Aia si ceilalti. Adica aceiasi

E greu sa intelegi la 20 de ani o chestiune complicata pe care ti-o spune bunica ta. Bunicii, in general, vorbesc comprimat si cu bataie lunga. Apoi, nu-si pierd timpul. Bunicii nu fac scoala cu nepotii, bunicii sunt dogmatici. O experienta lunga, care trece – nu se stie cum – neintrerupta prin sângele tuturor generatiilor, se articuleaza, in cele din urma, in vorbele bunicilor. Bunicii nu fac morala, ii doare-n cot de etica, iar teoriile ii lasa reci. Ei vorbesc de legi imposibil de schimbat, legi al caror efect imbatabil, mai târziu sau mai devreme, ajungi sa-l constati si, in cazurile nefericite, sa-l simti pe propria-ti piele. Pentru ca – iata un exemplu de dogma – efectele, de orice fel ar fi ele, sunt intotdeauna dureroase. Au! – asta-i interjectia care poate circumscrie, scurt si fara nuante digresive, toata viata.

La 20 de ani incercam sa-i explic bunicii mele cam cum vine treaba cu fiinta, cu „simtitul“, cam câte sunt unghiurile din care, privita fiind, dumneai (fiinta) capata polarizari variate si care sunt singurele posibilitati prin care fiinta, antrenata in social, poate evita avariile grave. Evident, problematica imi era dictata de raporturile dintre oameni, adica dintre „fiinte“, abia ma angajasem, nu, abia ma angajesem si stiam mai multa meseria decât tot cimitirul ala de elefanti greoi si analfabeti, nu? Dilema era simpla: cum poate un bou batrân, cu pielea atârnând, jigarit, cu ochii incetosati, umil si jerpelit, sa-i spuna unui tigru tânar ca mine urmatoarele: Gigel, da jos blanita aia de pe tine, baga coada intre picioare si nu privi la mai mult de un metru in fata ta, ca altfel o s-o sfârsesti mort de foame intr-o gradina zoologica parasita de la marginea orasului. Bunica mea a ascultat cu atentie, s-a gândit un pic, apoi mi-a spus: fa in asa fel incât sa te tina aia in serviciu si esti destept! Atât.
Nici acum nu stiu cine sunt aia. Ii recunosc când ii vad, intuiesc pe unde se ascund când nu-i vad, inteleg cum gândesc, dar nu pricep in ruptul capului ce sunt ei. Ce rol joaca? Care-i sensul?
N-a fost greu sa-mi dau seama, tot având diferite slujbe si miscându-ma prin medii din cele mai variate, ca omul cel mai greu de cap pe care-l cunosc sunt eu. Ceilalti, de la prima zvâcnire, stiau foarte bine ca exista un ala si niste aia care, fara absolut nici un scrupul, pot hotari intr-o secunda daca mai apuci pensia sau nu. Si mai stiau un lucru: ori cu ei, ori fara ei, lumea merge inainte. Astfel incât, sentimentul inutilitatii, ba chiar o senzatie de existenta ilicita, ii determina pe oamenii care nu spera sa ajunga vreodata in pozitia unui ala sa faca tot posibilul in a trece neobservati. Travestiul acesta al deriziunii poate imbraca forme variate. Iata câteva: 1.- umilinta excesiva. (Un mecanic de intretinere m-a invatat cum iti poti maximiza sansele de a-ti pastra cartea de munca.) Hainele pe care le porti nu trebuie sa atraga cu nici un chip atentia; nu trebuie sa privesti niciodata pe cineva in ochi; nu trebuie sa ceri nimanui socoteala; trebuie sa te pui intotdeauna in situatii penibile si sa recunosti ca esti prost; trebuie sa multumesti intotdeauna, chiar si când esti furat; spune tot timpul ca nevasta si copiii tai n-au prea multa minte, dar incearca si ei sa traiasca; pentru nimic in lume sa nu se afle ca ti-ai cumparat vreun bun, fie el cât de mic si neinsemnat; 2.