un suport epic, discursul istoricului este o naraţiune ce piere.
    Mai observ ceva în scrierile lui Alexandru Zub: el include literatura în sfera istoriei şi foloseşte datele, miturile, fantasmele, ficţiunile literaturii (în speţă: pe cele din sfera epicii) în reconstituirea unei epoci sau a unei personalităţi istorice. O viziune, dar, integratoare a istoriei şi un stil de a scrie în care intră nu numai marile evenimente istorice (ca de exemplu războaiele şi înscăunarea voievozilor!), dar şi actele de cultură importante şi chiar mentalităţile, gusturile şi dezgusturile unei epoci. Acest mod de a înţelege istoria are mari şanse, după opinia mea, nu numai în istoriografie, dar şi în roman. Ce remarc, de pildă, azi în romanul occidental este preeminenţa temei istorice în romanul care, altminteri, şi-a pierdut locul în ierarhia valorilor în detrimentul produselor mediatice. Unii zic, chiar, că romanul este mort (şi, odată cu el, moare literatura), alţii că istoria trecută în ficţiune va reanima romanul şi va întări interesul cititorului postmodern pentru trecutul ignorat, acaparat, mistificat de politică şi de tehnologiile mediatice.
    Românul Alexandru Zub şi-a ales bine, vreau să spun, stilul şi metoda în istoriografie, şi, după ce, în tinereţe, a trecut prin infernul istoriei (citeşte: prin puşcăriile ei!), o scrie de atunci încet şi sigur, cu o maximă luare aminte şi cu o delicateţe a spiritului ce contrastează enorm cu graba şi zgomotul demistificatorilor de serviciu ai valorilor naţionale. La mulţi ani, Domnule Alexandru Zub!

     

    Etichete: