Charlotte Brontë, „Jane Eyre“, traducere de Mirella Acsente, Bucuresti, Editura Leda, 2008.
În ciuda opiniei transante exprimate de F. R. Leavis, în „The Great Tradition“, cum ca ar exista doar o singura scriitoare adevarata în familia Brontë, si anume Emily, prin romanul „La rascruce de vânturi“, în a doua parte a secolului al XIX-lea, publicul cititor britanic era tentat sa considere ca singura romanciera cu adevarat mare din familie ar fi Charlotte, a carei faima se întemeia mai cu seama pe imensa popularitate de care s-a bucurat în epoca „Jane Eyre“, cartea aparuta în acelasi an cu „Wuthering Heights“, 1847. În fond, ambele romane, ca, de altfel, si celelalte ale lui Charlotte Brontë, „Shirley“, „Villette“, sau „The Tenant of Wildfell Hall“, de Anne Brontë, demonstreaza în mod clar profunda legatura pe care surorile romanciere au avut-o întreaga viata cu tinuturile mlastinoase din Yorkshire si exprima o cunoastere mai degraba teoretica a lumii exterioare din partea unor remarcabile scriitoare care, totusi, au mai degraba bibliografie decât o biografie spectaculoasa, asemenea altor figuri literare marcante ale epocii victoriene. Dar, in ciuda lipsei aspectelor biografice extraordinare, ele au influentat indiscutabil nu doar perioada respectiva, ci si pe multi dintre autorii care au urmat.
De partea eroinei
Astfel, înca din primele scrieri publicate de Charlotte Brontë se remarca talentul si capacitatea autoarei de a rezolva, uneori uimitor, o serie de probleme narative si / sau tematice lasate cumva în suspensie de predecesorii sai. Caci înca din prima sa creatie, publicata, însa, postum, „The Professor“, sunt identificabile calitatile ce îi vor marca, ulterior, întreaga opera: fiindca Charlotte Brontë stie – sau mai degraba intuieste – perfect cum sa mânuiasca tehnica autobiografiei fara a cadea în melodramatic, reusind sa dea o reala consistenta estetica unor experiente personale. Iar daca „Shirley“ reprezinta dorinta autoarei de a lucra la scara mare si de a aborda proza de larga respiratie, iar „Villette“ tinde sa exploreze cât mai profund adâncimile sufletului feminin, „Jane Eyre“ (roman publicat, initial, sub pseudonimul Currer Bell) ramâne punctul în care scriitoarea s-a apropiat cel mai mult de sensul complet al marii arte. S-a remarcat înca din perioada imediat urmatoare aparitiei ca romanul rezista mai cu seama datorita protagonistei, acuzata, însa, cu toate acestea, de diverse voci ale criticii, fie de ipocrizie, fie de o exagerata sfiala si retinere, în linia prozei victoriene pudibonde. Dar Jane, fragila, tacuta, aparent retrasa si la fel de aparent supusa, reprezinta mai mult decât atât. Caci, în ciuda reactiilor ei (uneori, trebuie sa recunoastem, puritane!) si a comportamentului sau cuminte (aparent respectând perfect normele lumii în care traieste), Jane se dovedeste a fi neasteptat de neconventionala, atât în reactii, cât si în ceea ce priveste atitudinea reala fata de societate si de sine însasi. Scriitoarea nu o include pe Jane în categoria proscrisilor, a exclusilor din societate, asa cum proceda, de exemplu, Charles Dickens cu unele din personajele sale, de exemplu cu Oliver Twist, ci o situeaza, în mod deliberat, la marginea acestei societati – la început orfana privita cu raceala de rudele bogate, apoi guvernanta neacceptata pe deplin nici chiar de Doamna Fairfax, cea care stie mereu sa-i aminteasca, întotdeauna în momentele cheie, ca nu e de acelasi rang cu stapânul casei, Domnul Rochester, proprietarul de la Thornfield. Prin aceste subtile strategii, Charlotte Brontë reuseste sa mentina cititorul mereu de partea eroinei, fara sa dea, însa, impresia didacticismului care sufoca multe din scrierile epocii. În fond, tot ceea ce se petrece în romanul „Jane Eyre“, depinde exclusiv de reactiile si atitudinile lui Jane, întreaga lume fictionala fiind organizata, practic, în jurul ei si al progresului sau spiritual, marcat de momentele de criza profunda prin care trece – si care, desigur, au fost explicate, uneori, prin influenta elementelor care au marcat biografia autoarei însasi.