- inventarea necazurilor naprasnice si continue si maxima adoratie (O doamna functionara de ghiseu m-a invatat cum sa fac sa nu ajung pe listele cu disponibilizari) Priveste tot timpul in jos, trist, si inroseste-ti fata de bucurie si lumina de câte ori un ala isi face simtita prezenta; priveste-l ca o fecioara indragostita care stie ca dragostea ei nu va fi in veci impartasita; adu-i la cunostinta, cu abilitate, prin diferiti terti, provocarile pe care viata, neinduratoare, ti le pune in fata, cum ar fi alcoolismul sotului, retardul copiilor, bolile incurabile si chinuitoare ale parintilor, ghinioanele cotidiene si teribile care te asalteaza cu cruzime etc; indu ideea ca stii prea bine ca meriti toate nenorocirile cu prisosinta si ca intelegi foarte bine diferenta de inteligenta si de substanta „fiintiala“ dintre tine si aia care hotarasc daca apari pe lista sau nu; explica prin procedee fine, subtile, ca viata ta, care abia mai pâlpâie, se intretine din acest foc mistuitor al adoratiei fata de rasa superioara a alora; 3.- simularea totalei dezorientari si a totalei neputinte in fata vietii (Un bibliotecar m-a invatat cum sa fac daca vreau sa avansez) Fa cum oi face sa reiasa ca-ti faci treaba bine, dar ca e cu neputinta a sta in puterile tale sa faci o treaba mai bine retribuita si mai bine plasata in organigrama; fii foarte clar in a afirma ca este imposibil, cel putin in viata asta, sa fii in stare sa te achiti de indatoriri pe care un ala le executa rapid; de câte ori vei fi momit sa faci mai mult decât ai dat de inteles ca ai pricepe, fa prost si constata in gura mare ca nu oricine e capabil de lucruri atât de sofisticate; cere sfatul unui ala in toate, intreaba-l umil când trebuie sa manânci, cât, cum, când trebuie sa te casatoresti, când sa divortezi, când sa faci copii, cum sa-i faci, cu cine, cât trebuie sa dormi, la ce ora poti sa gândesti, intreaba-l daca-i cazul sau nu sa crezi in Dumnezeu, apoi asculta tot, absolut tot ce-ti spune, despre orice, despre masini, sosete sau politica, asculta-l cu cutremur si uimire, sa fii in fata lui ca in fata Infinitului.
Nu mai continuu, totul se nuanteaza si se adapteaza in functie de situatie. Doar un manual consistent ar putea, doar, jalona sacralitatea cartii de munca si raporturile de neschimbat dintre aia si ceilalti. Nu stiu ce va mai ramâne la capatul acestui lung joc cu „organizarea societatii“, dar ce este cert este ca, privind in lungul omenirii dinspre noi, nu vedem decât oceane imense de „fiinte“ care, dezvoltând tehnici din cele mai surprinzatoare, nu incearca decât sa treaca neobservate si sa prinda pensia. Statistica are noima, cazul particular e de nerezolvat. Iar omul e un animal social câta vreme traieste cu speranta pensiei si poate pune in aceeasi vitrina, cum spune un prieten de-al meu, si icoana, si titirezul.
Cred ca lucrurile ar putea avea un inceput, sau ar putea iesi din starea de prefigurare si incertitudine in care se gasesc, daca, asemeni unui personaj al lui Bergman, am putea spune, la capatul experientei care ne invata ca orice e posibil in absenta unui „zeu“, in sfârsit: ne-a vorbit tata! Sau, poate, daca n-am mai spune nimic, la fel ca Malraux, care aminteste in debutul „Antimemoriilor“ sale raspunsul preotului de la Vercors, intrebat ce l-a invatat spovedania. Raspunsul lui a fost: „Stiti, spovedania nu te invata nimic, pentru ca, atunci când spovedesti, esti un altul, exista Harul. Si totusi… Si apoi, realitatea este ca nu exista adulti…“