Agassi, raţiune şi pasiune în tenis

Analizam mai demult tardiva revelaţie trăită de Andre Agassi referitoare la relaţia complexă, de ură-şi-iubire, pe care a avut-o cu sportul alb. Citam în sprijinul acestei situaţii complexe opinia unui specialist în psihologia leadership-ului, australianul Stephen Denning. În cartea sa, The Secret Language of Leardeship (Wiley, San Francisco, 2007), acesta afirma fără tăgadă: „Scopurile materiale, precum victoria, se referă, în esenţă, la dobândirea titlului de «învingător» pe care ţi-l acordă alţii. Dacă oamenii îşi petrec viaţa încercând să obţină aceste titluri de la semeni, în loc să facă lucruri despre care ei consideră că merită efortul investit, atunci vor sfârşi prin a fi prizonierii opiniilor celor din jur. Lipsiţi de păreri personale, aceşti oameni nu prea au motive de entuziasm… Valoarea intrinsecă unei activităţi este deseori subordonată ţelului de a-i depăşi pe alţii şi de a face tot ce este necesar pentru a învinge. Când se întâmplă asta, înseamnă că ai intrat într-o competiţie acerbă şi nemiloasă: activitatea nu te mai inspiră, ci te sufocă, îţi pierzi umorul, nu-ţi mai dă energie, ci te împovărează. Pe scurt, e doar muncă şi nimic în plus“.
Şi tot Stephen Denning completa: „în sfârşit, ideea că indivizii care se concentrează mai ales pe victorie vor ajunge, mai devreme sau mai târziu, să facă ceva valoros în sine, cum ar fi «să contribuie la dezvoltarea societăţii», nu este susţinută de dovezi solide. Chiar dacă lăsăm deoparte existenţa inevitabilă a unui mare grup de «învinşi» care, prin definiţie, îl însoţeşte pe cel al «învingătorilor» şi care nu are nimic de oferit societăţii, realitatea este că victoria ca principal scop devine un drog. Deoarece victoria nu satisface prin ea însăşi, oamenii au nevoie să învingă mereu pentru a putea continua. Rezultă că indivizii care-şi dedică viaţa acestui scop nu mai ajung, de regulă, să facă nimic doar pentru valoarea intrinsecă a activităţii respective. În schimb, se trezesc pe patul de moarte, întrebându-se unde şi-au irosit zilele“.
Prin urmare, nu e deloc dificil să pricepem de ce Agassi a fost, în nefericirea lui tenisistică, mai potent şi mai armonios în plan sufletesc decât campioni merituoşi, dar superficiali ca Năstase, Safin şi alţii. Pentru american, nu victoria era importantă, ci felul în care o realizezi şi mai ales ce faci cu acel inimitabil sentiment al triumfului. Cui îl dăruieşti. Doar că uneori cel vizat să primească darul triumfului nu ştie să-l primească. Atunci suferinţa este cea care primează, iar nu bucuria împărtăşirii… După o victorie de turneu de prin anii 1990, la aeroport, Agassi şi-a îmbrăţişat tatăl, cumva ca un fel de test. Oricum, bărbatul Andre dorea să-şi simtă tiranul patern aproape, să vadă cum reacţionează. Vreţi să ştiţi care a fost reacţia lui Mike Agassi? Aceeaşi ca în copilăria furată fiului său: nici o reacţie. A stat ca o bucată de lemn.
Însă lucrurile nu se opresc aici. În 2006, la ultimul turneu al fiului său, acel de pomină US Open, după ce Andre îl învinsese în cinci seturi epice pe mult mai tânărul Baghdatis, fiind aproape în pragul colapsului fizic, a doua zi de dimineaţă tatăl şi-a implorat fiul să renunţe. Cu lacrimi în ochi, durul Mike îşi ruga băiatul să nu se mai chinuiască, să înceteze, să renunţe a mai demonstra ceva: „– Abandonează, mormăie el. – Ce spui? Să fie chiar tatăl meu – sau fantoma lui? Are tenul pământiu. Ai spune că n-a mai dormit de săptămâni întregi. – Ce tot spui, tată? Despre ce vorbeşti? – Abandonează, asta-i tot. Vino acasă. Ţi-ai atins scopul. Ai reuşit. Dar acum s-a terminat“. Incredibil, nu-i aşa? Dar după o viaţă este cam tardiv să dovedeşti sentimente omeneşti, când victima, propriul tău fiu, a interiorizat masochist dorul de revanşă al tatălui, identificându-se cu agresorul…
Şi apropo de fericirea pe care o resimţi atunci când faci ceea ce-ţi place. Fireşte, Năstase are dreptate. Nu există nimic mai plăcut decât sentimentul că te găseşti la locul potrivit, săvârşind ceea ce-ţi corespunde. Însă e cu atât mai surprinzător şi mai demn de laudă să faci bine, excelent, excepţional ceea ce-ţi repugnă, ceea ce urăşti, ceea ce nu vine dinlăuntru, ci de la un altul, din afară, dinspre autoritatea supremă, modelul tău, tatăl. Încă o dată, Denning poate fi citat copios: „Cuvântul «entuziasm» ne vine de la greci, en theos însemnând «un zeu lăuntric». Astfel, originile cuvântului în sine sugerează că leadership-ul transformaţional presupune «trezirea unui zeu în fiecare dintre adepţi». «Zeul lăuntric» este o sursă efervescentă de energie; n-are astâmpăr, este mereu în mişcare şi e cu totul irezistibil. Entuziasmul este mai mult decât un sentiment de mulţumire; el tresaltă, clocoteşte şi se revarsă. Entuziasmul e contagios, purtând pe aripile sale ideile şi înlesnind acţiunea.“
Dacă fără entuziasm, doar raţional, Agassi a izbutit să devină campionul care a fost, atunci, cel puţin din punctul meu de vedere, lui i se cuvin toţi laurii. El este adevăratul învingător – căci s-a învins în primul rând pe el însuşi, dominându-se şi descoperind plăcere în chin. El este liderul, el este maturul, el este realistul – şi nu aceşti imenşi copii mari care sunt tenismanii care-l critică. Lipsit de zeu lăuntric, Andre a izbutit să devină zeu pentru zeci de milioane de oameni, mai ales copii. Şi nu e puţin lucru. Cât priveşte substituirea energiei entuziasmului prin raţiune rece, e de ajuns să priviţi ghemul al treilea din setul doi al semifinalei de la Wimbledon, ediţia 2000, contra lui Patrick Rafter. Agassi va pierde meciul, dar acel ghem este pilduitor pentru puterea concentrării sale şi mai ales pentru inteligenţa sa tactică. Condus cu un set, cu două ghemuri la zero, cu un super-Rafter la serviciu, Andre era pur şi simplu victimă sigură. Ei bine, el, neiubitorul de tenis, el, cel neînsufleţit de entuziasm, realizează la rându-i break, după patru retururi consecutiv-câştigătoare, perfecte geometrii ucigaşe, în lung de linie, passing-uri febrile şi reci, lovituri abia ştergând tuşa.
De aceea Agassi a fost atât de mare, uneori frizând de-a dreptul chiar genialitatea.