O pasiune mistica
Pe de alta parte, însa, si la un alt nivel al interpretarii, aceeasi Jane este cea care da posibilitatea scriitoarei sa abordeze si alte aspecte, pâna atunci ramase nerezolvate de scriitorii anteriori, în primul rând transpunerea, la un nivel artistic superior, a echilibrului, mereu cautat, între dorintele cele mai intime ale individului si standardele morale, nu o data extrem de greu de atins, ale societatii. Caci nu doar „dragoste“ în sensul comun al termenului este ceea ce îsi doreste cu adevarat Jane, iar acest lucru se vede perfect în modul în care îsi declara ea pasiunea pentru Rochester, cuvintele sale implicând, de fapt, întreaga lume de la Thornfield, pe care protagonista ajunsese sa si-o asume. Pasiunea ei devine, în acest fel, una de substanta de-a dreptul mistica, depasind cu mult simpla idila, atât de familiara literaturii victoriene. Romanul se transforma, astfel, din previzibila poveste decorativa de dragoste în istorie a devenirii lui Jane si a reconfigurarii întregii lumi în functie de structura interioara a eroinei. Aceste aspecte devin pe de-a-ntregul evidente doar daca le raportam la reactiile pe care le are Jane în câteva situatii esentiale pentru propria sa devenire: în primul rând atunci când respinge propunerea lui Rochester de a trai alaturi de el, câta vreme la Thornfield se afla fosta sotie a acestuia, iar apoi când îl respinge pe St John Rivers, cel care îi propune, la Morton, o viata dedicata unei cauze nobile, dar cu pretul totalei anulari a individualitatii ei. Iar daca, în general, plecarea lui Jane de lânga pasionalul Rochester care, dupa cum au clamat unii interpreti, nu face altceva decât sa-i propuna respingerea conventiilor sociale si o viata fericita alaturi de omul pe care îl iubeste, pare un soi de dezertare, la o lectura atenta la nuante, vom descoperi ca decizia lui Jane de a-l parasi nu înseamna nicidecum o fuga, si cu atât mai putin un act de lasitate ori lipsa curajului de a ignora vreo conventie în care, în fond, ea nici nu crede, ci tocmai puterea unei fiinte fragile si aparent insignifiante si (tot aparent!) incapabile de reactii de acest gen de a reorganiza lumea din jurul ei si convingerile celor la care tine, dar facând toate astea exclusiv în functie de propriile sale principii.
„Micuta Jane“
Fara îndoiala, povestea sotiei nebune a lui Rochester, închise în podul castelului poate fi privita ca o expresie a conditiei femeii într-o societate în care regulile erau stabilite exclusiv de barbati, reprezentând, pe de alta parte, din punct de vedere estetic, o scadere a standardului pe care Charlotte Brontë si-l impusese si pe care îl respectase pâna atunci, un soi de concesie facuta gustului publicului cititor al epocii si elementelor sentimental (partial) lacrimogene si spectaculoase. Dar, pe de alta parte, acest moment este exact modalitatea – excelenta, trebuie sa recunoastem – gasita de scriitoare pentru a contura cât mai exact nu doar situatia în care se gaseste Jane, ci mai ales forta nebanuita a acesteia. Nu o resemnare de tip crestin, asa cum fusese tentata Jane sa adopte în copilarie, dupa modelul prietenei sale de la Lowood, Helen Burns, ci dimpotriva, dorinta de a lupta pâna la sfârsit, cu propriile ei mijloace si dupa regulile pe care ea – si doar ea – alege sa le stabileasca si apoi sa le respecte pâna la capat, cerându-le, implicit, si celor pe care-i iubeste sa faca la fel. Doar astfel va putea Jane, dupa ani de zile, sa-l regaseasca pe de-acum invalidul Edward Rochester si sa traiasca fericita alaturi de el. Nu ca într-o melodrama sentimentala, ci ca într-un roman de cea mai buna calitate, nu o scriere dorindu-si sa se transforme în poveste sau în alegorie morala, ci una reusind sa spuna ceva esential despre natura umana si despre capacitatea individului de a-si construi lumea în functie de propriile sale alegeri. De aici si excelenta tehnica a retrospectivei inclusa în aceasta naratiune la persoana întâi, precum si frecventele modificari ale punctului de vedere care, datorita modului în care autoarea stie sa conduca firul narativ, trec, adesea, neobservate. De aici si subtila tratare, de catre Charlotte Brontë, a lui Rochester, ca personaj, în acelasi timp capabil s-o înteleaga pe „micuta lui Jane“, dar si incapabil sa intuiasca imensa forta interioara a acesteia, dovada antologica scena când, imediat dupa ce ea îi accepta cererea în casatorie, încearca s-o trateze ca pe o favorita din haremul unui sultan. Dar, prin ironie subtila, deprinsa de Charlotte Brontë din cele mai bune pagini ale lui Austen, Jane îl readuce cu picioarele pe pamânt, parând a-i spune, la tot pasul, ceea ce romanul în ansamblu tinde sa sugereze în mai toate paginile: ca fiinta umana e suma propriilor sale alegeri si ca, asa cum afirma autoarea în prefata editiei a doua a lui „Jane Eyre“, „Moralitatea nu înseamna nicidecum si nici o clipa caderea în conventionalism.“